Mini-anuar de frici care nu sunt în manual

Recordatiofobia

Când pleci de la mine de-acasă voi lua în calcul posibilitatea că, până să apucăm să ne revedem, o să mori. Mai mult decât moartea ta mă tulbură gândul că nu-mi voi putea aminti ultimul moment în care te-am văzut în viaţă. Aşa că după ce voi închide uşa, să ştii că mă voi uita îndelung după tine pe vizor. Ultima mea amintire cu tine va fi ceafa ta dispărând, în jos, pe scară. Imaginea asta mă va consola, după ce vei muri. Chiar şi dacă mi-ai arătat muie, imediat ce am închis uşa, crezând că nu te mai văd. [Dan-Alexandru Radu, jurnalist]

Sindromul Route 66

Mi-am trăit primii 25 de ani la casă, pe DN1. Mașinile se auzeau zi și noapte din pat, uneori frânele li se rupeau și intrau în casele vecinilor. Nu exista semafor ca să traversăm calm – autobuzul spre oraș era pe partea cealaltă, în gând îmi doream să fie pe a noastră. Mereu înainte să trec în fugă șoseaua, care în timp s-a tot lățit, aveam impresia că o să mă împiedic în șireturi, că or să mă lase genunchii, că o să leșin și o să pic lată pe asfalt. De câte ori merg la ai mei și trebuie să traversez încă îmi văd moartea în față. Mă scutur de idee, știu că dacă am gândit-o n-o să se întâmple, și trec grăbită șoseaua ca să iau autobuzul spre oraș. [Cătălina Miciu - Mimo, Ginger Group]

Șoc și groază la ghenă

Simt o strângere de inimă de fiecare dată când dau drumul pungii de gunoi pe toboganul ghenei. Timp de câteva milisecunde, de când ridic capacul de la ghenă până se aude bufnitura de la capăt, sunt convinsă s-au amestecat, nu știu cum, și telefonul sau bani ori niște cercei printre ambalajele și resturile din gunoi. Teama că la un moment dat o să arunc ceva valoros la gunoi mă face să mă desprind foarte greu de gunoiul menajer. [Roxana Bucată, Think Outside the Box]

Tripofobia

Frica de găuri, mai ales găuri mici, repetitive, pe anumite părți ale corpului, nu e încă destul de populară să intre în DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), unde se găsesc toate fricile din lume, ca să îi facă pe fricoșii în cauză să nu se simtă singurii psihopați din preajmă. Deși frica mea nu e populară, se pare că nu sunt chiar singura care o are. Există și un site făcut în cinstea ei, plin de poze scandaloase. Ce mă revoltă e că nu o am dintodeauna, ba chiar de foarte curând, de maxim un an, și nu o pot lega de niciun eveniment notabil. Când văd poze cu găurele, fie ele un fagure de miere sau o spuzeală pe piciorul unui om, am o reacție fizică violentă, care se pare că s-a agravat în timp.

Momentul 1. Văd poza. Încep să simt mâncărimi care scad și cresc în intensitate, în special pe față, spate, brațe și pielea capului, atât de tare încât îmi vine să îmi decojesc pielea de pe corp.

Momentul 2. Mi se încleștează maxilarele. Îmi apar imagini în minte în care am găurele peste tot pe corp, din care curge o substanță neagră și păstoasă, care picură lent pe pământ. Îmi imaginez cum bag ace în găurele și ele se strâng, absorbind acul. Un fel de mici găuri negre personale, care îmi acoperă și organele interioare, limba, globii oculari, mușchii, oasele.

Momentul 3. Simt cum îmi trec câteva valuri de căldură prin corp, mă calmez, îmi mai vine să mă scarpin doar un pic pe ceafă, imaginile au trecut.

Momentul 4. Deschid pozele din nou, pentru că simt că trebuie, primele 3 momente mă torturează din nou, dar mai pe-repede-nainte, apoi le închid și mă duc să mă spăl pe față.

