Nici adevărul nu mai e ce-a fost

Cine v-a mințit pe voi în adolescență?

Alex: Păi calculând așa: mama nu mă mințea, tata nu mă mințea, bunica bănuiesc că mă mințea. Îmi zicea că, dacă nu mănânc, mi se întâmplă chestii, nu mai țin minte exact ce, și dacă înghit sâmburele de cireașă o să îmi crească un cireș în stomac. Era destul de nasol, am trăit cu frica asta și nici acum nu îi inghit. Sigur, am făcut școala în comunism și m-au mințit ăia, dar în general n-am prea fost mințit.

Svetlana: Vezi, suntem în situaţii diferite. Pe mine bunica nu m-a minţit, m-a minţit mama, m-a minţit tatăl meu. Au fost minciunile mari, grave, minciunile comune şi minciunile, să zicem, mai mici, dar cu greutate. De exemplu, pentru că eu întârziam tot timpul când veneam de la locul de joacă, la un moment dat am început să aud chestia asta: dacă mai vii atât de târziu, o să te întorci cu burta la gură. Asta a fost una dintre primele minciuni hardcore pe care, aşa, pe la 10 ani, încercam să o vizualizez, c-aşa fac copiii: ce înseamnă cu burta la gură? Şi-atunci încercam să imaginez ce înseamnă asta, cum aş putea fi, cum aş putea arăta. Intuiam că e un conţinut palpitant acolo, dar nu ştiam exact ce înseamnă, mi-a luat ceva timp să îmi dau seama. Cred că asta a fost una dintre minciunile cele mai traumatizante.

Apoi au fost minciuni, iarăşi, importante, de genul „capul plecat, sabia nu îl taie”, care erau în zona jobului. Atâta timp cât aveai un loc de muncă erai ok.
De fapt, toate erau nişte minciuni incluse într-un concept de cuminţenie, era un fel de a construi imaginea cuminţeniei. Dacă veneai cu burta la gură, nu mai erai cuminte, asta era clar; apoi, dacă îţi pierdeai locul ăla de muncă, care mai târziu se declină în carte de muncă, vechime, pensie. Era o viaţă foarte bine construită şi previzibilă, iar astea toate construiau imaginea unui om cuminte, care nu comentează, care îşi face treaba foarte bine şi e foarte ascultător. E o imagine care, în ciuda rebeliunii mele perpetue, m-a urmărit până foarte târziu, până în clipa în care am plecat acum câţiva ani de la Institutul Francez, într-un context foarte conflictual. Gândul că dacă tu îţi faci treaba ok, nu are ce să ţi se întâmple, e imposibil să îţi pierzi jobul, e imposibil să nu îţi fie bine.

Cred că asta e circumscris unei concepţii care exista atunci în societatea românească, în vremea comunismului şi pe care ai mei au împărtăşit-o, din plin: dacă munceşti până te speteşti, e imposibil să nu fii răsplătit. Cum timing-urile sunt foarte tricky, în momentul în care aceşti oameni se prind că şi-au luat ţeapă de la viaţă, tu deja ai acumulat toată ştiinţa supunerii şi e prea târziu, deja ţi-ai luat tu propria ţeapă, dacă nu te-ai prins la timp. E un contratimp din care toată lumea are ceva de pierdut. Chiar dacă ai o permanentă revoltă faţă de nişte lucruri pe care le simţi că nu sunt tocmai ok, aşa cum aveam eu, există nişte sedimente în tine care se activează din când în când şi care te împing să faci nişte alegeri în anumite momente ale vieţii. Mi se pare foarte important dacă ţi se spune sau nu lucrul asta. Un lucru foarte important pentru mine care derivă din asta este că tot ce ţinea de scris era un lucru facultativ, ceea ce m-a făcut să pun scrisul multă vreme într-un plan secundar şi să nu îi dau greutate. Persoana mea corectă, realizată, trebuia să fie într-o anumită direcție, care îmi fusese împărtăşită atâţia ani şi asta a fost, iarăşi, un preţ pe care l-am plătit noi mult timp.

Un stereotip care ai vrea să nu mai existe

Alex: Absolut orice informație primită pe nemestecate. Nu pot să zic că trăim într-o minciună, pentru că, na, e alegerea noastră să ne informăm sau ce să credem de pe Facebook, că despre asta vorbesc, evident. Nu există altă sursă de informații pentru majoritatea oamenilor. Ele există, dar nu sunt accesate - totul poate fi minciună dacă nu cercetezi, până și o față a unei povești care are două fețe. Dacă asculți doar una te lași practic mințit. Tratăm lucrurile așa, la prima mână, adeseori. De ce a adormit parlamentarul USR în parlament? Pentru că e leneș e o variantă, sau pentru că nu dormise de 2 zile, pentru că făcea parte din mișcarea #rezist și ținuse parlamentul ocupat. Știm ambele părți. Ne interesează ambele părți? Chestia e că ne mulțumim foarte ușor cu o informație, dacă ea se încadrează în calapodul nostru de primit informație. Noi știm că lucrurile sunt într-un fel și orice altceva impus ne confirmă asta, nu mai căutăm infirmarea, pentru că ne-am obișnuit, ne-am format, gata, le știm deja pe toate. Ai 22 de ani, ești cel mai deștept om din lume, la 39, te aștepți să primești premiul Nobel. Deși există surse, există varietate, preferăm să rămânem la informațiile din zona noastră. Nu zic acum să citim site-uri conspiraționiste, pentru că alea sunt efectiv minciuni, în principiu dacă cineva vorbește despre caracatițe si extratereștri, poți să uiți site-ul ăla.

