Lucian Ban. Elevation. Concertul. Interviul.

Pentru mine, ca pentru mulți, jazz-ul este cu siguranță asociat sângelui transparent al orașului, sau cu un fel de măduvă pulsatorie care biciuiește din cărciumi și săli de concerte spre piei sensibile din urban. A venit și momentul reîntâlnirii, după niște ani în care am flirtat sporadic cu el, în mare parte în intimitate și mai puțin în spații publice. Sala primitoare a ARCUB-ului a prilejuit un concert excelent al grupului Elevation, alcătuit din Lucian Ban, Abraham Burton, Eric McPherson și John Hébert, odată cu a 18-a aniversare a instituției și cu prilejul unui turneu al cvartetului, care a inclus și opriri în Timișoara, Bistrița și Brașov.

Dacă m-aș opri în taxonomia formală a jazz-ului, cunoștințele mele încadrează performance-ul Elevation într-o efuziune cordială și îndrăzneață de modern și free jazz, deși background-ul individual al muzicienilor e pornit din stilurile mai degrabă clasice ale acestuia. Destul despre terminologie: concertul a fost viu, visceral, o provocare, o rătăcire și o redescoperire în care m-am dus de-a dura. Aflând mai târziu câte proiecte separate duc în paralel cei patru, m-a uluit coeziunea care se leagă nu numai în abordările lor, ci și în interpretarea live, care surprinde plenipotența pe care o au asupra instrumentelor și practicii de grup. Poate că neglijez elocvența tehnică a concertului în favoarea efectului puternic personal și emoțional, dar trebuie să recunosc prompt că nu m-am mai simțit de mult timp purtată pur și simplu într-un climax senzorial atât de depărtat. Pentru o clipă eram și eu în New York, într-o suspendare identitară la care visam și când povestea Murakami despre experiența lui de proprietar de bar de jazz în Japonia. Frenetica experiență de epurare prin ritm este una care epuizează până la satisfacție, ceva ce ar trebui practicat regulat. Cu tendințele de avangardă la pachet, concertul a fost pur și simplu o experiență de răvășire și reașezare, forță pe care nu orice gen de muzică acustică o are în fața unui spectator.

În foaier, în timp ce umblam frenetic cu o copie a Mystery în mână și cu un pix, strângând semnăturile aferente de pus la colecție, conjunctura a făcut că dintr-un interviu scurt pe care ar fi trebuit să îl iau lui Lucian Ban, am ajuns în discuții despre specificul artei muzicale și caracatița tehnologiei, în liniște, la o terasă, cu întregul grup. Ce a urmat a fost o dezbatere informală în care nu s-a făcut prea mult uz de mersul obișnuit al unui interviu cu muzicieni.

Cum arată acum scena de jazz din România, după atâția ani în care ai fost plecat?
Lucian: Este mobilă și evoluează. Nu mă aflu aici decât de câteva ori pe an, dar observ că tinerii muzicieni se conectează la restul comunităților europene și chiar și cu cea americană. Sunt mulți tineri cu perspective specifice, care adesea optează pentru studii în diverse țări, cum ar fi Olanda. Există preocupare, un exemplu ar fi activitatea lui Cătălin Milea și revista sa Jazz Compas.

Ce e New York-ul acum personal și profesional față de acum 15 ani?
Lucian: New York e acasă. Și este capitalala internațională a jazz-ului în continuare.

Îți poți imagina cariera ta fără traiectoria prin New York și acestă influență?
Lucian: Nu. Ar fi fost de neimaginat, în orice caz total diferită. N-am fi fost nici noi toți aici.

Ce ai sfătui un tânăr jazzman la început de carieră, unul care ar încerca același lucru?
Lucian: Să încerce acolo. E o idee foarte bună să se mute sau să petreacă măcar puțin timp în New York. Deși este într-adevăr un efort semnificativ.

Care ar fi metoda optimă pentru cineva SUB25 să se apropie de jazz? Sau care e vârsta la care să descoperi preferabil acest gen?
Lucian: Ei bine, sunt multe abordări. Sigur că există cea convențională sau clasică, în ideea apropierii de numele mari și rezonante, dar nu numai, pentru că jazz-ul este un gen flexibil, care s-a apropiat în anii `90 și de hip-hop. Spre exemplu, câștigător al unui premiu Grammy anul acesta și fost coleg al meu, Robert Glasper, a fuzionat cu Mos Def, Erykah Badu, Jay-Z și așa mai departe, conectând jazz-ul cu această zonă. Ca vârstă, când ar fi bun de absorbit, depinde de persoană și personalitate. Cu cât începi mai devreme, cred, cu cât ești expus mai devreme, cu atât mai bine.

