Mărţişorul lui Fiastru

Roz

Simt un vânt răcoros cum îmi înfășoară obrajii și îmi spune că vor urma zile calde. Inspir aerul și îl simt ușor, cum face o rotație completă în plămâni și o dată cu el mintea mi se umple de griji, ca niște neuroni negri treziți de primele raze de soare din an. Îi simt cum circulă și rapid își țes o pânză al cărei prim nod zice că în perioada asta lumea se schimbă și oamenii încep să se simtă bine și să se bucure și înfloresc și eu mă simt la fel. Dar ăsta e un gând pe care l-am avut și în urmă cu un an. Mă opresc în fața porții verzi și îmi înfig, pe rând, tălpile pline de noroi în bordură, apoi le târșâi, pe rând, dinspre călcâi către vârfuri. Aud noroiul cum scârțâie și îl văd cum rămâne, înalt, pe bordură. Mă uit la cele două movile de nămol, ca două cocoașe ale unei cămile al cărei gât lung se oprește în clanța porții. Am un sentiment plăcut, poate pentru că am impresia că a meritat să mă curăț. Îmi trec mâna stângă prin păr și simt cum cu dosul palmei îmi ridic de pe cap voalul negru din ruminații și îl lasă să-mi cadă peste glugă.

Apăs clanța de la intrarea în curte și trag repede poarta în urma mea, ca nu cumva gândurile pe care le-am lăsat afară să mă ajungă din urmă. În față mea o potecă lungă și îngustă se ascute către capătul celălalt, ca luminile de pe marginea unei piste de avion care par că se unesc înainte de decolare. Drumul îngust e tocit pe margini de urmele cauciucurilor ale unei mașini care, o dată la ceva timp, intră pe poarta de la numărul 26, strada Mărțișor. Urmele recente ale cauciucurilor și noroiul zvârcolit în linie de ele s-au acoperit cu sute, mii, zeci de mii, sute de mii sau poate milioane de petale mici albe și roz care nu se scufundă în apa murdară, dar care compun un înveliș pe care razele soarelui îl va topi și nămolul proaspăt de sub ele se va transforma în țărână, în primele zile ale verii.

În depărtare, pe partea stângă, după drumul lung și drept și plin de petale, casa albă cu tencuiala ferestrelor, acoperișul și coșurile vopsite roșu bătute de ploaie și vânt și îngheț, arată ca un tub de pastă de dinți răsturnat cu capacul în sus și prin el, pe lângă fum, iese pasta de dinți roz, albă și groasă, coboară zidurile casei, urcă gardul livezii de cireși, trece peste cotețele câinilor și umple crengile uscate ale celor câteva zeci de cireși din livadă cu flori roz-pal ale căror petale se împrăștie în toată curtea.

Asta e perioada anului în care casa Mărțișor e cea mai vizitată, evident, lunile martie și aprilie. Poate că „vizitată” ar fi, totuși, un pic cam mult spus față de cum era atmosfera și cât de multă lume venea pe vremea când eram eu copil, în anii `80, să vadă casa și să participe la spectacolele pentru copii care se desfășurau în curtea casei memoriale „Tudor Arghezi”. În ultimii ani nu am mai văzut grupuri la casa de la Mărțișor, doar cupluri și familii care vin aici la sfârșit de săptămână. Cei mai mulți vizitatori sunt bătrâni și bunici, cupluri sau cu nepoții sau și și. În livada de cireși sunt două cotețe pentru câini și alți doi câini umblă dezlegați prin curtea casei, iar în spatele acesteia alte două cotețe unde stau doi câini legați. Lătratul lor e atât de puternic încât angajații casei memoriale sunt avertizați ori de cât ori intră cineva în curte. O femeie ia taxa de vizitare a casei și vinde diferite obiecte la magazinul de la intrare, din holul casei familiei Arghezi, scrisori ale membrilor familiei, vederi, Bilete de Papagal etc. Doamna de la intrare este și ghid al casei, în caz că vreun vizitator dorește să asculte povestea acesteia. Pentru ghid, însă, e o taxă în plus, pe care dacă nu vrei s-o plătești sau nu vrei ghid pur și simplu, femeia tot te va însoți prin toate camerele casei și tot îți va povesti despre fiecare dintre încăperi. Celălalt angajat al casei-muzeu e îngrijitorul curții, care se plimbă dintr-o parte în cealaltă a spațiului din jurul casei, cu câinii după el și încuie și descuie tot felul de uși secrete. Una dintre ușile pe care le deschide la cererea vizitatorilor este cea a tipografiei din curte, de lângă via familiei, unde Tudor Arghezi și-a publicat scrieri și a făcut caligrafie pentru tot felul de apariții.

