Luaţi c(ado)u Superscrieri

Superscrierile care urmează te vor emoționa chiar dacă nu-ți mai permiți emoții. Vei păși în lumi noi, insolite. (...) Dimensiunea europeană a solidarității n-a prins încă rădăcini la noi. Instituțiile o caricaturizează și, din nefericire, o decredibilizează. (Barbu Mateescu, din Prefață).

Tu ce citești acum?

Mulți dintre prietenii mei o au deja sau au citit, cel puțin, mare parte din articolele incluse în ea. Pentru cei care nu o au sau pentru prietenii prietenilor noștri, serios, haideți, repejor. M-am gândit să îmi donez, conform modei, ziua de naștere unei cauze. Deși o carte ca Superscrieri în bibliotecă nu ar trebui să fie identificată drept o cauză, ci să devină ceva firesc în casa oricăruia dintre noi. Aici o introducere în cartea Superscrieri 2015 - 2017.

Ca să nu dau prea mult din casă, o să zic câte ceva despre câteva articole care m-au rupt, deși am citit Superscrieri mai fidel ca pe revistele maică-mii la 11 ani. Din păcate, am descoperit că sunt la fel de îmbulată ca toată lumea pe care o judecam pentru asta: recunosc - relativ rușinată - că stomacul mi s-a strâns cel mai tare la scriiturile care se leagă cumva de experiențele care au legătură cu ceva familiar mie. În plus, m-am apropiat de Superscrieri și prin conjuncturi sociale, așa că nu judec pe nimeni care încă n-a auzit de Fundația Friends For Friends sau de Premiile Superscrieri. Nu e niciodată prea târziu. E super ok să nu fii printre oamenii ăia de care alții zic că sunt cool. Nu e ok să nu te intereseze, însă.

- un articol care m-a ajutat să absorb realitatea unui pericol despre orașul în care trăiam: 

Cutremur în orașul vulnerabil
de Jo Ilie, Decât o Revistă // Premiul Juriului 2017 

Am adorat de mică multe clădiri vechi. M-au lăsat rece construcțiile brutal-comuniste, termopanele și inoxul și spoturile din tavan și alte grețoșenii nouăzeciste. Eu voiam mereu o casă veche, înaltă, frumoasă, încărcată de magie, ori un apartament într-o viluță interbelică. A fost chiar o vreme când intram în tot felul de spații părăginite sub pretextul unor semi-fotoreportaje.

Prietenii de care sunt înconjurată acum în Hamburg, unde trăiesc de o jumătate de an, nu au experimentat niciodată un cutremur. Nu cunosc fizic senzația. Prietenilor de care sunt înconjurată în România le este foarte familiară trăirea pe care o are cineva la cutremur. Prietenii mei care trăiesc la vest de România își permit din punct de vedere al siguranței să locuiască în clădiri pe care eu le ador. Și eu locuiesc acum într-o casă mai veche de un secol și am stat temporar într-o mansardă de pe la 1700. Problema e că în București am ales de prea multe ori locuințe de cam aceeași etate (aici mă refer la un secol, desigur), spunând mereu că pot să mor la fel de bine și pe stradă, refuzând sfaturile părinților de a mă decide pentru un apartament sigur, iar asta din motive estetice și legate de… farmec. M-am încăpățânat să locuiesc în cel puțin șase clădiri cu risc seismic mai mare sau mai mic, până m-au tâmpit de cap problemele la început nevăzute, legate de instalația electrică sau încălzire sau costuri administrative. Deși am primit, pe rând, cam toate informațiile cuprinse în articolul Georgianei Ilie, am decis să le ignor conștient. Nu știu cum se numește când oamenii fac așa ceva, trebuie că există un termen pentru genul ăsta de imbecilitate, care e peste ignoranță și lângă prostie crasă.

După ce am citit bucata asta mi s-au inflamat toate supapele de o nouă stare de angoasă: pot fi în continuare în pericol în București chiar și în apartamentul meu care nu va cădea. Dar a fost pentru prima oară când ceva s-a declanșat în mine: nu am mai putut să fiu oblivious și am început să am o atitudine consecventă și coerentă și am luat diverse mici măsuri de protecție despre care m-am informat post-lectură. Să văd că în final reacționez și eu la ceva pe subiectul ăsta nu e puțin lucru, iar tuturor celor care au gândit ca mine pre-lectură le urez acest articol.

