Muzeul obiectelor din foste relaţii

Muzicale

Mi-a dat un CD Verbatim care arăta ca un vinyl, plastic negru cu portocaliu. Era un album Pearl Jam – Binaural, ceva ce nu mai ascultasem până atunci. Eram amândoi la olimpiada de istorie la Breaza, el a 12-a, eu a 10-a. Ne-am cunoscut în ultima zi, când a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să mergem la o bere. El era grunge, eu eram emo; am băut Stejar. Ploua şi ne-am pupat în timp ce ascultam Luna Amară. Eu i-am dat o cravată în dungi şi el a plecat înapoi în Braşov. Abia pe drum spre Reşiţa am ascultat albumul. De atunci, am păstrat CD-ul sperând că aşa îl voi păstra şi pe el. El a mers la filosofie în Bucureşti. Peste doi ani şi eu tot acolo am ajuns. Am luat CD-ul cu mine la facultate, dar degeaba. Noi nu am fost decât acea ultimă zi la Breaza şi o vacanţă în Vamă în cort mic şi înghesuit, pantaloni în carouri, codiţe mov asortate şi Eddie Vedder. Pe CD era o piesă care se numea Light years, despre cum dragostea ne transformă din pietre în stele. Plasticul tot plastic a rămas. Şi CD-ul nu s-a transformat nici până acum într-un vinyl. - Raluca Roșu

Octombrie 2010. Omnivore`s Dilemma. Coborâm din bloc pentru un fel de brunch forțat pe la 12; el supă, eu tartă. Îmi povestește cum au venit Sebastian Szary și Gernot Bronsert în țară. Au trecut cam 36 ore de când suntem împreună și nu înțeleg nimic oricum, are numai povești, el e tot numai o poveste și încă una foarte wow. Nu înțeleg ce caut acolo, cu atât mai puțin când vorbește despre chestii pe care le venerez. Câteva zile mai încolo, la el în baie, eu mă spăl pe dinți cu degetul, el mi-arată tricoul MDSLKTR.

Noiembrie 2010. Găsesc un sticker cu maimuța de pe Hello Mom. Între sufragerie și holul dinspre bucătărie e o ușă cu o folie de tablă. L-am plasat strategic. Au urmat încă vreo câteva zeci. N-am reușit să salvăm ușa. Spre sfârșit de lună: „Ce tare ar fi să mai vină ăștia!”. Păi, hai.

Nu era vorba decât de o pasiune particulară extinsă la două suflete. L-am iubit enorm că mi-a dat multă muzică, de fapt nu enorm, ci extins. Unii gătesc, alții pleacă prin jungle, alții sunt sectanți, noi aveam niște muzică. Și una din instituțiile de cuplu - BAM! - facem că vine din nou în România.

Greu de explicat cam cum e senzația să lucrezi cu chestia asta, să fie motivul pentru care te trezești, stresul dinainte de a adormi și coloana sonoră a zilelor tale. Când ești genul de om care nu se emoționează la filme, cărți, boli, dezastre, necazuri, dar leșină la o piesă și mai și întâlnești pe cineva care zgândăre chestia asta, ai belit-o. Te-ai despărțit, mai asculți o pulă! Arunci muzica undeva unde să n-o vezi câteva luni cum alții aruncă poze înrămate. Dar până atunci... te trezești în seara cu evenimentul. Nu ai avut atâtea emoții nici când te-ai masturbat pentru prima oară. Ce faci, Dana? A, nu înțelegi ce-i cu tine? Nu știi încotro s-o iei între niște mii de oameni? Aoleu, te-a stropit ăla de pe scenă cu șampanie? N-ai dormit de două zile și simți că leșini? Auci, un blitz în ochi? Dar de ce te ia de mână? Unde te duce? Aoleu, am intrat peste ăștia în camera lor din backstage. Încurcată, aș prefera să ies, că mă fâstâcesc rău când e groasă treaba. Nu pot să plec nicăieri, că aud deja... it`s her: she is Dana, thank you very much și era să scap din mâini vinilul semnat.