Poarta curții din fața casei e mereu descuiată, cel puțin între orele de vizită, în fiecare zi, în afară de luni, de dimineață de la 8-9 și până seara la 17 până pe 1 martie și până la ora 18 de la 1 martie și până la sfârșitul toamnei. Din cauza câinilor toaca de la poarta de la intrare nu mai e folosită de niciunul dintre vizitatori, pentru că toți sunt anunțați, deja. Până să ajungi la poartă, de partea cealaltă, femeia-ghid și îngrijitorul curții te așteaptă de parcă ai fi primul om pe care l-au văzut de mult timp și te-ar fi așteptat în mod special. De multe ori când am venit în vizită la Casa Arghezi am avut impresia că sunt fericiți că mă văd. De obicei, mă duc la casa de la Mărțișor la plimbare cu cățelul meu Zero, destul de des în ultimul timp, și stăm în curte, Zero se joacă cu cățeii, iar eu mai fac poze sau stau de vorbă cu cei doi.

Roșu

Casa de la Mărțișor a fost construită pe dealul cu același nume în anul 1930, care încheia mahalaua Văcăreștilor și, o dată cu ea, Bucureștiul în partea de sud. Mahalaua Văcăreștilor începea la Lemaitre (astăzi podul de lângă locul pe care a fost, până nu de mult, clădirea fostei întreprinderi „Timpuri Noi”) și se termina la dealul de la Mărțișor, la intersecția cunoscută atunci sub denumirea de Mandravela (după numele unui renumit proprietar de terenuri din afara orașului în perioada interbelică, Costică Mandravela, cel care avea și Hanul Mandravela, la ieșirea din București, pe locul unde acum e intersecția de la Big Berceni). Peste drum de dealul Mărțișor, traversând Calea Văcărești, era Mânăstirea și închisoarea Văcărești unde, de altfel, Tudor Arghezi a fost închis. S-a mutat aici împreună cu a doua sa soție și cu copiii și a fost un vecin cunoscut de lumea din mahala, dar neiubit, căutat sau apreciat în mod deosebit: „El era altfel față de noi, lumea din mahala. Avea o casă mare, neobișnuită față de restul caselor din Văcărești, care erau modeste, de negustori”, îmi povestește taică-miu. Taică-miu, Traian Mihalache, s-a născut în toamna anului 1950 în casa de pe Văcărești, la vreo trei sute de metri de casa de la Mărțișor a bunicului lui, Gheorghe Mihalache, zis „Pantofeț”, un negustor de piele și pantofi, de unde și porecla. Mahalaua Văcărești era locuită de negustori de tot felul de produse, cu ateliere și mici magazine poartă în poartă, iar în spatele acestora, de la stradă, locuitorii mahalalei aveau grădini lungi și întinse unde cultivau legume și fructe.

