Nimeni nu te-a chemat

Aseară l-am visat pe P., băiatul care m-a chinuit din clasa a doua până prin clasa a 8-a, fără să mă lovească vreodată. My own personal bully. De curând am văzut pe Facebook o poză dintr-o excursie cu clasa în care el se așezase în spatele meu și îmi atingea un umăr, iar eu am fost prinsă chiar în poziția în care îi îndepărtam mâna, vizibil enervată. Țin minte că mi-a plăcut de el, cel puțin în clasa întâi, atunci când toți băieții din clasă declaraseră că ar fi îndrăgostiți de mine. Cred că și lui i-a plăcut de mine, până la un punct. Dar asta nu-i nici o poveste de dragoste și nici măcar una despre acceptare.

Am 25 de ani și încă îl visez. În visul de aseară se făcea că îmi doream să sar de pe o clădire înaltă, dar înainte să îmi închei socotelile trebuia să vorbesc tocmai cu el. Aveți de discutat, mi-a spus o voce, iar o mână de bătrână mă împingea către el. Aceeași mână bătrână, poate, a bunicii lui, care mi-a atins spatele într-o zi la școală, pentru ca apoi P. să îmi spună cât de nenatural i se păruse corpul meu. Numai oase, ca și bețele de chibrit. În vis, P. avea aceeași mutră tâmpă și dolofană de când eram colegi. Dacă trec pe lângă el în Reșița, până și astăzi, cu toate măștile atent fixate, tot mi se face silă și rușine. Traversez de obicei în cealaltă parte și evit să îi întâlnesc privirea. Nu suntem prieteni pe Facebook, dar câteodată îi văd rânjetul printre pozele mele care iau sute de Like-uri și îmi vine să îmi închid contu’ doar ca să nu îl mai văd. Dar el locuiește în mine și din când în când mă vizitează, cu pantalonii lui scurți galbeni și gambe groase, cu vacanțele lui în Austria la ski și banii părinților divorțați. Mama lui tot timpul m-a plăcut și de când mi-a dat add m-a inundat cu Like-uri.

Chinurile la care ma supunea P. erau mereu subtile și avea grijă să aibă în spatele lui încă doi-trei băieți care să îl asiste. Porniseră inițial de la corpul meu, dar bineînțeles că nu s-au oprit aici. Corpul meu fusese deja deschis dezbaterilor publice fără să fiu vreodată întrebată. Raluca-obiect. Raluca-fata-lu’ Monica. Raluca-nepoata-doamnei-Roșu. Raluca-fara-sâni, Raluca-prea-slaba, Raluca-îmbrăcata-ca-un-papagal, Raluca-picioare-ca-grisinele. O dată stăteam la fereastră cu alte colege și se dădeau note fundurilor noastre. Al meu a luat cea mai mică notă, 5. Măcar era de trecere. În clasa a 4-a, lui P. nu îi plăcea sarafanul meu verde neon asortat cu sandale de lac, ștrampi albi și un tricou verde crud cu flori. Nu îi plăcea cum dansez pe Andre în autocar. Fiecare mișcare îmi era constant amendată. Tocilara, niciodată deșteapta. „Auzi, tu te distrezi vreodată? Ai prieteni? Ieși vreodată din casă? Știu că e unu' la noi în oraș care la 20 de ani a înnebunit de la atâta învățat? O sa ajungi ca el.” Raluca-premianta. Raluca-fata-care-a-plecat-în-București. Raluca-de-la-Filosofie. Raluca-în-New-York. Raluca-întoarsă-din-New-York. Nimic nou. Povestea mea nu-i mai tristă decât a altora, dar e a mea și e doar unul dintre motivele pentru care dimineața nu mă pot ridica din pat.

În clasa a 7-a, P. era preferatul dirigintei noastre. Trebuia să citesc un eseu pe care îl scrisesem despre vreo „capodoperă” a literaturii române și să răspund la niște întrebări puse de o doamnă plictisită care contempla ce produse cosmetice sau bijuterii să își mai cumpere. Pe ea o am pe Facebook. P. era așezat în prima bancă, fiind delegat să supravegheze întregul proces și să decidă împreună cu ea asupra notei mele. Eu luam numai zece, altă obsesie care nu îmi aparține și mă vizitează mai mereu. Eram așezată pe un scaun șubred în fața clasei, între catedră și prima bancă. Mă simțeam asediată din ambele părți: adultul care îmi punea întrebări fără sens și băiatul nesigur care îmi șoptea Nouă cu un zâmbet larg. Am luat 9 atunci, pentru că niciunul nu putea să mă ducă mai jos de atât și o știau. Momentul lor mizer și scurt de putere, frustrările lor coborâte asupra trupul fragil al unei fete de 13 ani. Nu m-a durut și nici n-am plâns. M-a speriat și încă mă sperie acel zâmbet larg și satisfăcut, vocea doamnei de vârsta a doua auzindu-se în fundal, scârțâitul notei trecute cu stiloul în catalog, Îi dăm nouă, da?