Am încercat diferite metode, de la uitat cu forța la o poză din asta scandaloasă, crezând că după ce se repetă cele 4 momente infernale de câteva ori, o să treacă, la citit forumuri de tripofobi care încearcă să sape după motivul declanșării scârbo-fricii ăsteia. Prin urmare, propun adăugarea tripofobiei în DSM și găsirea unei terapii instensive sau unui vaccin eficient și nedureros, cât mai curând. Jos cu găurile. [Teona Galgoțiu]

Emetofobie - la feminin, în plin, din plin și pe mine

De cele mai multe ori în cluburi. Din când în când pe stradă sau pe niște scări. Poate pentru că femeile în creierul meu ar trebui să emane întotdeauna o grație dureroasă, chiar și când sunt vulgare sau plictisite. Și-atunci dacă nu te cunosc și habar n-am care-i treaba cu tine exact în momentul ălă, dacă te-mpleticești căpriorește-alcoolizată prin preajma mea și crezi c-o să te sprijin sau o să te prind, riști să dai cu creierii de gresie. Pentru că de la prima ezitare de la o traiectorie dreaptă, nu pot să văd decât cum intregul conținut al stomacului tău mi se varsă pe piept. Nu pe cizme, nu în mâini, nu direct în ochi. Exact pe piept, se-ntinde și se prelinge stricând cel puțin două obiecte de-mbrăcăminte deodată în timp ce pe fața ta apare un zâmbet tâmp și-o eliberare de care nu te poți bucura că ești prea preocupată să-mi ceri scuze și să cauți dispenserul de șervețele. Care e desigur gol. [Ioana Ceapă, Borțun Olteanu]

LSD fear and loathing

Să mă păzească energiile Universului de povești cu LSD! Mi-e frică să aud de acid și nu pot să înțeleg de ce. Nu m-am atins în viața mea de această substanță și nici nu intenționez. Mă încăpățânez exact ca prostul care are multe convingeri, pentru că sunt la rândul meu convinsă că într-o viață anterioară am fost și eu a Forever 27 pe tripuri exacerbate și mi-am făcut plinul. Nu încerc nici măcar să îmi explic ce anume din mine se panichează doar la informația verbală despre LSD, dar cert este că proiecțiile mele mentale intră singurele într-o mlaștină plină de monștri care ar impresiona orice psihoterapeut. Brrr! Mi-e mai frică de asta decât de lifturi care cad în gol, bice și Lady Gaga. [Dana Bergheș aka Sora Treișpe]

Aliacellaphobia sau frica de cealaltă cameră

1. Aș spune că s-a născut la bunici. Casă mare, camere folosite rar. Toata lumea se înghesuia în fundul casei, ușor de încălzit și aproape de bucătărie. În camera „din față” n-aveam voie să bănănăi în principiu din cauză de frig, dar în mintea mea din cauze mult mai excitante și nefaste, fantome, blesteme sau monștrii din seriale. Camera era enormă și avea întrerupătorul pe peretele opus intrării. Alergam de fiecare dată.

2. Ce-mi plăcea când stăteam în cămin e că eram stăpân deplin pe spațiul meu. Domeniul se întindea pe cât vedeam cu ochii. La propriu.

3. Acum, la două camere, mă trezesc că am tresăriri ale imaginației/fricii ăsteia. Dacă mă prinde mijlocul nopților în sufragerie la varii ecrane, cu toată casa inactivă și tăcută lăsată așa de cu seara, calc atent și tiptil până la bucătărie. Fără să fac vreun sunet până nu aprind lumina să văd. pe jumatate siderat de ce fac, dar neputând să mă abțin, dacă nu e ceva acolo. Apoi, rușinat de comportamentul meu și murmurând fraze jumătate înjurătură jumătate încurajare, mă duc spre dormitor. Dar numai după ce aprind, de lângă întrerupătorul de bucătărie, lumina de pe hol. Pe drum verific și ușa de la intrare, din ochi. Apoi arunc o privire pe după tocul ușii. Dormitorul e ok. Nu trebuie să aprind lumina, pentru că e deja aprinsă pe hol. Iar patul are corp până jos.

Deodată mă trezesc vorbind tare si singur. Toți cei 35 de metri pătrați ai casei sunt ai mei. Din nou. [Andrei Alexandru, et. 9, ap. 57]

Trosc!

