Mirona vinde cultură de pe malul portughez al oceanului Atlantic

Pe Mirona Nicola (26) am cunoscut-o anul trecut în Portugalia, la unul dintre cele mai frumoase festivaluri de film la care am participat până acum, FEST, care are loc an de an în Espinho, o stațiune care seamănă cu Neptunul nostru. Adică destul de plicticos în restul anului, dar animat de tineret în perioada evenimentului și colorat de faianță azulejos.

De când am întâlnit-o, tot tânjesc spre genul ăsta de viață. Cu biroul efectiv vis-à-vis de ocean, într-una din cele mai frumoase țări din lume, iar în rest pe drumuri prin altele, pentru organizarea festivalului, mereu în contact cu oameni tari din industria filmului. Luându-i cu invidie acest interviu pe Skype, Mirona înnebunindu-mă cu mutările ei din interior pe terasa cu nisip și ocean și înapoi, dincolo de albastrul valurilor, mi s-a reconfirmat o idee care mă macină de mult: infinită e capacitatea noastră de a ne obișnui cu orice, bun sau rău. Dar asta veți descoperi și voi în cele ce urmează.

Mirona, ai un job pentru care știu minim cinci persoane care ar face crimă. Călătorești te miri-unde, iar când n-o faci, lucrezi dintr-o stațiune portugheză, de pe plajă. Cum e să vezi apa când ridici ochii din laptop?

Nu e rău deloc! Dar nu e nici chiar așa de idilic cum pare. Pe de o parte în Espinho am oceanul, dar asta înseamnă că vreo 3-4 luni pe an aproape zbori pe străzi din cauza vântului. Pe de altă parte și călătoritul în ritmul ăsta pentru muncă își are dezavantajele lui. Am fost la Berlin de 4 ori și nu știu decât de unde pot să iau o cafea decentă și un sandwich, într-o pauză de 15 minute.

În aprilie am fost în Puerto Rico la un alt festival și n-am înțeles mai nimic. Am stat 4 zile. N-am apucat să trec de un jet lag, că am intrat în altul. Pot să înțeleg o oarecare formă de invidie, dar chiar crimă nu cred că merită.

Cum te adaptezi la programul ăsta cu călătoritul? Nu pare că stai foarte mult într-un singur loc.

M-am cam obișnuit cu viața în valiză, deja nu o mai pun în debara, că nu se știe când trebuie să o scot din nou. Clișeul ăla cu fetele care aproape că pun bretele șifonierului când pleacă undeva ca să îl ia cu totul… la mine cu siguranță nu se aplică. Nu cred că există neapărat o formulă sau explicație în ce privește obișnuitul cu ritmul și programul. Sunt consecințe naturale a ceea ce fac și mi le-am asumat. Din nou, lucrurile se văd într-un fel din afară și sunt de fapt altfel decât par atunci când le experimentezi direct. Festivalurile par fie glam fie fun, fie amandouă. Și e jobul celor care le organizează să le facă să fie așa pentru cei care participă.

Aș fi tentată să zic e un loc de muncă la fel ca oricare altul, doar natura muncii e diferită. Dar adevărul e că toți cei care facem asta suntem obișnuiți să nu fim prieteni cu somnul, să muncim zile de câte 14-18 ore când e nevoie, să consumăm cafea în cantități industriale și să nu ne lăsăm bătuți de faptul că în sectorul cultural în general niciodată nu sunt destui bani. Zburăm pe peste tot cu Ryanair și am învățat cum să împachetăm într-un bagaj de mână de 10kg destule haine pentru 2 săptămâni și cărți de vizită, și flyere, și roll-up-ul, și camera foto, și așa mai departe.

Cum ai ajuns să ai job-ul ăsta, care a fost parcursul tău?