Altădată, tot într-a 7-a, profa de engleză, domnișoara M., o tânără baptistă cu pielea foarte albă, ne pusese să prezentăm autorul nostru preferat. Eu îl alesesem pe Dostoievski așa cum alesesem să port o bluză neagră cu inserții argintii sclipitoare și o pereche de pantaloni de catifea evazați. Nu aveam voie să citesc de pe nicio foaie, așa că gesticulam mult cu mâinile. În prima bancă, așezat iarăși P. Mă imita, eu mă uitam cu disperare la profă, ea mă soma să continui. Iarăși prinsă între un adult și un copil, amândoi la fel de opaci. Nu aveam la cine să mă uit. Ceream să o iau de la capăt, vocea îmi tremura, degeaba. Nota 9 și cuvinte înțelepte: Când vorbești în public, lucruri de-astea se întâmplă. Atunci am plâns. Am fugit la baie, P. rămăsese în clasă imitându-mi plânsul. Atunci m-a durut, pentru că domnișoara M. îmi era figură maternă. Am întâlnit-o când deja plecase de la noi, în Timișoara, complet întâmplător. Părea să se bucure că mă vede, i-am zâmbit, dar nu o iertasem. Nu i-am iertat pe niciunul și fetița de 13 ani care încă mă locuiește nu vrea să ierte pe nimeni și nici măcar să mai fie apărată sau salvată.

Fetița de 13 ani se miră doar cum a ajuns să fie plăcută și să trezească fascinație. Picioarele ei presupus strâmbe se mulează acum perfect pe picioarele fetelor din revistele de modă și tot ce își dorește ea e să nu fie nevoie să le radă. Citisem undeva că dezumanizăm pe cineva fie când ne batem joc, fie când îl idolatrizăm. Le-am trăit pe amândouă la scară mică. Raluca-obiect.

Astăzi sunt mai cool decât P. El are la cover photo o poză pe o stâncă împreună cu iubita lui, îmbrăcați urât. Eu am la cover photo o fotografie a unui francez care locuiește în L.A. Eu am fost în L.A. Eu am locuit în New York și în baruri din București oameni pe care nu îi cunosc strigă după mine Raluca Roșu! Astăzi am un iubit la fel de cool, psihanalist, care recunoaște o cămașă YSL de la o poștă. Astăzi P. are mai mulți bani decât mine, e manager la o firmă care distribuie cărnuri și mai ales cârnați. În vară, un fost coleg de generală mi-a spus că P. s-a schimbat. Fetița de 13 ani nu pare mulțumită.

Astăzi eu și iubitul meu cool ne ținem de mână când unul dintre noi nu se poate ridica din pat, mâncăm pâine cu pateu Bucegi, ne cumpărăm țigări la bucată și mergem la evenimente de modă. Fetița de 13 ani e tristă și mi se urcă în spate. Acest coolness pe care îl vânam nu era decât cealaltă față a obiectificării mele. Undeva prin anul întâi la Filosofie am avut primul meu atac de panică. Visul mi se împlinise: nu doar că eram acceptată, dar stârneam pasiuni și invidii în clădirea minusculă de pe Splaiul Independenței. Am fugit plângând din curte, apoi m-am așezat și mi-am inspectat întreaga agendă telefonică. Nu era nimeni căruia îmi doream să-i vorbesc. De-atunci știu că trăiesc cu goluri încă de pe când eram mică și tata îmi construia avataruri și altare prin sutele de fotografii pe care mi le făcea. Astăzi vorbesc bine în public, sunt chiar lăudată pentru asta, pozez cu ușurință - în prezența sau în absența unei camere. Corpul meu e tot găurit, incomplet. Oamenii au smuls bucăți din mine și când eram cu fața în noroi, și când mă fixaseră pe un piedestal.

Nu sunt o victimă. Astăzi sunt doar fetița de 13 ani care l-a visat pe Paul și care se așază în poziție fetală chiar și când iubitul ei îi repetă că o iubește înainte să lipsească de acasă pentru scurt timp. Paul îl cheamă și îi scriu numele, deși nu sunt superstițioasă. Poate așa o să plece; de la mine.

***
Raluca este și scrie pe Daily Tutli Putli și o mai găsiți și pe Tumblr. Alte eseuri personale scrise de Raluca pentru SUB25 și un alt eseu al unei fete care a crescut ascunzându-și picioarele.