Minciuni şi manele

Mergeam la şcoală şi niciodată nu era bine. Prea eram tocilară, prea eram îmbrăcată nu ştiu cum, prea eram rockeriţă, prea ascultam Avril Lavigne, prea nu mă sărutasem niciodată cu un băiat, prea aveam sânii prea mici, prea nu avusesem niciodată un prieten. Un coleg mi-a cerut prietenia o dată, dar l-am refuzat. Imediat după a început să râdă de mine şi să spună că am picioarele strâmbe. Aşa că am tot minţit. Am minţit că mi-a venit ciclu’ mai devreme, am minţit că m-am pupat cu un băiat la Olimpiada de Istorie, am minţit că nu am ascultat niciodată manele şi tot aşa. Îmi pare rău că am minţit, dar mai mult îmi pare rău că m-am chinuit. Că mi-era ruşine. Că mă preocupa mereu dacă e OK totuşi să asculţi Céline Dion şi să plângi când pe pereţi ai postere cu Guns N’Roses.

În clasa a noua mergeam vinerea la o discotecă din Reşiţa şi dansam pe manele. În jurul meu erau baieţi daţi cu gel şi îmbrăcaţi în treninguri aduse de la turci. Purtam blugi evazaţi şi decoloraţi şi tricouri roz supraelastice și eram îndrăgostită de unii dintre ei. Probabil ultima manea pe care am ascultat-o în liceu a fost Florin Salam – Vreau să-mi împart viaţa cu tine, pe care fratele prietenei mele Cristina a ascultat-o la maxim şi pe repeat în noaptea dinaintea nunţii lui. Dar eu deja decisesem că nu o să fiu o manelistă; pe atunci nu ştiam că Adrian Copilu’ Minune şi Roger Waters nu se exclud reciproc. Când ne-a întrebat profa de muzică ce ne place să ascultăm, am răspuns cu rezervă: Orice în afară de muzică clasică şi manele. 

Am minţit aproape toată viaţa mea. Aproape pe toată lumea, aproape în legătură cu orice. În clasa a cincea ascultam Domnu’ Problemă şi nu prea mai recunoşteam că fusesem obsedată de André. Mergeam la mare şi făceam poze cu Blondy şi Valahia pe care le arătam prietenelor de la bloc. Nu ştiu de ce Valahia mi se păreau mai OK decât André. Mai târziu am ascuns şi pozele şi casetele şi nu le-am mai arătat nimănui. Am crezut mereu că trebuie să aleg o tabără, dar niciodată nu am ales de fapt. Nu poţi să-ţi împarţi viaţa în etape în timp ce o trăieşti. Am fost manelistă în anul ăla în care mergeam la discotecă. În acelaşi an mergeam duminicile la o biserică baptistă. Îmi plăcea şi acolo. Nu era uşor şi nu ştiam de ce tot mint.

Ceilalţi erau probabil la fel de nefericiţi şi nelămuriţi ca mine. Probabil și ei ascultau Backstreet Boys în secret, sau li se părea că au nasul prea mare sau vocea prea subţire. Nici ei nu avuseseră iubit sau iubită şi minţeau că avuseseră pe cineva la ţară. Nu ştiam unii de alţii. Trăiam fiecare în lumi din ce în ce mai distorsionate, multiplicând la nesfârşit şirul de minciuni şi răutăţi gratuite. I-aş aduna pe toţi şi pe toate din copilăria şi adolescenţa mea şi le-aş vorbi ca la o şedinţă a Alcoolicilor Anonimi: Bună, eu sunt Raluca şi mereu mi-a fost frică de ce cred ceilalţi. Ei mi-ar răspunde: Bună, Raluca! Şi nouă!. Şi-apoi am mânca sărăţele împreună sau salam de vară şi salată de boeuf, am asculta Costi Ioniţă şi nu ne-ar mai fi nici ruşine şi nici frică. Dar nu fac asta, pentru că uneori mi-e încă ruşine sau frică. Abia pot scrie despre asta, abia pot să mă uit pe pagina de Facebook a băiatului care mă chinuia în generală. Doar nu mai cred că-i vina lui sau a tuturor celor care mi-au zis ceva urât vreodată.

Am reînceput să ascult manele şi André la beție, mult mai târziu. Nici acum nu ştiu dacă mint sau e pe bune. Nu ştiu încă ce înseamnă. Nu ştiu dacă o fac tot pentru că mi se pare cool sau pentru că nu mai vreau să îmi tranşez trăirile. În stânga mea, pe fereastră se văd clădirile de pe Upper East Side. A trebuit să ajung în America pentru a putea să îmi despachetez în sfârşit fricile şi să vi le zic; măcar pe-o parte din ele. Ascult maneaua aia a lui Florin Salam de care vă ziceam. E pe repeat şi nu mă mai interesează contrastul dintre New York şi manele. E un contrast aparent. Ştiu doar că pe mine mă cheamă Raluca şi am obosit să tot mint. Îmi place piesa asta de mor şi lăcrimez când o ascult. E curată şi o dedic tuturor celor care au minţit şi s-au îndrăgostit vreodată. Sunt Raluca şi în acest moment al vieţii mele port fustă plisată în carouri, cu talie înaltă, pulover în carouri fucshia, albastru şi galben, beau ceai dintr-o cană cu floricele într-un cămin de pe Lexington Avenue în NY şi îmi răsună în cap toate minciunile pe care le-am spus vreodată pe ritmuri de manele şi pop românesc din anii 2000.

Raluca la New York.