L-am ascultat o singură dată la pick-up-ul lui, că eu nu am. E obiectul meu preferat și un mic muzeu în sine. - Dana Berghes

Inelul

L-am văzut în vitrina unui magazin mic pe care mi se pare că îl știu doar eu. Am zis clasicul „vaaai, dar ce frumos e” însoțit de o combinație înduioșătoare de ochi de cățel bleg și presupun că de un dat din gene. La câteva săptămâni după, era aniversarea noastră de 1 an. Eu aveam 19, el 20. 5 septembrie, duminică, bucătaria apartamentului lui din centru. La micul dejun menit să dreagă mahmureala de după sâmbătă seara, eram îmbrăcată ca un clișeu, într-un tricou mai lung de-al lui și ne beam împreună cafeaua. A dispărut din bucătărie, a reapărut repede, s-a pus într-un genunchi pe gresia bej pe care noaptea mi-era frică să calc pe întuneric ca nu cumva să strivesc gândacii mici de bucătărie. M-a întrebat dacă vreau să fiu logodnica lui, am râs ca proasta, am întrebat dacă e pe bune, a zis că da, am zis „bine, cum zici tu” și mi-am primit inelul cel frumos și unicat. În timp, noi ne-am transformat într-o telenovelă de cartier, i-am dat dramatic inelul înapoi la prima despărțire, zicând că „au fost doar vorbe-n vânt, nu cred niciun cuvânt”, l-am primit înapoi la împăcare. După, ne-am despărțit din nou, definitiv și irevocabil, dar de data asta l-am păstrat și încă îl mai port, pe mâna dreaptă, pe degetul mijlociu, pe care-mi port deobicei inelele. - Miruna Potop

Nu prea sunt eu cu lucrurile, mai mult cu chestiile care nu mi-ar ocupa loc în bagaj dacă trebuie să mă mut. Dar e acolo într-un sertar o cutiuță singuratică - era carantină în sertar, nimic nu mai intra acolo - și în ea inelul, zis de logodnă, care a intrat în viața mea printr-un cuptor cu microunde (la naiba cu filmele americane care au consumat toate celelalte metode de cerut în căsătorie) și a ieșit printr-un amanet dintr-o scară de bloc, poarta spre universul lucrurilor care nu mai au niciun sens. Nu că ar fi avut vreun sens între cele două momente, dar era romantic. Mi-ar fi stat mai bine cu o pălărie în formă de elefant. -Roxana Bucată, Think Outside the Box

Simbolice

Era vreo 4 dimineața, dacă îmi amintesc bine, iar canapeaua din fostul și cel mai mișto Control ne susținea corpurile obosite și îmbibate cu vin. Bowie cel supradimensionat ne veghea la căpătâi, când el a scos din portofel un mic bilețel pe care mi l-a înmânat timid. L-am deschis și am găsit o floare micuță presată într-un post-it branduit cu logo-ul unei firme de termopane sau altceva la fel de neromantic. L-am transferat în propriul portofel fără să îi dau prea multă atenție. Îi zisesem deja că nu îmi plac florile, iar el s-a apucat să își strice ierbarul pentru mine! Fast-forward o mahmureală cumplită, a doua zi mi-am amintit de bilețel. Ce să vezi, post-it-ul era tot al firmei de termopane, însă înăuntru era de fapt o floare de colț. Edelweiss. M-am emoționat atât de tare încât am simțit cum mi se blochează creierul. De atunci am tot vrut să îi dau foc în repetate rânduri, dar cumva a supraviețuit. Relația, nu. – Maria Năzdrăvan, copywriter

Eu începeam anul I la Facultate la Bucureşti, el rămânea la Galaţi să-şi termine studiile (iubirea dintre o brăileancă şi un gălăţean este o dura necessitas a locuitorilor de pe malul Dunării). Am decis sa ne luăm la revedere la sfârşitul lunii august pe plaja Perla unde am campat un cort şi am făcut un foc de tabără. Acolo, ne-am scris unul altuia câte o scrisoare de adio şi am fumat două ţigări Malboro pe care mai apoi le-am păstrat într-o cutie de bijuterii. Eram convinsă că cei de la The Platters au scris pentru noi versurile astea:
They said someday you'll find
All who love are blind
Oh, when your heart's on fire
You must realize
Smoke gets in your eyes

Am păstrat acest obicei cu toţi foştii mei iubiţi, astfel încât fiecare are acasă la mine câte o cutie plină cu scrisori şi memorabilia. Am trei astfel de cutii. – Alina Bucur

Paris, 2005-2006: Mă-nvârt aiurea pe străzi și mă gândesc la tine. Îmi spăl hainele la spălătoria din colț, stau s-aștept în fața uscătorului și mă gândesc la tine. Alerg pe pietrișul și zgura aleilor din Jardin de Luxembourg și mă gândesc la tine. Citesc și mă gândesc la tine. Mă spăl și mă gândesc la tine. Mănânc și mă gândesc la tine. Nu dorm și mă gândesc la tine.

Cearcănele astea sunt noi.