Revenind la influențe...
Lucian: Jazz-ul a fost mereu o combinație de influențe și de lumi – Africa, America de Sud, acum cea indie, reprezentată de tinerii care nu au crescut cu tradițiile și convențiile de acum câteva zeci de ani. Ei vin din mediul indie-rock și aduc un suflu nou în jazz pentru că îndrăgesc acest gen.

Deci așa progresează jazz-ul modern.
Lucian: Nu pot răspunde la asta. Dar în fond și la urma urmei, prin experiment, da. Dar unele experimente sunt fade, altele rămân.

3 a.m. (Silent Strike, Lucian Ban, Alex Harding) este unul din albumele mele preferate. Iei în considerare să mai faceți unul împreună?
Lucian: (Râde) Sigur. Tocmai l-am revăzut pe Silent. Să apară producătorii și îl facem
... și, o să răspund eu singur la toate aceste întrebări?

Nu! Categoric nu. Următoarea era adresată tuturor. Vă rog să completați propoziția: Elevation nu ar exista, dacă...
Lucian: Dacă Abraham nu ar mai face parte din grup.

Unde simțiți că jazz-ul e cel mai apreciat acum, dat fiind că ați putut călători și urmări feed-back?
John: Jazz-ul este apreciat peste tot, e o muzică fără granițe.
Eric: Sunt comunități peste tot.

Dacă ați asocia un gust și o culoare jazz-ului...
Eric: Are gustul apei și este transparent.
John și Lucian: Da, da, it`s definitely clear.
Abraham: Jazz-ul e o aromă pentru care nu suntem pregătiți să ne exprimăm și nu cred că a fost experimentată în cuvinte. E ceva ce vine dinăuntru și nu prea cred că există referințe pentru a o descrie în termeni senzoriali.

Poate fi jazz-ul integrat în terapie muzicală? E imprevizibil și intens.
Eric, John: works for me!
Abraham: Eu consider că muzica e un ser foarte puternic. La fel cum poate să fie vindecătoare, este atât de puternică încât poate deveni păguboasă, dacă nu e ce trebuie, când trebuie. Mai e vorba și de faptul că jazz-ul în mod special te alege pe tine. Nu prea ai cum să alegi sau să vrei să îți placă, deși poți învăța să îl asculți. Dar un iubitor de jazz se lasă ales. It picks you up. Mie nici nu mi-a plăcut la început, dar nu m-am putut opri din a asculta. De aia spun că este atât de puternic.

Există vreun mit asociat jazzmenilor despre care am putea să polemizăm? Să îl contrazicem sau să îl confirmăm?
John: adică ne numești junkies, sau?

Nu, mă gândeam la generalități care din imaginar anihilează elemente individuale reale.
Abraham: există categoric un numitor comun printre toți interpreții de jazz și anume faptul că sunt atât de dedicați încât se implică total și se bagă cu capul înainte în treaba asta. Asta e total adevărat. Nu merge cu rezerve în jazz, deși fiecare are stilul lui de viață și perspectiva sa, dar e comună această pasiune.

Ați avut vreodată o experiență agresivă cu jazz-ul? V-a dezamăgit s-au v-a făcut rău vreodată?
(Râd cu toții.)
Abraham: Așa cum am zis mai devreme când întrebai de vindecare prin muzică... ți-am spus că poate face și mult rău. Este foarte pretențioasă și te poate taxa. Știi ce face grupul ăsta să meargă? Camaraderia din spate. Abordarea constructivă interumană.
Lucian: Pentru asta trebuie să știi că Abe și Eric au crescut de mici laolaltă, iar eu cu John am mai lucrat – de exemplu pentru proiectul Enescu Re-Imagined. Există categoric multă conexiune care susține efortul conjugat.
Abraham: Nu ar fi la fel dacă ai lua muzicieni, oricât de talentați, să lucreze împreună fără să aibă o conexiune.

Aha. Deci ce vă ține la un loc?
La unison: Spooning at night...

Sigur. Camere mici...
Care camere mici? Una singură!

Asta poate în China?
Nici vorbă. Poți scrie asta: no spooning and no China!

Ca un tagline?
Da.
John: Și fără Desperate Housewives.

Așa. Bun. Răspundeți cu da / nu. Artistul este suveran în era digitală?
Eric: Arta este ceea ce a fost mereu și ce va fi în continuare: o reflexie fidelă a umanității. Chestiile virtuale nu sunt realitate imediată. Arta e să creezi din imaginație, ceva viu. Nu informație predeterminată.