- un articol care m-a ajutat să integrez o tragedie în memoria mea și să pot, cu ajutorul lui, să explic și altora ce s-a întâmplat: 

Colectiv: Ce (ni) s-a întâmplat în noaptea de 30 octombrie
Redacția DoR, Locul I Reportaj 2016 

Cu un oftat adânc o să încerc să zic ceva inteligibil despre acest articol uluitor marca DOR și cu un efort uriaș o să încerc să nu vorbesc despre tragedie în sine. Am reușit să parcurg texte despre Colectiv mult după ce au fost scrise, pentru că durerea era încă prea proaspătă, iar unul ca acesta, prea bine scris ca să pot să mă controlez și să îl citesc până la capăt fără două anxiolitice la bord. Cei care au avut prieteni sau au lucrat sau au avut evenimente acolo vor înțelege că în mine, ca și în ei, încă doare la un nivel care nu poate fi înțeles de cei care sunt protejați de distanță față de subiect. De aceea trebuie ca lumea să citească un articol ca ăsta, pentru că altfel nu putem să ne întindem peste prăpastia de percepție care se cască între o calamitate și un om care nu are legătură personală cu întâmplarea. Cred că puține lucruri în domeniul jurnalismului sunt mai grele decât să documentezi accidente cumplite, iar de aceea, deși îmi trebuie încă mult autocontrol ca să pot parcurge articole de gen, o fac pentru că tulburarea pe care o resimt mă ajută să iau decizii care influențează viața mea și pe a celor din jur. E adevărat că prin definiție un accident nu poate fi prevenit, dar felul în care ne expunem situațiilor din viața de zi cu zi poate să ne conducă sau nu la o întâlnire nefericită cu ceea ce uneori atât de confortabil denumim soartă. Chiar dacă nu ați călcat niciodată în Colectiv, chiar dacă nu ascultați muzică care să vă fi purtat în cluburi, în general, chiar dacă nu vă interesează deloc: citiți asta ca să fiți atenți de acum înainte la ieșiri de urgență, faceți un curs de prim ajutor, evaluați riscul care însoțește diverse evenimente și - mai ales - dacă lucrați în orice domeniu care influențează siguranța altora, să lăsați discernământul și conștiința să vă dicteze cum să vă faceți cel mai bine treaba.

- un articol care m-a oripilat, dar mi-a permis să înțeleg un prieten și să îmi intre bine în cap că orice opinie medicală trebuie verificată și răsverificată: 

Dosarul Burnei: A fost un experiment
Luiza Vasiliu, Casa Jurnalistului, premiul onorific Watchdog 2017

Un băiat cu care m-am iubit acum câțiva ani are antebrațele vizibil și anormal de scurte. I-am zărit cicatrici pe umeri și în jurul bicepsului și al tricepsului, dar nu știam dacă se cade să îi pun întrebări. Așa că nu i-am pus, iar el nu a zis niciodată nimic. Până când, într-o seară, acum câteva luni, stăteam de vorbă și a fost pomenit numele Luizei Vasiliu. Ca să îl ajut să repereze personajul într-un moment de rătăcire, i-am spus: știi tu, Dilema Veche, Scena9, Casa Jurnalistului, haide măi, Burnei! Și băiatului cu care m-am iubit acum câțiva ani i s-a schimbat complet expresia.

Așa mi-a povestit originea cicatricilor și trăirea lui și a familiei sale cu acest individ.

Uneori e nevoie de o ieșire tulburătoare în presă a unui adevăr ca victimele să poată să deschidă gura despre ceea ce au trăit. Scormoneala pe care trebuie să o facă un jurnalist în în trecut atunci când face investigație nu girează doar pentru un text reușit care informează, ci pentru consolarea și eliberarea acelor care au fost afectați și ne învață și pe noi, restul, să ne apropiem de ei și de trauma lor. Un viitor în care nu suntem capabili să ne apropiem de traumele celor din jurul nostru nu îmi pot imagina. Iar altă unealtă decât jurnalismul nu prea cunosc.

***
Cred că sunt suficiente motive să vă îndemn să citiți, să sprijiniți, să căutați și să răspândiți jurnalism românesc care să creeze impact, să susțină educația și să fie un vehicul între talent scriitoricesc și scoaterea la suprafață a adevărului. Mai ales că vine ziua mea și poate așa îmi trimiteți poze cu cartea voastră Superscrieri și eu o să mă bucur de ele și o să zic mulțumesc.

Puteți să vă luați cartea Superscrieri direct de pe FFFF.ro, în schimbul unei donații, sau din librăriile Cărturești.