La cinci minute de centrul Bucureştiului

Experiențele cu ghetourile din Aleea Livezilor, Ferentari, nu se uită niciodată. Când am intrat prima dată în unul dintre aceste așa-zisele blocuri, am rămas stupefiată. Seringi folosite, oameni care se tripau sau dormeau pe holurile etajelor, copii care cărau apă cu găleata de la parterul blocului printre rahați, șobolani care își vedeau liniștiți de drum printre gunoaiele aruncate de la balcon direct în fața blocului. Voiam să aflu cum de a ajuns un minor de 14 ani să fure în repetate rânduri bijuurile mai multor cetățeni. Nu aveam nevoie de prea multe explicații, ceea ce vedeam îmi dădea o idee despre situație. Am bătut la ușa familiei de pe hârtie, iar placajul scorojit s-a deschis instant pentru că nu exista o yală. Din spate, a apărut mama acestuia. M-a invitat în cei 16 mp în care locuia cu cei cinci copii ai săi, dintre care unul cu un handicap locomotor de grad 1 și minorul în cauză care, potrivit certificatelor medicale, avea un retard ușor. Îi crește singură, așa cum poate, din indemnizația primită ca însoțitor pentru fiul cel mare și alocația de handicap a acestuia. Suma ajunge undeva la 900 lei. Fusese dependentă de heroină, dependență comună în alee. S-a lăsat în momentul în care soțul ei a dispărut și s-a văzut singură cu cinci copii. Știa ce făcuse copilul ei, nu încerca să îi găsească scuze și îl apăra cum putea. Puștiul făcea asta de cele mai multe ori când ieșea afară, la joacă. „Uneori trebuie să am grijă și de frații lui mai mici”.

În aceeași zi am ajuns într-unul dintre centrele de plasament din zonă. Aveam informații despre un alt puști dat în urmărire generală, despre care poliția credea că ar fi participat la mai multe spargeri prin diferite orașe ale țării. Puștiul fugise din centrul de plasament în urmă cu o lună.

Ofițerul de serviciu mi-a deschis morocănos ușa și m-a întrebat scopul și durata vizitei. I-am explicat cine sunt și fără prea multă vorbărie m-a direcționat către biroul psihologilor. În curte, câțiva dintre educatorii centrului se uitau plictisiți la mine, în timp ce unul dintre copii era snopit în bătaie de un alt formator cu o țeavă. Alți puști se băteau, își cărau pumni și picioare, certându-se pe singura minge de fotbal disponibilă. Mulți dintre ei erau în șosete, ba unii chiar desculți. Toate se întâmplau sub „atenta supraveghere” a educatorilor, în anul 2015. Am intrat în biroul psihologului cu un gol în stomac, gândindu-mă la articolele și documentarele cu orfanii anilor ‘90. Suntem în 2015 și multe dintre lucrurile groaznice pe care le vedeai atunci au rămas la fel.

În cabinetul psihologilor era o cu totul altă atmosferă. Cărți, jocuri, desene pe pereți. Mă invită la un ceai, încercând să afle ce mă interesează. Îi spun numele minorului. Doamna psiholog scoate dosarul minorului, se uită la coperta învechită, își pune mâinile pe el și îmi zice: „Nu e un copil rău. Lipsa afecțiunii este cea care îi conduce către un astfel de comportament. Faptul că părinții îi părăsesc, îi exploatează, îi abandonează, îi trimit la cerșit, îi creează o viziune aparte asupra modalității de supraviețuire. Iar când ajung aici, copii sunt cel mai adesea hiperactivi, iar educatori plictisiți, neinteresați de slujbă. ”

Puștiul provine dintr-o familie în care tatăl este în închisoare, mama recăsătorită, cu încă doi copii, un tată vitreg care nu-l vrea în noua sa familie. Nimeni nu vine să îl viziteze, să se intereseze de soarta sa. Centrul e ca o pușcărie pentru minori. În lipsa integrării în familie, într-un grup, a protecției, fiecare caută pe cineva cu care să interacționeze, cu care să facă echipă. Așa a ajuns să facă parte dintr-un grup infracțional din Ferentari, format din copii și câțiva adulți, care își poartă de grijă unul altuia.