Povestea asta cumva începe în 2010 când am fost la festivalul de la Cannes cu cei de la NISI MASA (o rețea europeană de asociații de cinema) ca să particip la workshop-ul numit Nisimazine, un workshop pentru critici de film aspiranți - adică fix ce eram eu pe vremea aia. Pe urmă am rămas cu ochii pe NISI MASA pentru că îmi doream să mai particip și în alte proiecte ale lor. În vara lui 2012 eu terminsem primul an de master în Olanda și ei căutau un intern pentru Network Department, care putea să lucreze de la distanță. Am aplicat, m-au acceptat și a fost cam un an în care am fost implicată în tot felul de proiecte cu ei. La un moment dat a apărut posibilitatea unui job în biroul de la Paris pe care l-am acceptat în avans pentru după absolvire, în august 2013. Ca să ajung în sfârșit la legătura cu FEST, festivalul pentru care lucrez acum, conexiunea s-a făcut pentru că asociația care organizează festivalul e membră NISI MASA. 

Coordonatorul principal al proiectului în perioada aia era Fernando Vasquez, care e director artistic la FEST. Auzisem atâtea despre FEST de la el, încât m-am decis să-mi iau o săptămână de vacanță în iunie 2014 ca să particip. N-a fost chiar vacanță, pentru că într-un final m-au semi-adoptat în echipă. Ideea inițială era să fiu moderator la 1-2 masterclassuri și am ajuns să moderez vreo 6. La sfârșitul anului ăla contractul meu cu NISI MASA se termina și eram pregătită pentru următoarea provocare. Am primit un telefon de la Fernando și Filipe (directorul general al festivalului) și, ce să mai lungesc pelteaua, mi-au propus să mă mut în Portugalia și să lucrez pentru FEST, ceea ce am făcut în ianuarie 2015.

Noi, oamenii, suntem ființe ale obișnuinței. Ne obișnuim cu orice pare mișto inițial și apoi vrem mai mult. Dar locul tău de muncă pare, totuși, ca-n reclamele alea la net portabil „îți faci treaba de oriunde”. Tu cum ești? Ți se mai pare ceva deosebit?

Adevărul e că, trebuie să recunosc, m-am surprins câteodată fiind ușor blazată. Nu în sensul că nu mă interesează când mă duc într-un loc nou. Dar m-am obișnuit cu ideea că ajung cam pe peste tot în principal în scop profesional. Sunt personificarea reclamei ăleia 100%- dă-mi un laptop, un telefon și conexiune la internet și poți să mă lași și pe lună!

Dar pe de altă parte, ajung să mă surprindă alte lucruri pe care cei cu „locuri de muncă normale” (cum le-ar defini părinții mei) le iau de bune. Mi se întâmplă câteodată să am un weekend întreg în care nu am nimic de făcut pentru nici unul din cele două joburi (în paralel colaborez ca freelancer cu Gruvi, o companie care se ocupă cu marketing digital pentru produse și branduri din zona de entertainment). Un weekend întreg pare o promisiune a ceva extraordinar.

Și mai e ceva, toată călătoreala asta mi-a format o idee despre călătorit foarte diferită de ceea ce e promovat ca turism. Îmi doresc să călătoresc pentru mine (și încerc să mă organizez să fac asta). Dar nu vreau să bifez top 10 atracții turistice conform Trip Advisor și nici nu vreau să am poze lângă toate statuile. Când pot, îmi place să încerc să înțeleg locurile unde merg într-un fel mai apropiat de cel al oamenilor care trăiesc acolo. Partea bună e că în tot umblatul ăsta m-am procopsit cu prieteni din Australia până în Chile care îmi pot fi ghizi!

Care e treaba ta mai exact la FEST?

La FEST sunt un fel de aceeași Mărie cu mai multe pălării. În principal pe parcursul anului mă ocup de parteneriate internaționale, în special de cele cu școli de film din Europa și din lume. Și asta e legat de cele trei componente ale evenimentului. O componentă e cea de festival (New Directors | New Films), alta e un pitching forum și a treia e un forum educațional cu master class-uri și workshop-uri ținute de tot felul de grei ai industriei (FEST- Training Ground). Anul ăsta, printre alții, o să îi avem ca invitați pe Gemma Jackson (production designer pentru Game of Thrones), Mark Sanger (monteurul filmului Gravity) și pe Béla Tarr.

Misiunea mea e să creez și să mențin parteneriate cu școli și alte instituții (centre culturale, echivalente ale CNC-ului din alte țări etc.). Prezint și reprezint festivalul în alte festivaluri și evenimente și la un punct rolul meu e parțial unul de vânzări, pentru că parte din misiunea mea e și să atrag participanți internaționali pentru FEST.