M-am înscris la cursul de Tai-Chi mai puțin ca să-mi dezvolt (non)calitățile mele de karate alternativ și pentru că voiam un mediu unde să pot să pretind că joc în Kill Bill fără să fiu judecată. Așa că m-am antrenat ascetic 2 ore pe săptămână și după un semestru am învățat câteva principii evidente pentru orice băiat de opt ani care se joacă în fața blocului și să mă debarasez spectaculos de cineva care încearcă să îmi împingă umărul. Drept. Și extazul meu tot creștea, la început, când a spus că o să ne învețe să medităm. M-am pus în lotus, am închis ochii și am încercat să urmez instrucțiunile într-o franceză cel puțin aproximativă ale Maestrului Liu. Și când m-a scos din poienița unde făceam marshmallows cu Bill și pe măsură ce ne semi-hipnotiza să conștientizăm cum trece aerul prin noi și cum ne hrănește pe rând toate organele (enumerate, pentru că ăsta nu era un capitol din manual care să-i fi scăpat) iar inima pompează sângele prin toate arterele, am deraiat. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când mă gândesc la asta am flashuri cu coloana mea vertebrală care se rupe ca un wishbone de Thanksgiving. Flashuri mov cu galben, cu un gen de colorit care mă fac să mă gândesc la Bacovia. Și după ce mă forțez să trec prin asta câteva minute, deschid ochii și mă uit la toți cum sunt relaxați în carnea și oasele lor. [Noemi Gunea]

Obsesia mirosului străin pe pernă

Mi-e tare somn. Mă îndrept înspre pernă. Adulmec. Nu simt mirosul meu. Panică. Am o frică inexplicabilă față de mirosul altora pe perina mea. Nu pot adormi dacă simt un miros care nu îmi aparține. În tren, la hotel, acasă la oricine, înainte de a dormi, așez un tricou sau o bluză de-a mea pe pernă, să fiu totuși sigură că nu se întrezărește ceva miros neobișnuit. Un fel de obsessive-compulsive disorder împleticit cu o frică subită. [Ioana Bugarin, corespondent SUB25 la Timișoara]

Să nu treci de banda galbenă!

Stau aproape de marginea peronului. Deşi cu capul în nori sau cu ochii în vreo carte, observ lucrurile şi mai ales oamenii din jurul meu. Văd băieţi cu căşti în urechi, copii cu ochii mijiţi de somn şi doamne cu prea mult sidef şi ruj roşu. Dar cel mai des văd bărbaţi pe marginea galbenă a peronului. Pe ei îi privesc mai mult ca oricând. Mă uit la încălţările lor, apoi la picioare și brațe – dacă sunt agitate sau calme. Încerc aiurea să le prind privirea. Mă rog să nu vină metroul cât timp ei stau acolo, pe margine. Mi se încordează braţele. Mă blochez ca o casetă veche.

Odată, chiar am întins mâna să-l trag pe un tip la vreo 30 de ani. A fost din instinct. Purta un trening gri, converşi, era slăbuţ, dar îmi plăcea cum i se vedeau muşchii gambelor. Am reuşit să-i văd până şi cearcănele de sub ochi. Credeam că-și va zdrobi creierii sub metroul care abia intra în stație.

În mintea mea, multora le zic șoptit: „Să nu treci de banda galbenă! Nu te arunca.” Mi-e frică de mor să nu se arunce cineva în faţa metroului, sub privirile mele. Şi nu cred că o să scap vreodată de asta. Tipul cu trening și cearcăne s-a urcat liniştit în metrou. Eu l-am aşteptat amorţită pe următorul. [Cristina Murariu, jurnalist]

Sindromul obiectului de pe balcon

Pe balconul apartamentului bunicii a existat un cufăr, care nici acum nu știu ce ascundea. Cert e că până pe la 12 ani am privit Intercontinentalul, tocmai din sudul Bucureștiului, de la un etaj 9 amețitor, cățărată pe cufărul de poveste. Nici bunica nu părea să își facă griji și nici eu nu păream să simt vreo amenințare când mă întindeam peste balustradă să văd hotelul mai bine. Așa că nu știu când exact a apărut groaza, că nu e nimic mai puțin de atât, de a mă apropia de pervazul de la etajul 8 la care încă locuiesc, mai ales dacă am ceva în mână. Dincolo de teama oarecum comună de înălțime, uite cum un mănunchi de ceapă sau orice alt obiect lipsit de importanță, întins peste balustradă, îmi naște scenarii horror-SF cu mine scăpându-l din mâini și, într-un gest-reflex oarecum eroic, aruncându-mă după el, în abis.

Poc!