Proprietarul casei de la Mărțișor, Tudor Arghezi, a murit în anul 1967, astfel că taică-miu a fost vecin cu el vreme de 17 ani:
„Foarte rar cobora de pe deal, nu prea ajungea în Văcărești. Îl cunoșteau toți din cartier, normal, dar nimeni nu-l băga prea mult în seamă, pentru că nici el nu era foarte prietenos. Pentru oamenii din Văcărești, Arghezi nu era o celebritate, nu era marele scriitor sau mai știu eu cine. Lumea din mahala nu era interesată de cultură sau de artă de orice fel, erau altfel de oameni. Păi uită-te la tactu’ mare, la bunică-miu, la Pantofeț, stătea toată ziua la poartă și aștepta să mai vină pe la el unul, altul, cu care să mai joace table, n-avea el nicio treabă cu Arghezi. Bine, asta nu înseamnă că nu știam cine era, toată lumea știa că e un scriitor și era respectat ca oricare alt vecin. Asta era tot. Pe de altă parte și el, Arghezi, spre sfârșitul vieții a început să fie recunoscut de comuniști. Și nu mai era nici el așa la marginea societății, deja ajunsese să fie cineva și poate i se părea că ceilalți oameni nu erau de nivelul lui. Bineînțeles, avea tot dreptul că creadă asta. Și, de cele mai multe ori primea vizite, adică mai era și chestia asta, că el nu avea nevoie să iasă din curte, orice ar fi avut nevoie ajungea la el”. M-am gândit că poate, de fapt, prefera anumiți oameni sau că poate avea relații speciale cu alții. L-am întrebat pe taică-miu dacă se purta altfel cu copiii, dacă era mai prietenos: „Nu, era un om ursuz, nu vorbea cu nimeni, nici cu copiii, nici cu altcineva”.

L-am mai întrebat dacă el a avut vreun fel de legătură cu Arghezi când era copil:

„Mergeam la el vara, când se făceau cireșele. La el în curte erau cele mai multe cireșe din tot cartierul. La noi, în Văcărești, erau foarte mulți vecini care aveau livezi de pomi fructiferi sau de fructe de tot felul. De exemplu, vis-a-vis, peste drum, pe partea cu mânăstirea, în spatele caselor de la stradă, începeau niște terenuri de fructe și pomi fructiferi care se întindeau până spre Popești-Leordeni. Pe tot terenul ăla unde e acum delta Văcărești, fiind mlăștinos, erau hectare întregi de căpșune, iar vara te uitai așa în depărtare și nici nu se mai vedea pământul, era doar un spațiu imens de roșu și verde, căpșune și frunze. La fel era și la Arghezi în curte cu cireșele. Vara, toată livada aia lungă a lui, că știi și tu cât e de mare, era plină de cireșe. Și pomii la fel, cireșe și pe jos, cireșe și în pomi, avea sute de kilograme. Moșul aduna cireșele una câte una, de pe jos și le așeza în niște lădițe, așa, de lemn, cum erau pe vremuri lădițele la aprozar. O parte dintre cireșe și le ținea el, făcea dulceață sau știu eu ce făcea cu ele, habar n-am, iar cu alea din lădițe ieșea în fața porții și le vindea. Avea cântar, avea tot ce-i trebuia și ieșea cu Mitzura la poartă să le vândă. La kil, nu mai știu cu cât vindea el kilogramul de cireșe. Uneori, atunci când aveam bani, ne duceam și cumpăram de la el. Dar asta se întâmpla rar, să avem bani și chiar dacă aveam, nu voiam să-i dăm lui pe cireșe, când puteam să i le furăm. Ne băgam pe sub gard și le adunam sau ne urcam pe gard și le culegeam direct din pomi. Ne băgam tricourile în pantaloni și vărsam cireșele pe la găt și ne umpleam tricourile, făceam o burtă de cireșe. Uneori ne vedea și începe să țipe și să vină după noi și atunci o luam la fugă, îl auzeam cum înjura din spate. Nu ne-a prins niciodată”.

Galben

Calc printr-un tub de culoare, cu verde și mult galben, roșu pe margini și bleu tăios deasupra capului, parcă aș merge printr-un pai transparent scufundat în guașe uleioase. Așa îmi amintesc cum mergeam pe strada Mărțișor, cu mâna stângă ridicată în sus, prinsă și strânsă în palma lui taică-miu. Aveam trei sau patru ani și acest drum către casa lui Tudor Arghezi e una dintre cele mai vechi amintiri ale mele. E ca un bilet fără scop sau sens care, cumva, iese singur din sertarul ticsit cu memorii. Eram fericit sau uimit sau și una și cealaltă.