Da, dar mă gândesc și la comunități întregi care imită stilul de viață al artiștilor și creativilor pentru că societatea a ridicat preocupările ăstea mai mult ca niciodată la un nivel important. Așa că muzicianul, de exemplu, escaladează trepte sociale mai repede ca politicianul sau știu eu ce alt personaj din societate.
Eric: Da... dar politica este regulatoare, deci control. Arta este despre viață și ceea ce trăiești și polarizarea experienței prin filtrul tău personal. Experiența ta devine a tuturor.

Noi am trăit – ca generație – prin muzică, la propriu, mai mult ca altele, oricum.
Eric: Da, lucrurile evoluează, dar arta - ce tratează și ce exprimă și ce este autentic se schimbă -, dar nu esența. Definiția.

Și cum rămâne cu tehnologia în detrimentul muzicii instrumentale?
Eric: Uneori e tehnologie și ce auzi instrumental. Trendul electronic poate umbri în 50 ani muzica instrumentală, la fel cum viața virtuală o poate amenința pe cea reală și umană. Dar influențează muzica.
Abraham: Da, dar e vorba și de îmbunătățirea calitativă a procesului de manufacturare a componentelor din punct de vedere tehnic. Acum poți cumpăra elemente care să te ajute să procesezi un sound pentru care un artist din anii `40 ar fi făcut un efort organic pentru a-l produce. Sigur că impactul negativ vizează lipsa efortului personal și a organicului. Pălește din onestitatea de a munci pentru un sunet specific. Tehnologia scutește mult din input-ul personal. Acum devii mai leneș, poate. Pe vremuri eram învățați să ne depășim limitele. Acum apar pur și simplu unele noi pe care le alegem uneori și ni le și însușim. Problema e că dacă nu ții cât de cât pasul, riști să fii depășit și să devii un outsider. Dacă am fi rămas la dial-up...

Nu am mai fi putut vorbi pe Skype.
Eric - râde.

Muzica, privită ca un limbaj, se poate epuiza vreodată?
Eric: Omul se poate termina vreodată?

Poate în pragul inteligenței artificiale...
Eric: Muzica nu e numai un produs. E muzică și să auzi păsări în pădure. Muzica e mai mare decât iTunes și magazinașe de discuri. Și o realitate mai extinsă decât e prezentată pe Internet.

Păi ce facem fără Internet, de mâine? Prin absurd.
Râd toți: o să fie în criză cei dependenți...

Da, eu mi-aș pierde slujba. Dar altfel ar fi bine.
Eric: Ar trebui să ne folosim un mușchi adormit care să ne învețe să punem iar mâna pe telefon sau să ne bazăm din vorbă în vorbă pentru a ne fixa întâlniri. Ne lenevim cu tehnologia.

Păi și cum mai programați o grămadă de concerte în câteva minute?
Eric: La fel ca înainte de Internet. Acomodarea ar fi mai dificilă, dar eu oricum nu prea folosesc Internetul. M-ar face să-mi pierd simțurile.
Abraham: Ți-am spus mai devreme că am copilărit cu Eric. Când stabileam să ne vedem jos,...

Îl strigai la geam să iasă la joacă, asta vrei să spui?
Abraham: (râde) - Dacă nu apărea la timp, trebuia să-mi pun mintea la contribuție, să mă gândesc unde s-ar putea afla, ce s-ar fi putut întâmpla, trebuia să am răbdare și să mă gândesc și să știu lucruri despre el ca să îmi imaginez unde aș putea să îl găsesc. I`m real oldschool when it comes to that. Acum, dacă trebuie să ne vedem și întârziem, ne dăm telefon ca să ne confirmăm că suntem just around the corner și că ajungem imediat.
Eric: Plus că nu mai ai timp și spațiu să-ți derulezi procesele mentale.

Intrăm și în problemele de intimitate?
Eric: Păi ce se întâmplă este că benevol alegem să ne cartografiem toată viața până când nu mai rămâne nimic din noi pentru noi și pentru oameni, că e deja pe Internet.

Să mai întreb chestii de genul care e deceniul vostru preferat din muzică...?
Eric: Muzica e ce se întâmplă acum pentru că suntem vii și o facem.

Nominalizează totuși ceva din istorie.
Eric: Cum aș putea alege un deceniu sau o perioadă, când orice perioadă este continuarea precedentei? Aș zice, da, anii `60, dar ce ar fi fost fără anii `50? Totul e interconectat. Muzica acum se manifestă pe baza a ceea ce am învățat și se bazează pe atingerea din prezent, nu e nimic generic, ci un proces continuu.

Apreciez viziunea asta holistică.
Eric: Ia un exemplu dintr-un caz de muzician cu activitate longevivă, mă gândesc în clipa de față la Charlie Parker. Acolo simți efectiv cum se observă sensuri care se desfășoară exclusiv cronologic.