Parisul mă lasă rece, băiatul care mă invită la film, fata care mă mângâie pe sub pătură când dormim, bibliotecile, cafenelele și muzeele. Te-njur, uneori, deseori. Pentru prima oară, acasă nu mai e locul în care stau, e unde ești tu. Mi-ai furat Parisul, degeaba te enervezi.

Tu cum poți să trăiești fără mine?

Mă opresc de multe ori după ore la magazinul cu obiecte decorative. Îmi plac pietrele mari inscripționate. Sunt netede și sunt grele. Îmi ia câteva luni să o iau pe cea albastră cu forever. E totuși o piatră, nu te-ai bucura oare mai tare dacă ți-aș lua Portishead pe vinyl? Ies rânjind din magazin cu ea, îmi place să mă gândesc că e de mărimea palmei tale; asta e verigheta mea pentru tine.

București, 2014: În apartamentul ăsta nu ai călcat niciodată. Cele două rucsacuri cu lucruri pe care ai ținut să mi le dai înapoi au stat multă vreme în apartamentul de trecere din Berceni. Acum sunt aici.

M-am întrebat deseori cum ai spart-o. Ai aruncat-o de la balcon, ca pe altele, ai călcat-o cu mașina, ai tăiat-o c-un ferăstrău? Cum de-ai reușit s-o crăpi perfect în două, între r și e? Precizie de chirurg. – Karin Budrugeac

Două pagini mâzgălite într-un caiet. Singura parte concretă, pe care pot să o apuc în mâini şi căreia pot să-i spun pe nume, cu care am rămas după aproape un an incert „de el”. Într-una din serile noastre tipice, după ce-am hoinărit aiurea prin oraş, pe străduţe semi-pustii, ne-am oprit la Atelier Mecanic (R.I.P.) pentru o bere. Ca niciodată, mi-a povestit tot felul de episoade intime cu şi despre familia lui, cu şi despre el, cel adevărat. A fost cam singura dată când am reuşit să-l văd pe el, ăla care stătea dincolo de ceaţa de nehotărâri şi incertitudini. Tot atunci, în toiul discuţiilor, am moştenit cele două pagini. Pe pagina din stângă îmi exemplifica, plin de pasiune, designul unor tricouri pe care plănuia să le facă la un moment dat, în timp ce pe pagina din dreapta testa câteva typeface-uri care ar fi dat bine cu viitorul meu tatuaj, „Sunt toată o inimă”. Între timp, nu ştiu el cum stă cu tricourile, dar eu am renunţat la ideea aia de tatuaj. – Mirela Petre

Marine

Cald, Cărturești. Am în față un ceai scump cu nume complicat și la picioare prea puține bagaje pentru câte zile o să fiu plecată. A întârziat câteva minute, și asta mă stresează și mai tare. Nu l-am văzut demult, și asta mă stresează și mai tare. Îmi mai iau un ceai. Scot o carte din geantă și mă prefac că citesc. Reiau un rând de câteva ori, nu înțeleg nimic.

Când în sfârșit apare, cu un bagaj ceva mai mare ca al meu, zâmbesc instinctiv. Mă simt stângace pentru că am unghii puse, lungi, turcoaz, cu extratereștri, comete, rachete pictate și am prea multe inele. Mă condamn că m-am împopoțonat atât. Simt că aștept ceva. Deși sunt multe geamuri deschise, nu pot să respir foarte bine.

Scoate din bagaj o stea de mare. Îmi spune că o are de când era mic, dar am uitat de unde, sunt prea fascinată de textura zgrumțuroasă dar totodată delicată a brațelor ei. O întorc pe toate părțile, nu știu cum să îi comunic cât de mult îmi place. O pun pe masă. Stă între noi și mă gândesc că dacă ar fi în viață, i-ar fi frică de mine și i-ar părea rău că pleacă de la adevăratul ei proprietar.

Când ne urcăm în taxi, îmi las capul pe spate și mă uit prin geamul din spate la firele de electricitate care se îmbârligă una-n alta. Simt că am uitat să pun în bagaj multe lucruri importante.

O săptămână mai târziu, când am ajuns acasă, am scrijelit numele lui pe burta stelei și i-am povestit anumite lucruri. A fost ultimul cadou înainte de despărțire și m-am gândit că dacă ar fi fost în viață, ar fi știut în momentul în care am primit-o. - Teona Galgoțiu

Am doi melci. I-am primit cadou în două relații consecutive. Fiecare își poartă casa în spate.