Prima dată când îmi amintesc că am fost la casa de la Mărțișor se întâmpla la sfârșitul lui august, începutul lui septembrie. Soarele ieșise din aburii verii, iar cerul își recăpătase culoare bleu, de toamnă, iar eu mă uit în sus cu ochii întredeshiși la miile de cerculețe incolore de pe cerul senin care îmi zgârie pupila. Pe stânga și pe dreapta e plin de frunze moarte, arse de căldură și de flori galben aprins, răsărite în vârful unor plante pitice verzi. L-am întrebat pe taică-miu ce flori sunt alea de pe gard și el mi-a răspuns: „gura leului”. „Gura leului ?” am repetat mirat. În fața porții și pe gardul casei Mărțișor se întortocheau aceleași flori, toate galbene. Îmi amintesc cum taică-miu mi-a dat drumul la mâna stângă, s-a așezat pe vine și a rupt o floare. Mi-a adus-o în față și i-a apăsat petalele pe margini astfel încât floarea s-a deschis în forma care îi dă denumirea populară: „Vezi, arată ca o gură de leu”, mi-a spus și imediat am întins mâna după floare ca să mă joc și eu cu ea așa cum îmi arătase el. Taică-miu mi-a luat mâna și m-a învățat cum să țin floarea între degete și tot ce-mi mai rămăsese de făcut era să pun presiune cu buricele așa încât să se deschidă. Îmi amintesc cum mă uitam la floare și făceam acest gest în mod repetat. Am ocolit florile de la intrare, care se întindeau până peste piatra din fața porții și am intrat pe poteca lungă de lângă livada cu cireși.

Era duminică și, cum era singura zi liberă în perioada comunistă, la fiecare sfârșit de săptămână aveau loc tot felul de scenete, spectacole și teatru de păpuși inspirate din scrierile lui Arghezi sau care puneau în scenă momente din viața familiei în casa de la Mărțișor. Am intrat în casă și mi-a rămas în minte până acum una dintre cele 18 camere, cea a copiilor, cu paturi mici și plină cu păpuși de tot felul.

Se întâmpla în anul 1985 sau 1986. Afară curtea era plină de părinți cu copii care urmăreau spectacolele conduse de Mitzura.

Mitzura Arghezi este, încă, proprietara unei părți din casa de la Mărțișor, de la parterul acesteia, fără drept de vânzare, închiriere sau modificare, conform dorinței tatălui ei, care a vrut ca casa de la Mărțișor să rămână patrimoniu. Îmi aduc aminte cum am stat în curte, în cârca lui taică-miu și am urmărit câteva scenete, timp de o oră, o oră și jumătate. De atunci nu am mai văzut niciodată curtea casei Arghezi atât de plină. Copiii și părinții lor mișunau în toate direcțiile și voci multe și hărmălaie se auzeau până afară, pe strada Mărțișor. Stăteam în cârca lui taică-miu și mă jucam cu floarea galbenă pe care o aveam de la poartă în timp ce urmăream spectacolele. La un moment dat într-una dintre scenete a apărut un cățel lățos, gri cu alb și am fost foarte entuziasmat atunci când l-am văzut și m-a amuzat foarte tare faptul că și el lua parte la ceea ce se întâmpla acolo, că era și el unul dintre personaje, pe lângă copiii și părinții lor, actori care interpretau rolurile membrilor familei Arghezi. L-am întrebat pe taică-miu cine era acel cățel și care era rolul lui, iar el mi-a răspuns: „E Zdreanță !”. Am insistat să-mi explice cine era Zdreanță, iar el mi-a povestit despre cățelul lui Tudor Arghezi. Am ieșit din curte și, de lângă gard, am mai rupt niște „gura leului” pe care le-am adus acasă pentru maică-mea.