Mi-e teribil de frică de dopurile sticlelor de şampanie nedesfăcute. În preajma lor, am în minte scenariul unui atac plin de „pop! pop! pop!”-urile dopurilor imprevizibile care saltă muzical. Dintr-un motiv legat tot de imprevizibilitate, mi-e frică să umflu baloane. Și pentru că n-aș putea recunoaște asta la fiecare aniversare sau revelion, stau încordată ca un arc și mi se mai duce din viață la fiecare poc. [Larisa Baltă]

Touchscream

Numărul meu e 0720 00x oxo, dar n-am să-l spun, mă acopăr.
Iubitul meu spune că scriam mesaje scurte (unele) chiar mișto până acum un an, când am primit un smart phone cu touch screen, cadou de ziua mea, și așa s-a stricat treaba. Intențiile au fost bune, bineînțeles, dar asta a oprit brusc orice tentativă de a mă mai face înțeleasă, ascultată, citită, chemată sau dorită la telefon. Și, uitându-mă acum la tastele de pe ecran, observ că nici nu mi-ar putea ieși vreo transcriere sexi din combinația asta de zece cifre, luate câte trei la pipăit.

Frica mea de touch screen s-a născut în seara în care telefonul s-a luminat scurt pentru prima oară, după care s-a întunecat la față și a continuat să palpite așa. Timp de aproape un minut, degeaba am căutat o soluție în privința asta pentru că ecranul nu se arăta prea sensibil la atingerile mele. Pentru telefonul meu, a fost un obicei deprins foarte rapid și, după momentul ăsta, au urmat alte conversații nesfârșite. Neterminate la propriu, fiindcă uneori mi se întâmplă să vreau să închid (mai devreme sau mai târziu), sau să cred/sper că am făcut-o, să se aștearnă liniștea și ecranul să se întunece, dar să se reaprindă peste foarte puțin timp și conversația să rămână suspendată(ăăă). Așa că, short sfat: nu, baby, nu, dacă ești la celălalt capăt al firului și mă iubești îndeajuns, închide tu primul/a.

Mai sunt nopțile când telefonul meu face combinații exotice de numere și apelează la întâmplare din agendă. Dacă se întâmplă cu persoane nepotrivite, astea mi se par cele mai ipocrite manevre. Mă uit clipind la ceasul care arată ora 3, sperând să nu tragă nimeni nicio concluzie specială în urma conexiunii. În mod evident, este o frică stupidă pentru un smart phone, dar se combină perfect cu faptul că de multe ori când apelez pe cineva, mă răzgândesc și vreau mai bine să închid. [Tatiana Moise, Fashion Picnic]

Ce e marea fără soare, ce e viaţa fără aifon?

Trăiesc zilnic cu spaima că ceva rău i s-ar putea întâmpla aifonului meu. Cine mă cunoaşte ştie în ce hal l-am adus pe ultimul: ciobit, spart, fisuri multiple, niciun buton în stare de funcţionare, grave probleme de adaptare socială. Ca şi când toate astea n-ar fi fost destul, colac peste o pupăză şi-aşa în moarte clinică, l-am şi pierdut (mă rog, eu insist să cred ca mi-a fost răpit de către un taximetrist cu un fetiş pentru aifonuri sparte). Ăstuia nou i-am adăugat, încă din prima lună, o preafrumoasă fisură, în chip de personal touch. Acum îmi pipăi geanta din minut în minut şi tresar, convinsă că l-am uitat pe undeva. Tremur de spaimă că s-ar putea să rămân fără el, lasă că bani să investesc în altul n-am, dar sufăr şi de teama iraţională ca viaţa mea pur şi simplu n-ar mai fi la fel fără. [Adina Rosetti, scriitoare]

Frica de lăcomie

Auci... frici inventate, zici. Păi un om echilibrat, cum sunt eu, nu are frici inventate, nu-i așa? Totuși, ca să mă joc de-a invențiile cu ti[ne, o să-ti spun ce chestie mi se întâmplă câteodată...și anume, am o oarecare reținere (poți să-i zici și frică, teamă) de a mânca. Nu știu dacă teama în sine e legată de efectul mâncatului sau ține de disconfortul îmbuibării și cred, de fapt, că putem să discutăm mai larg, de o teamă de a avea prea multe lucruri, e un soi de teamă de belșug, de prea-mult. Sau frică de lăcomie?

Sunt momente în care mi-e foarte foame și nu mănânc, pentru că mi se pare mai în regulă senzația de foame decât cea de sațietate și de moleșeală de după mâncare.

E precauție? E traumă din copilărie? E o reacție la multitudinea de opțiuni? E teama de a alege? E frică? E inventată? Ziceți voi. [Sorin Trâncă, Friends Advertising]

***
Ilustrație: Do I Smell Fear? este o nouă serie digitală începută de Andreea Anghel.