Deci diacronia e mai importantă oricum decât să separi limitele unui segment.
Abraham: Eu ți-am spus, trebuie să rămâi parte din mediul înconjurător. Tu ești timpul, dar tu îl și faci. Totul e interconectat.

Ce vă displace la New York?
Eric: A devenit generic și corporatist.
Lucian: Chiriile mari?
Abraham: Simt că și-a pierdut vibrația. Dacă în anii `70 avea individualitate și personalitate...
Eric: ...acum e subiectul unui monopol. Nu mai e loc decât pentru farmacii, câte un Starbucks la fiecare colț și câte o bancă unde pe vremuri era vreo cafenea sau un magazinaș de tipul unei afaceri mici. În locul Village Gate acum se află CVS. Ce mai pot să zic?

Păi și de la asta ajungem la alt aspect pe care voiam să îl aflu despre muzicienii de instrument. Mai ai cum să ai debut într-o cafenea, ca pe vremuri?
Eric: Nu cred. Trebuie pur și simplu să încapi într-o cutie presetată. Abordarea este că ar fi bine să te integrezi.
Abraham: Cred că în zilele astea muzicienii se implică în orice altceva decât o formă de artă: chestii superficiale. Asta și tocmai asta afectează atât de mult sunetul muzicii. Oamenii nici nu conștientizează asta, pe modelul...
Eric: ... ignorance is bliss.
Abraham: Exact.
Eric: Gândește-te că abordarea actuală asupra muncii lui Charlie Parker este una mercantil concentrată în jurul unui curs...
Abraham: Sau asupra unei ore dintr-o serie de cursuri! Da, e facil să măiestrești un instrument și să ai dexteritate acum – fenomen frecvent și ascendent chiar, dar personalitatea intrinsecă din gestul muzical este pe o traiectorie descendentă și se rarefiază.
Eric: Nu ai cum să absorbi esența informației și nu mai găsești propria voce. Tehnologia face să fie totul prea imediat.
Abraham: Am auzit un trend de acoustic playing care se numea digital playing. Dar digitalul nu prea are feeling. Creează cu muzicieni ascultându-te și ascultându-vă unii pe ceilalți. Repet: primul lucru nu ești tu, ci mediul din jurul tău. Așa, te regăsești în contemporan și în sunetul de grup.
Eric: Când fiecare e pe insula lui, nu va exista putere fără orientare colectivă.

Gata, ultima întrebare, că văd că John cască. Să zicem că peste 20-30 ani sunteți în vacanță, poate reflectați la bogata carieră pe care ați avut-o. Vă relaxați pe vreo plajă și fredonați o piesă. Care ar fi aia?
(În cor): Nu, nu, nu există așa ceva.
Abraham: Dacă sunt relaxat și fredonez ceva, este categoric fix următoarea piesă pe care o să o înregistrez!
Eric: Clar. Dacă mă retrag, înseamnă că am murit. Că... dacă asta e viața mea? Îl citez pe Art Taylor care spusese ceva de genul că durează vreo 20 ani numai să-ți găsești vocea, interpretarea ta individuală... e o conexiune pe viață cea pe care o ai cu muzica ta, ce pensie, ăsta nu e job pe Wall Street!

***
Elevation este un grup alcătuit din niște somități pe care ar fi plăcut să le descoperiți individual, dar o mică introducere aveți mai jos.

Ban este român, stabilit în New York, unde activează ca pianist, compozitor și aranjor, cu un puternic input managerial și organizatoral în grupurile în care activează, cel puțin în Elevation. Are nenumărate aprecieri de la instanțe de presă internaționale de valoare incontestabilă, proiecte discografice, concerte și colaborări. ”Mystery”, de exemplu, s-a bucurat de intuiția lui, fiind un material înregistrat live pe parcursul unui concert, ceea ce se simte față de o înregistrare ”ca la carte” în studio.

Burton locuiește la New York, dar se trage din America Centrală, a avut parte de o educație muzicală purtată consecvent și este un apreciat tenor sax cu o carieră care a implicat numeroase grupuri, peste 30 materiale discografice și cotație printre cei mai relevanți instrumentiști de jazz ai vremurilor noastre.

McPherson este newyorkez get-beget, crescut în mediile cele mai fertile din punct de vedere artistic. Terminând studiile cu aplauze, este considerat un modern master drummer care îmbină originalitatea cu versatilitatea derivată din talent. Piperează identitatea Elevation cu energia sa inconfundabilă.

Hébert este un apreciat basist și compozitor, care susține linia ritmică pe care Ban și-a dorit să o implementeze în grup și care intervine independent cu un discurs pertinent și hipnotizant. În rest, este implicat în numeroase proiecte, care i-au adus minim tot atâtea abordări interesante în practica sa.