Nătângul în dreptul lui

Livia Cosmineanu (despre care n-am știut niciodată ce e mai mult: managerul, pr-ul sau prietena trupei) îmi spunea pe la sfârșitul lui 2010 să ascult ceva. Vânătoarea regală se numea și mă gândeam deja la Phoenix. Poate că tocmai datorită acestui prim gând, vocea lui Andrei Proca părea o mutație genetică între sfiosul Baniciu și asprul Covaci. Și îmi plăcea. Și cânta pe româneşte, într-o perioadă cînd rockul se umpluse de băieţi precum The Mono Jacks, Grimus, The Moood care ar fi emigrat de-ndată cu primul concert din UK. Am căutat pe YouTube şi am găsit La Izv. nr.10 din Borsec, acolo am şezut şi am plâns. Îmi plăcea și mai mult. Păreau o trupă de nerușinoși.

Soare cu dinți a urmat și a devenit rapid, în mintea mea, cel mai bun single pentru generația nouă, care-și dorea încă o Vama Veche și, în același timp, ceva mai mult de-atât. „Cântând pe gheața crăpată“ sau „Să ne luăm viața la mișto“ sunt versuri pe care le știam, dar nu le mai auzisem. Dar nu știam „Am moștenit un fitil aprins și gloanțe de argint, dar le-am uitat dinadins“. Stai nițel, că ăsta-i poet. „Latră un câine în vecini, latră și tu te-nchini, latră viața în noi, noi facem dragoste în mașini“. Când mă aşteptam mai puţin (pe Soundcloud apăruseră un experiment cam nepiperat, The Sooner The Devil, şi un cover la Când te-am cunoscut, Cristina, deci îmi cam luasem gândul de la ei), Robin şi ai lui au continuat cu Sat după sat, în umila mea opinie, cea mai completă liric piesă a lor. Am mai văzut oameni ca Robin. Acum mulţi ani, la cenacluri sau prin crâșma Muzeului Literaturii, în Expirat sau Hanul cu Tei. E genul de om care vrea să fie auzit, chiar dacă nu recunoaște asta. Vrea să fie mare, deși se autoproclamă nătâng. Pericolul pentru Robin and the Backstabbers? Să nu se schimbe fiindcă așa le cere publicul. Fiindcă publicul mai vrea o Soare cu dinți, gen, repede. RATB tre’ să-și dospească bine coca, iar Robin tre’ să fie lăsat în pace, măcar o vreme.

Albumul se numește Stalingrad: Bacovia Overdrive vol. 1. Pentru bătaia pe care au luat-o românii și pentru că lui Andrei îi plac nevrozele. A treia oară am văzut trupa asta aproape din baie, cântând în Silver Church, la lansarea din București. Atât de plin, atât de hip. (Suntem aceeași mie de oameni care schimbă trupele sau fiecare trupă are mia ei?). Nu-l cunosc pe Andrei, am băut de două ori împreună, printr-o conjunctură. L-am întrebat, în toamna lui 2011, de ce nu e gata albumul, după vreo doi ani de studio. Mi-a răspuns că nu-i de joacă.