Svetlana: Eu cred că se schimbă trendurile şi cu minciunile, adică la un moment dat se mint copiii într-un fel, la un alt moment dat în alt fel şi tot aşa. Se schimbă minciunile pe care ţi le spun acasă sau minciunile cu care pleci în lume, acest rezervor de imagini care poate să îţi creeze blocaje, te împiedică să faci nişte lucruri, să acţionezi, să faci nişte alegeri. Cred că toate minciunile astea vin din frică, pur şi simplu. Știu sigur că ai mei m-au minţit din frică, din diverse motive, personale sau legate de momentul în care era istoria şi cred că şi acum lucrurile se întâmplă în acelaşi fel. 

Reacţionăm instantaneu și într-un fel ideologizant pentru că ni se pare că există datoria asta de a avea o ideologie personală, că fiecare are una și trebuie să ne-o arătăm pe facebook. Atunci, indiferent de lucrul care se întâmplă sau care e expus, suntem coerenţi cu propria ideologie şi reacţionăm că atare. Din cauza asta, privim lucrurile total nenuanțat.

50 shades of truth

Alex: E amuzant, că adevărul pe Facebook chiar n-are nevoie de o reacţie imediat. Dacă noi spunem sau nu spunem ceva e tot aia, el rămâne, nu se duce în viaţă reală, nu e ceva la care trebuie să reacţionezi pe moment, nu e o revoluţie, nu e un leu care să vină spre tine să te mănânce. E ce-a scris cineva, o părere sau o informație. Poate că simţim o presiune să răspundem la orice, să vorbim despre orice, te simţi aşa, bă, da sunt ultimul prost?

Svetlana: Cred că e un bun exerciţiu să stai şi să aştepţi să treacă o noapte la un moment dat. Asta poate să te aducă în situaţia ca a doua zi să vezi lucrurile ca într-un circ, unde se schimbă imaginile cu repeziciune şi ceea ce era femeia cu barbă care înghite săbii, astăzi să fie femeia îmbrăcată în măicuţă sau salopetă. Lucrurile se schimbă şi pentru că suntem foarte tentaţi să ne supunem valului. Ni se pare că dacă nu suntem în val, pe val, sub val, nu suntem legitimi în propria noastră existență, nu avem voce, nu existăm. Mi s-a întâmplat să văd oamenii care postează lucruri, se înfierbântă foarte tare şi a două zi nu revin asupra a ceea ce au scris, deşi totul devine evidenţă. Lucrurile se nuanţează foarte mult, dar oamenii rămân tot acolo. Sigur că atunci când spui un lucru cu atâta tărie este şi greu să revii, adică, te faci de rahat, așa că o ții în continuare pe a ta.

Alex: Cred că cu cât te pricepi mai mult la un subiect sau cu cât eşti mai în miezul lui, cu atât poate că înţelegi mai bine de ce ar trebui să nu te pronunţi. Fac publicitate de vreo 5-6 ani și am evitat dintotdeauna să vorbesc despre ce fac alţii, pentru că e foarte uşor să zici că ceva nu e bun, pentru că evident că despre asta se vorbeşte. Cu atât mai mult prefer să tac, pentru că îmi pot imagina 30 de feluri în care cineva a eşuat lamentabil şi ştiu că nu e vina cuiva anume şi asta probabil că se aplică în orice discuție. Vorbim despre profesori în general - în principiu, bănuiesc că se zice că sunt nişte oameni slab pregătiţi, care au 3-4 luni de vacanţă pe an, care nu fac nimic. Și se întâmplă să moară o profesoară la bac care a cărat timp de 12 ore nişte computere 4 etaje pe culoarele şcolii, că aşa e acolo la ei, profesorii se ocupă şi de asta, n-au avut nimic de băut în încăperi fără aer condiţionat şi na – femeia a murit. Acum, după ce eu aş fi scris, să zic, o dată pe lună despre cât de nasoi sunt profesorii, aş zice, ba stai puţin, că evenimentul ăsta mi-a dat peste cap tot ce ştiam despre ei. Dar nu se întâmplă asta.