Pe Melc #1 l-am primit la sfârșitul unei relații lungi, într-o cavalcadă de cadouri de despărțire, unul mai încărcat de sensuri și simboluri decât celălalt. Ne inventasem în relația aia o limbă proprie, al dracu’ de metaforică, foarte greu de dezvățat. Dintre toate cadourile, melcul a durut cel mai tare. Pentru că melcul merge încet, pentru că lasă dâre (băloase sau argintii, depinde cum le vezi). Dar mai ales pentru că melcul merge cu casa-n cârcă și așa plecam și eu din relația aia, cu câtamai cochilia în spinare.

L-am luat pe Melc #1 cu mine într-o călătorie, la începutul următoarei relații. N-a fost o idee bună: prietenul meu de-atunci a explodat, pentru că știa de unde vine Melc #1. În călătoria aia, iarna pe-o plajă de la capătul țării & începutul mării, am găsit două cochilii de melc. Una a lui, una a mea. Câteva luni mai târziu mi-a spus că lucrează la un cadou pentru mine și că e fix tripul meu. Nu mi l-a arătat până n-a fost gata. E un colaj cu unul dintre melcii găsiți pe plajă. Locuiam împreună și, când a plecat, l-am rugat să-și ia melcul.

Între timp, mi-am dat casa jos de pe umeri și-am așezat-o peste alte case, într-o cutie de cutii de conserve. Și am păstrat melcii, pentru că am nevoie să cred c-aș putea oricând să-mi iau casa în spinare și să plec mai departe, dacă e cazul. - Ioana Pelehatăi

Textile

Puține lucruri au rămas în urma lui și-a celor mai bine de cinci ani de relație. Deunăzi am făcut curat în sertarul cu lenjerie și-am dat peste cutiuța în formă de inimioară. La primul nostru Crăciun împreună am fost invitată să-i cunosc familia. Îmi tremurau picioarele și-aveam emoții de parcă dădeam din nou admiterea; la masă nu am linciorit supa, dar am reușit să scap furculița de la friptură pe jos. Eram timidă, tăcută, zâmbitoare și-aș fi vrut să fiu nora cuminte, perfectă. La finalul unei zile în care abia am respirat, mi-a întins cadoul - un pulover lânos. L-am desfăcut și dintre mânecile lui a căzut cutiuța asta în care era împăturită, în formă de trandafir, o pereche de chiloți roșii. M-am fâstâcit teribil și-abia am reușit să o feresc de ochii alor lui. Chiloții ăștia nu i-am purtat niciodată - mult timp au fost măsura L, apoi am uitat de existența lor, și și mai apoi nu a mai fost băiatul. Dar cumva i-am cărat după mine în cele trei case în care am locuit după ce i-am primit și uneori mă surprind uitându-mă la ei și amintindu-mi detalii de la Crăciunul ăla petrecut într-un apartament din Militari. Nu cred că o să îi port vreodată - ar fi ciudat cumva să mă dezbrace de ei un alt tip. - Cătălina Miciu

Apar cu fularul alb-negru lânos cam în toate pozele mele făcute iarna, indiferent de iarnă, în toate iernile ce au urmat după aia în care l-am primit. Nu-l port pentru că mi-e dor, dar mi-a fost lene să cumpăr altul când ăsta se asortează la orice. Uneori mă gândesc dacă el îmi vede pozele pe net și se gândește că mângăi fularul și mă gândesc la iarna aia. Noroc că anul ăsta am primit un fular alb: și ăsta se asortează la orice. - Magda Mihăilă

Eram în liceu când am descoperit că sufăr de o boală incurabilă pe care am catalogat-o drept shirtilitis. Rezist la orice numai la o cămaşă bărbătească mişto, nu. Că e clişeul tuturor videoclipurilor cu relații fericite şi fete doar în cămaşa procopsitului, că-s pe tipi, că-s pe ele, salivarea-i garantată. Cumva am reuşit să țin această situație sub control şi să nu fug îmbrăcată în cămaşa nimănui până când m-am trezit pe ultima sută de metri dintr-o relație eşuată şi am decis că nu se mai poate. Măcar cu o cămaşă tot mă aleg din toată treaba asta. Aşa că mi-am articulat dorința şi mi s-a deschis paradisul şifonierului de burlac înveterat, alegându-mă cu o cămaşă din vremurile slim şi glorioase ale împricinatului. Nu se potrivea cu fantezia mea de cearşaf cu manşete care să îmi vină până la genunchi, dar am conchis că o pot purta şi în afara casei în timp ce mă visez puțin în siluetă androgină. Dar, cum socoteala de la el de acasă nu se potriveşte cu hainele mele din târg, relația a rămas terminată şi cămaşa nepurtată. Şi acum rămâne chestia în care mai dorm din când în când, şi ultimul bastion al nepotrivirii dintre noi. – Emilia Barbu