Maron

În anii în care eram în școală și după, am înțeles de la prieteni mai mici decât mine, profesori de la mai multe școli din București organizau grupuri cu elevii lor pe care îi aduceau la Casa Memorială Tudor Arghezi. Recent, o prietenă mi-a spus că profesorul lor de limba română îi plimba din Pantelimon până în capătul Văcăreștilor pentru a le arăta casa de la Mărțișor. La un moment dat, într-o iarnă geroasă și cu zăpada mai înaltă de genunchi, o clasă paralelă de la mine din școala generală a organizat o vizită la casa Arghezi. M-am bucurat că puteam să-i însoțesc, pentru că astfel nu aș mai fi mers singur până la dealul de la Mărțișor, unde voiam să mă dau cu bob-ul. Aveam un bob cu volan, greu, portocaliu, made in USSR, pe care îl trăgeam după mine până la pârtiile de săniuș din cartier, pe dealurile de la Sala Polivalentă din Tineretului sau pe dealul de la Mărțișor. Am mers cu colegii mei de școală până aproape de casa Arghezi și m-am oprit la derdeluș, unde m-am dat cu bobul până când ei au terminat de vizitat casa memorială, apoi ne-am întâlnit și ne-am întors împreună către școala din cartier. De atunci și până acum, încă nu am văzut curtea casei Mărțișor plină de zăpadă.

„Ne mai duceam și iarna, pe deal la Mărțișor, ca să ne dăm cu săniile. Pe vremea aia era singurul derdeluș de la noi din cartier. Și atunci îl mai vedeam pe moș, ieșea în curte și stătea cu tot felul de oameni care dădeau zăpada la o parte. Atunci, în anii ’50 - ’60 erau ierni cu zăpezi mari, era zăpada cât casele de pe Văcărești, nu aveai cum să o lași așa, că nu mai puteai să ieși din casă, iernile erau altfel decât atunci când erai tu copil, ca să nu mai zic de astea de acum”, îmi mai povestește taică-miu.

În ultimii ani am ajuns la casa de la Mărțișor în luna februarie, iar, anul acesta și pe 1 Martie. Nimic programat, pur și simplu așa s-a întâmplat. Livada arată ca un câmp de noroi, iar drumul lung și paralel cu ea, până la intrarea în curte e acoperit cu pietriș pentru ca cei care încă mai ajung aici să nu se afunde în nămol. Acest loc este utimul rămas intact din ceea ce a fost o dată mahalaua Văcărești. Faptul că această casă a rămas întreagă, că familia Arghezi a supraviețuit, ține de un noroc special și de fiecare dată când trec pe aici și tălpile încălțărilor îmi alunecă pe noroi, mă gândesc la poveștile lui stră-bunică-miu din Cel De-Al Doilea Război Mondial când, la baza dealului Mărțișor a fost plasată o antiaeriană care să apere sudul Bucureștiului de bombardamentele Aliaților. În primii ani ai războiului, în mai multe raiduri aeriene, trupele aliate au încercat să distrugă această antiaeriană care era la mai puțin de o sută de metri de casa lui Tudor Arghezi. Nu au nimerit nici antiaeriana și nici casa scriitorului. Și nici alte case de pe Mărțișor. Dealul a rămas neatins de obuze, în schimb, mare parte din grădinile și casele de pe Văcărești au fost distruse și o parte din Calea Piscului unde se afla casa Mariei Tănase, pe locul unde acum e drumul dintre Sala Polivalentă și Bulevardul Tineretului. În urma bombardamentelor mai multe locuințe au fost distruse, iar în cartier, în locul grădinilor s-au format cratere și mlaștini, dintre care unele au rămas la fel până spre sfârșitul anilor ’90. În locul curților și pe suprafețele bombardate s-a început, la jumătatea anilor ’60, amenajare parcului Pionierilor, acum Tineretului.

Doamna de la casa Arghezi era grăbită duminică, 1 Martie. Deși era prima zi în care programul de vizitare ar fi trebuit să fie până la ora 18, a spus că nu poate să stea până la 6, că are treabă și că se va închide și în această zi după programul de iarnă, adică la ora 17. Un șnur alb și roșu atârna legat de crucea soților Arghezi din curte. M-am așezat pe marginea mormântului, cu Zero la picioarele mele. Am fixat telefonul pe banca din fața noastră și am pornit timer-ul.