Liceu, pasul următor: trupa de film

Dan Iliuţă se plimbă-n lungul scenei încadrate de două icoane mari, din sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr”. Are bretonul brunet în ochi, o cămaşă roşie care depăşeşte uşor linia sacoului lat în umeri, blugi, tenişi negri. E marţi, trecut de 12, şi le va arăta colegilor primul scurtmetraj pe care l-a făcut cu LCA, trupa de film pe care a pornit-o anul trecut. Primele două rânduri sunt rezervate pentru clasa lui.

„Dan,” se aude din sala încă goală vocea înfiptă a Marinei, fata de la echipa LZR la faţa locului. „Cum zic? EL-CE-A? EL-SI-EI?”

„Cum vrei,” zice Dan de sub ecranul pe care e afişat un LCA mare, auriu, lângă o rolă de film. Deasupra logoului scrie „Lights Camera Action”. Dedesubt, „Lazăr Cinema Army”.

La 12 jumate se deschid uşile şi o trupă de copii de-a cincea îmbrăcaţi în tricouri polo bleu înaintează tropăind spre primele rânduri ale sălii, urmaţi de colegi mai mari. O fată cu păr, unghii şi converşi mov se aşază-n rând cu picii, după care se răzgândeşte şi se mută. Zorit de directoarea colegiului, micul eveniment începe aproape la timp, cu câteva cuvinte de la actori. „Rolul meu de fată frustrată nu are absolut nicio legătură cu realitatea”, spune o fată. „Liceul este o oportunitate”, spune un băiat. „Dar aveţi de ales între a vă construi sau a vă compromite viitorul.” Dan mulţumeşte echipei, şi începe proiecţia filmuleţului de aproape 6 minute, Generaţia mea.

***
Dan are 15 ani. Îi plac filmele regizate de Quentin Tarantino sau Cristian Mungiu, dar şi câteva ale lui Sergiu Nicolaescu, văzute când era mai mic, la televizor. Din ce a văzut anul ăsta, preferatul e clar Django. Dintre actori, îi preferă pe Robert Downey Jr., Morgan Freeman şi Leonardo diCaprio.

Pasiunea lui pentru meşterit scenarii a început în clasa a patra, când a scris o scenetă uşor SF, uşor à la Powerpuff Girls cu două fete gemene cu personalităţi complet opuse şi un doctor nebun, intitulată Povestea gemenelor negemene. A continuat cu scenetele şi în gimnaziu, iar prin 2008 a filmat un prim videoclip comic cu fratele lui mai mic, care avea drept coloană sonoră Boombastic.

În timp, a înlocuit camera telefonului cu cea a unui PlayStation portabil, apoi cu o Sony primită cadou de Crăciun, la care nu a lăsat nicio funcţie neexplorată.

Ideea de a face o trupă de film la el în colegiu i-a venit chiar în sala de festivităţi, la o proiecţie a primului său scurtmetraj, The World From Above. Directoarea i-a dat undă verde şi l-a ajutat să improvizeze un studio în Centrul de documentare şi informare. Dan avea cameră şi trepied, iar reflectoare a cumpărat făcând chetă cu cei 31 de coechipieri, majoritatea veniţi din trupa de teatru a colegiului.

Primul lucru pe care l-au încercat a fost lungmetrajul Lăzăristul, o ecranizare a romanului lăzărist suprem, Cişmigiu et Comp., publicat de Grigore Băjenaru în 1942. Nu vreo variantă modernă, ci versiunea clasică. „Dacă am fi făcut o adaptare, sigur puneam Dolce Baccio în loc de Cişmigiu”, spune Dan despre cafeneaua de lângă colegiu pe care elevii o preferă acum parcului din spatele colegiului. „Sau Izvor.”

Filmul s-a dovedit un proiect prea măreţ pentru echipa abia formată. Nu au găsit profesori care să joace, relaţia actori-regizor era tensionată, încercarea de a reda cu acurateţe atmosfera romanului a dus la o groază de dificultăţi legate de costume şi decor. Din 31 de elevi au rămas 15.

Generaţia mea a apărut ca o scăpare. O colegă i-a arătat lui Dan ceva ce notase pe iPhone, iar el i-a tranformat textul în scenariu pentru un filmuleţ-colaj „mai social”, care atrage atenţia asupra unor lucruri pe care Dan şi actorii le consideră nocive: dependenţa de Facebook, excesul de clubbing, fumatul, marginalizarea colegilor, uitarea iubirii. Dan nu fumează şi nu-i plac fetele care beau.

„Nu are niciun rost să-ţi cheltui banii pe ţigări,” spune şi Cosmin, un puşti de 15 ani abia împliniţi care rămâne să-l ajute să strângă după proiecţia scurtmetrajului.

E 13:50 şi trebuie să intre la ore. Cosmin are teză la informatică, iar Dan are chimie. Nu e mulţumit de ce s-a întâmplat azi şi se întreabă dacă mai are rost să încerce o dată. Din două rânduri rezervate clasei lui, abia de s-au ocupat câteva locuri. „A fost şi ziua prost aleasă”, spune el. „În mod normal, trebuia să fie sala plină şi să se stea în picioare. Aşa e la un eveniment în Lazăr. Dar azi a fost o excepţie şi îmi pare rău.”

După vacanţa de vară i-ar plăcea să pornească lucrul la un film mai pe gustul lui, o poveste centrată pe un singur personaj, bine construit şi puternic. Colegii de trupă se gândeau c-ar merge o comedie de acţiune cu un ea şi-un el. Dan are-n minte un thriller cu un detectiv licean. Şi multă muncă.