Svetlana: Ceea ce-i interesant e că în acest context, ceea ce rămâne mai puternic sunt rumorile şi nu partea cea mai apropiată de adevăr, pentru că e mai interesant să vezi coasta aia de balenă care iese din apă, aia e mai palpitantă, mai atrăgătoare decât să vezi adevărul care stă dedesubt. Sunt foarte multe minţi care gândesc pentru noi, înainte erau părinţii, acum le-am dat cu flit în mare măsură părinţilor şi toate adevărurile şi minciunile le culegem din natura înconjurătoare, fiindcă natura înconjurătoare e multă şi e mişto. Suntem foarte expuşi şi suntem foarte mult outside, Facebook fiind un soi de outside. Înșiși părinții sunt mințiți și încă trăiesc în chestia asta – dacă a scris la ziar sau a dat la televizor e adevărat, cum se poate?. Această idealizare a imaginii omului care este şi spune ceva, a făcut multe victime.

Alex: Mă gândesc că prima oară când mi-am pus net, prin ’99, erau tot felul de gânditori, filozofi, umanişti, whatever, care vorbeau despre importanța internetului şi ce o să însemne el pentru noi. Toată lumea era foarte de acord că uriaşul avantaj e că toate informaţiile or să ajungă imediat de oriunde şi că nu o să se mai poată minţi. Adică dacă se întâmplă ceva în Nigeria şi în Vladivostok, asta ajunge la Berlin sau Bucureşti acum, instant, şi ştim, s-a întâmplat un lucru. Ce nu a zis nimeni la vremea aia era că şi minciuna ajunge la fel de repede; spune unul o minciună la Varşovia, minciună a ajuns la Buenos Aires şi lumea o crede. Sigur, sunt instituţii de presă unde oamenii câştigă bani că să spună adevărul şi poate că e mai bine să îi citeşti p-aia, poate e mai bine să citeşti un articol care a fost scris în urma unui research de 4 luni pe o anumită temă decât ce scrie un băiat dintr-un subsol în Muntenegru, care are o cotă și tre’ să dea 40 de articole în 2 ore şi scrie ce îi trece prin cap. Cum discernem, nu ştiu, fiecare crede că o face. Aşa cum eu pot să zic 20 de publicaţii în care am mereu încredere şi care probabil că se înşală o dată în o sută de cazuri şi de data aia şi recunosc că s-au înşelat şi unul care citeşte fake news e la fel, e de aceeaşi părere. El citeşte chestii d-alea care încheagă universul și totul se potriveşte - da, e frig, pentru că Soros, pentru că americanii sau ruşii sau evreii. Așa devine foarte plauzibil, mai ales când citeşti asta timp de 5 ani de zile, dacă la starea vremii ar veni mereu un domn care are zice „astăzi este foarte frig pentru că evreii au dat cu bombă de frig”. E, într-un fel, mult mai palpitant să creezi un univers al minciunilor, mi se pare că efortul e mai mare decât să stai să spui adevărul, asta nu-i mare brânză. Poate că ăştia sunt adevăraţii scriitori ai vremurilor noastre, nu mai scrii biblia, scrii ce se întâmplă acum şi lumea te crede wow.

Svetlana: Asta mă face să îmi aduc aminte de ceva ce am aflat ieri, o poveste reală care s-a întâmplat într-un sat românesc. Unii țărani îl întrebau pe un țăran care spunea ce bine era pe vremea lui Ceaușescu „da’ totuşi, dacă e atât de bun dl. Iliescu, de ce l-a ucis pe Ceauşescu, care era și el atât de bun” și atunci țăranul ăla a stat și s-a gândit, pus într-o situație dificilă și a zis oftând „păi săracul dl. Iliescu, dacă l-a obligat dl. Coposu…normal că l-a ucis pe Ceauşescu”. Cum poţi să mai ştergi această treabă atât de bine prelucrată din mintea unui ţăran român mişto, care stă într-un sat oarecare şi îşi duce o viaţă absolut impecabilă, corectă, el n-a făcut nimic rău, oar crede că dl. Coposu l-a pus pe dl. Iliescu să îl ucidă pe Ceauşescu.

***
Întâlnirea dintre Alex Tocilescu și Svetlana Cârstean a fost moderată de Karin Budrugeac și înregistrată la Apollo111, în cadrul unei campanii de testimoniale pentru a 12-a ediție Ideo Ideis: „Pe tine cine te minte?”. Au mai participat Alina Gavrilă Borțun (Creative Director, Romanian Design Week), Adi Bulboacă (fotograf), Dorina Chiriac (actriță, mentor IDEO IDEIS), Oana Giurgiu (producătoare, TIFF), Cristian Lupșa (editor, Decât o Revistă), Marius Manole (actor, mentor IDEO IDEIS), Cristian Neagoe (manager cultural, Street Delivery), Psihotrop (rapper), Roman Tolici (artist) și Vlad Levente Viski (activist, MozaiQ). Toate videoclipurile din campanie le găsești aici. 

Ediția a XII-a a festivalului de teatru tânăr IDEO IDEIS are loc la Alexandria, între 7-13 august 2017. Programul festivalului.