În timpul festivalului sunt un fel de briceag: moderez câteva dintre master class-uri, am câțiva oaspeți în grijă, organizez o serie de întâlniri (FEST Industry Meetings) între participanți cu proiecte în dezvoltare și oaspeți care îi pot sfătui și ajuta și alerg încolo și încoace după cum e nevoie. Anul trecut pentru că actrița care trebuia să prezinte ceremonia de închidere nu a mai putut veni din cauza unei repetiții, m-am trezit că fac și pe prezentatoarea. M-au trecut toate apele din lume, dar a ieșit bine până la urmă.

Pe lângă asta, în timpul anului ajut cu coordonarea unor workshopuri din ciclul FEST Film Lab care sunt ținute în diverse orașe din Europa și din lume (în Barcelona, în Londra, în Abu Dhabi, în Hong Kong). Workshopruile astea se petrec pe durata unui weekend fiecare și sunt ținute de diverși profesioniști din industrie. Au o latură practică ceva mai intensă decât cele din timpul festivalului (pentru că și durata e mai lungă). De exemplu unul din workshop-urile de anul ăsta unde am fost implicată a fost despre latura financiară a producției de film și a fost ținut de Gareth Wiley (care a produs Match Point și Vicky Cristina Barcelona pentru Woody Allen).

De ce ar trebui cetățenii din România, interesați de filme, să vină la festivalul vostru? Ce e tare acolo?

Foarte multă lume e atrasă de faima oamenilor pe care îi invităm ca speakeri. Și nu e nimic rău în asta, dar pentru mine sunt 2 aspecte ale evenimentului care sunt cel puțin la fel de importante și de valoroase. Unul e că ai ocazia să cunoști foarte mulți oameni de pe peste tot din lume. În fiecare an avem în jur de 400 de participanți; mulți dintre ei sunt din Europa, dar în fiecare an apar participanți din India, din Australia, din Africa de Sud, din Peru și tot felul de locuri de peste mări și țări. Știu că sună a clișeu, dar asta contribuie la crearea unei atmosfere foarte speciale. În plus te ajută să înțelegi că, vorba ardeleanului, la tăți ni-i greu. Nu-i deloc ușor să reușești în industria asta și fiecare loc are avantajele și dezavantajele lui.

Și aici intervine cel de-al doilea aspect pe care eu îl consider important, și anume că marea majoritate a celor care țin masterclass-uri ajung inevitabil la idea asta: totul e să nu te dai bătut și să încerci de toate până îți găsești locul și echilibrul. Unul din primele master class-uri pe care le-am moderat în 2014, prima dată când am fost aici, a fost cu Gareth (producătorul despre care vorbeam mai sus). Omul a lucrat cu Woody Allen, are nominalizări la Globurile de Aur și la Oscar printre altele și ceea ce a considerat de cuviință să pună în centrul prezentării lui au fost toate fail-urile pe care le-a avut până să ajungă la statutul ăsta. Cred că atunci când ai 19, 25 sau chiar 35 de ani și îl asculți pe un om ca el vorbind deschis despre cum a dat-o în bară, persoana aia la care te uitai ca la un semi-zeu până să intri în sală capătă o altă aură. În loc să fi star struck ești motivat, înțelegi că oportunitățile nu pică din cer.

Ce face echipa voastră când tocmai se termina o ediție? Unde plecați, ce începeți de îndată?

Primele câteva zile după festival toată echipa e în semi-narcolepsie. Dar încet încet ne adunăm. O parte din echipă lucrează peste vară - trimite înapoi copiile filmelor pe care le-am proiectat în festival, încheie toată partea de contabilitate, plăți și alte aspecte administrative, plus măsurarea impactului evenimentului la nivel de expunere, presă etc. Eu personal trimit emailuri de mulțumire celor cu care am colaborat de-a lungul anului și mă asigur că ușa rămâne deschisă pentru a relua discuțiile pentru ediția următoare.

Anul ăsta va trebui să am valiza împachetată dinainte de FEST. A doua zi după ce se termină mă duc să reprezint Gruvi la un workshop organizat de EWA (European Women Audiovisual Network) în Pisa și de acolo zbor direct la Karlovy Vary unde o să coordonez o nouă ediție de Nisimazine.