Nu ştiu de ce, dar o păstrez de 10 ani. Era cămaşa lui favorită, o purta cu orice ocazie şi indiferent de anotimp. E uzată şi îi lipsesc 2 nasturi. Nu cred că mi-a dat-o cu adevărat vreodată, probabil a uitat-o la mine sau i-am furat-o la un moment dat. Mi se părea pe atunci că păstrează ceva din mirosul lui. Nu am purtat-o niciodată. La un moment dat a găsit-o un iubit şi a vrut să o poarte. Am făcut o criză de nervi pe motiv că-mi umblă prin lucruri şi a lăsat-o la locul ei. De fapt, asta e problema - nu are un loc. Nu ştiu niciodată unde să o ţin - haine de vară sau haine de iarnă, haine de stat prin casă sau haine cu care ies în lume. Uneori, când mai plec la mare o iau în bagaj, în ideea de a o purta seara. De câteva ori am pus-o în coşul de gunoi. Până să o duc la ghenă mă răzgândesc şi o arunc din nou în dulap. Azi am căutat-o şi mi-am dat seama că, de fapt, e cu dungi, nu carouri. Aș fi pariat că sunt carouri. - Monica Felea

Cărți

Nu am reușit niciodată să empatizez cu obiecte. Nu pot nicicum să mă atașez de lucruri, așa că bagajul meu material e foarte mic, cu o singură excepție.

În ultimii ani m-am mutat de trei ori și de fiecare dată am cărat după mine zeci de kilograme de cărți. Câteva albume, eseistică și multe volume de ficțiune pe care le-am citit deja, dar de care nu îndur să mă despart. În ultima vreme am început să le împrăștii prin bibliotecile prietenilor, deși de fiecare dată le cam doresc înapoi. Mă ajută să mă simt acasă.

O mare parte din ele au apărut în viața mea într-o perioadă care s-a suprapus unei relații și așa au devenit obiectul celui mai nasol „partaj” al meu, când pentru Henry Miller, Brautigan sau obscurul Bellatin l-am urât pe cel ce mi-a fost mult timp cel mai iubit. Au trecut trei ani de atunci și încă regret că nu am o parte din cărțile care au rămas la el. - Cristiana Tăutu, Calup

Inventar

Lista obiectelor primite: Cea mai bună reţetă de curry verde / Un foen care nu merge / Un mixer cu care fac cea mai bună lămâiţă / Un ghiveci cu o plantă ce a murit la două zile. Muşcată. / Vreo 5 tricouri / Nişte şosete colorate, cu degete / O carte de-a unui scriitor englez ciudat / Un CD cu poeţi recitandu-şi poeziile / O carte de poveşti suedeze şi una cu păsări / 3 giga de muzică

Lista obiectelor lăsate: Un pat şi o canapea roşie / Un ceas de perete foarte urât / Un tablou cu animale / Toate CD-urile / Ultimele legături de lemongrass / Rochia mea preferată / O unghieră / Un dicţionar de filosofie / Jumătate de pachet de ţigări – Monica Jitariuc

BONUS: 
Fotografii cu telefonul (feat R.A.C.L.A. & Anda Adam)
Numele tău e…(shhh) dar n-am să-l spun, te acopăr, eram clasa a 10-a, acum 10 ani. Cu un an înainte eram mister popularitate la noi în liceu. Ai apărut, toți băieții s-au strâns în jurul tău; m-ai ales pe mine. Cut to - tu ești miss boboc. Cut to - 6 luni mai târziu, într-o seară de mai plină de praf și banală așteptam cu o cola să te iau de la școală, dar atunci n-ai venit, m-am întâlnit cu fostul tău iubit din școala generală (te-aștepta c-o țigară să te ia de la școală). Te-am văzut amândoi în brațele celui mai bun prieten al lui. Îmi pare paradoxal, dar a fost șahul și matul. Atunci, eu și fostul tău prieten ne-am făcut câteva fotografii cu telefonul. Cu asta am rămas din relația noastră. Cel de-al treilea era predestinat să te ia din viața mea făr-un ceau, fără să am ocazia de a spune nu vreau... Și pentru că povestesc lucrurile astea, acum e totul dat uitării/ Las în urmă ce-a fost. - Adi Bulboacă

Fotografii de Adi Bulboacă.