Schema prin care ajung să facă asta este simplă: copiii visează să se întoarcă acasă pentru că de cele mai multe ori nu înțeleg influența negativă a familiei, nu conștientizează că cerșitul, munca, nu ar trebui să facă parte din copilăria lor. Fug acasă, unde sunt de cele mai multe ori dezamăgiți, alungați. Ajung în stradă. Cei mai mulți se întorc la centru, dar sunt și unii care ajung în situații de genul ăsta, ba, mai mult, violați, dependenți de legale, posibili donatori de organe.

Cât despre ce se face, psihologul mi-a explicat că sunt oameni bine intenționați care donează haine, aduc cadouri, mâncare, dar pleacă imediat. Fac un bine care, în definitiv, este doar pentru liniștea lor sufletească. Copiii din astfel de centre au nevoie de oameni care să le acorde atenție, în care să aibă încredere, pe care să îi ia drept modele de urmat. Când nu ai astfel de oameni pe lângă tine, nu prea îți arde de școală, încerci să găsești cele mai simple metode prin care poți câștiga bani. Asta poate însemna tâlhării, furt, bătăi, trafic de droguri, prostituție.

Sunt de părere că dacă vrei să recuperezi ceva ani din decalajul ăsta dintre societatea noastră și alea la care visăm și ne raportăm, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Așa că am hotărât să mă implic în educarea lor. Mi-am zis că, dacă tot m-am cufundat în atâta rahat, măcar să încerc să schimb ceva.

Am stat și m-am gândit câteva zile bune la ce aș putea face acolo. Nu mă puteam duce să le citesc povești. Aveau nevoie de activități care să le stârnească curiozitatea, care să îi scape de furie, să-i disciplineze. După o săptămână, am sunat-o pe Cornelia și i-am propus să vin cu niște profesori de Taekwondo.

Am venit cu trei prieteni, campioni europeni la acest sport. Deși sunasem în repetate rânduri personalul și îi rugasem să îi îmbrace și încalțe adecvat, când am ajuns acolo mulți dintre ei erau desculți sau în papuci. Mi s-a spus că nu au încălțări pentru școală, dar mai ales pentru sport. Apoi a venit Andrei Isfan, magicianul care i-a fascinat. O oră întreagă au stat cu ochii ațintiți pe trucurile sale, au încercat să îl impresioneze, i-au pus tot felul de întrebări. Am început să adun tot mai mulți prieteni în cauza asta și le mulțumesc frumos pentru susținere și implicare.

Weekend-ul în care au gătit cu Alex Niță, fost participant Master Chef, a fost momentul în care au validat relația cu mine. Mi-au povestit câteva dintre cele mai triste lucruri din viața lor. Cum au fost părăsiți de părinți, cum au fost abuzați, despre droguri și viața dintr-un centru de plasament, ce visuri au.

Acum că a început școala mă axez mai mult pe teme. Încerc să fac un program cu activități și să adun cât mai mulți oameni în această cauză. Îmi petrec trei zile pe săptămână acolo. Într-una din zile ne jucăm, în una facem sau verificăm temele și în alta discutăm despre viitor. Visez ca pe viitor să implementez un proiect de tip „Big Brother”, prin care, o zi pe săptămână, un voluntar iese cu unul dintre copiii din centrele de plasament la teatru, film, cinema. De asemenea, în primăvară sper să avem și un eveniment cultural în această zonă.

Dacă poți contribui la această cauză, dă-mi de veste. Situația s-ar putea îmbunătăți cu rapiditate dacă ar avea niște parteneri de joacă și conversație, meditatori la matematică sau niște ateliere creative. De asemenea, dacă ai informații despre diferite cursuri de formare profesională sau te poți implica câteva ore în weekend pentru a-i însoți la un muzeu, aștept să-mi scrii.

***
Mădălina Botoran are 25 de ani și de prin 2009 lucrează ca redactor. O atrage psihologia socială și pentru o perioadă a hotărât să-și ia un job de asistență socială, unde lucrează cu persoane din medii defavorizate. Dacă vrei să afli mai multe despre proiectele ei, o găsești pe Facebook.