Cum stai cu viața socială pe acolo?

În săptămâna festivalului am câteodată o viață socială mai intensă decât pot duce! Dar în restul anului e mult mai relaxat. Inițial trebuia să lucrez cu FEST pentru doar 6 luni (pentru ediția din 2015), dar și eu și ei am vrut să continui, așa că s-a făcut deja un an și jumătate. Dar cumva am rămas cu atitudinea de „sunt în tranzit” și cercul meu social nu se extinde prea mult în afara oamenilor cu care lucrez. Dar e mai mult decât de ajuns. Stau în Porto și vin de luni până vineri în Espinho la birou. Fac cam o oră dus și încă una întors seara, dar nu pot să o consider asta o corvoadă - o parte din drum trenul merge pe lângă ocean, am timp să citesc, să ascult podcasturi, să Tweet-uiesc, să Instagram-ez etc.

Weekend-urile sunt în Porto, pe care l-aș descrie drept un oraș care te lasă în pace. Nu simți că trebuie să bifezi mereu ceva de neratat în agendă, dar atunci când vrei ceva (un film, sau o piesă de teatru, sau un concert), mereu ai să găsești câte ceva. Pentru că nu e niciodată prea frig, dacă nu plouă, chiar și iarna, străzile din centru sunt un vacarm. Sunt extrem de puține locuri aici unde să „te duci în club” și să „ai masă” (lucru căruia mi se pare că i se dă încă foarte multă importanță în România). Oamenii încep un tur al barurilor în jur de 11-12 noaptea. De multe ori iei un pahar de ceva și ieși înapoi în stradă ca să poți vorbi cu oamenii fără să trebuiască să urlați unii la alții. Apoi, dacă e de dansat, ai de așteptat până pe la 3 dimineața - abia atunci începe poporul să se îndrepte către cluburile de toate felurile. Iar acasă ajungi pe la răsărit, asta după ce te-ai oprit pe undeva să mănânci un croissant cald cu brânză ca să îți recuperezi forțele.

Portughezii sunt într-un fel foarte apropiați de români ca atitudine și personalitate. Sunt prietenoși și primitori fără să fie agasanți și într-un fel foarte sincer. Nu se poartă ca și cum sunt cei mai buni prieteni ai tăi dacă nu sunt cu adevărat.

Ți s-a întâmplat să primești reacții ciudate de la oamenii care află cu ce te ocupi? (mi-ai povestit ceva de o tipă in timpul unui atelier, reia te rog, și daca ai si altele, fii binevenită)

În primul rând e deseori destul de greu să explic ceea ce fac. Mie nu mi se pare neapărat așa, dar mulți consideră neconvențional stilul meu de viață și locul meu de muncă. Tata zice că sunt vânzătoare de cultură și cred că într-un fel nu e prea departe de adevăr.

Pentru mulți e curios că un astfel de loc de muncă există. Am fost să prezint festivalul în niște universități din Londra. Prezentarea propriu zisă e parte dintr-o discuție mai extinsă despre rolul festivalurilor de film, distribuție alternativă și networking - pentru că toate activitățile FEST au o componentă menită să formeze și să ajute cineaștii tineri. La una din universități, după ce am vorbit o oră și jumătate, am ajuns la partea în care studenții îmi puteau pune întrebări. De obicei, nu sunt foarte vorbăreți în fața colegilor - mulți vin și mă întreabă diverse lucruri după. Într-un final, după insistențele mele și ale profesoarei, s-a ridicat o mână timidă a unei tipe care a început prin a se scuza că întrebarea ei nu are prea mare legătură cu ceea ce prezentasem. Voia să știe cum am ajuns să fac ce fac. Răspunsul e că nu a fost nimic plănuit în detaliu, dar are mult de a face cu o semi-iresponsibiliate, pentru că am prins toate mingiile care mi s-au aruncat și mi s-au părut interesante.

***
FEST e perioada 20-27 iunie, în Espinho, Portugalia. Pe lângă competiția de filme la care a trecut deadline-ul de trimitere, te mai poți înscrie la masterclass-urile lor cu personalități din industrie. Au prețuri și deal-uri friendly cu hoteluri și un crowd mișto.