O barbară în autocar

Totul a început într-o vineri din martie, la cinci dimineața, când am coborât în fața blocului să aștept taxiul. Când m-a văzut, taximetristul, un tip tânăr și suspect de în formă la ora aia, s-a bucurat peste poate: „Ooo, bagaje, exact ce-mi place mie!”. S-a desumflat repede când a aflat că nu mă duceam la aeroport, ci într-o parcare din Piața Națiunilor Unite, la vreo șase minute distanță de unde locuiesc. Pe drum, m-a întrebat câte ore o să merg cu autocarul și când i-am spus că douăzeci și șapte, a clătinat din cap a compasiune. Îmi dădea de înțeles că nu-mi purta pică pentru deziluzia cu aeroportul, iar eu, recunoscătoare, i-am lăsat vreo cinci lei bacșiș.

În parcare, singura care ajunsese înaintea mea era o gagică la vreo treizeci de ani, oxigenată și machiată zdravăn, cu un bichon în cușcă. În cinci minute am aflat că mergea tot la Zürich, la soțul ei italian, că și-a lăsat băiatul cu soră-sa, că venise tocmai de la Constanța, că își curăță cățelul cu șervețele umede și că se scapă pe ea. În scurt timp a venit și autocarul și am fost cu toții luați în primire de cel care s-a impus încă de la început drept conducător suprem al întregii noastre călătorii: nea Ioan, șoferul-șef. Pe lângă el, se fâțâiau doi aghiotanți, cu burți la fel de proeminente și semețe ca a lui.

De doi ani de zile mă tot duc în Elveția, ca să-mi văd prietenul plecat la masterat. Anul trecut, lucrurile au fost mai simple, pentru că facultatea lui e în sud, la granița cu italienii, iar avioane ieftine spre Italia sunt cu duiumul. Anul ăsta, însă, povestea s-a transferat la Zürich, unde el își face stagiul de practică. Nu zic, e un oraș drăguț, are lac, cârnați la terase și Cabaret Voltaire, dar sunt anumite lucruri pe care chiar nu poți să le faci: 1. să mergi cu metroul (nu există), 2. să vezi oameni prost îmbrăcați (dacă există, se ascund bine), 3. să înțelegi germana (sună ca un dres continuu de voce) și 4. să vii cu low-costul (nu există). Mie de la punctul 4 mi s-a tras. În octombrie, când m-am dus prima dată, am fost, totuși, cu avionul, pentru că luasem biletul din timp. Acum, însă, ne-am lălăit și, în final, călătoria cu autocarul mi s-a părut mai distractivă decât cei trei sute şi ceva de euro ceruţi de Swissair.
Așa am ajuns, în dimineața aia de vineri, instalată, cu naivitate și speranță, în scaunul cu numărul opt din autocarul București - Geneva.

Odată îmbarcați, nimic n-a mai fost la fel. E inutil să vorbesc separat despre drumul de dus și cel de întors; cele cincizeci și patru de ore alcătuiesc un întreg, o realitate unitară și individuală, complet diferită și ruptă de șederea mea în Elveția, cu propriile legi și cu propriul ritm.Una dintre regulile principale de supraviețuire în autocar este suveranitatea nevoilor fiziologice sau, mai concret, să mergi la baie de fiecare dată când ai ocazia, chiar dacă nu îți vine. Am învățat asta pe propria piele după ce nu am coborât la prima oprire, supraestimându-mi aiurea capacitatea vezicii urinare.

Totuși, eu nu am pățit-o așa de rău precum tipul cool al autocarului. Îl vedeam mereu când urcam, pentru că stătea în dreptul ușii de la mijloc, avea părul blond, prins într-o codiță hip, nu vorbea cu nimeni și cobora foarte rar. La un moment dat, pe drumul de întors, îl văd venind în față la șoferi, cam crispat, șușotind ceva. Când a dat să se întoarcă, avalanșa s-a pornit: „Ce e, mă?” tună nea Ioan, „Vrea la veceu”, zice unul din șoferii adjuncți, tare, să se audă, „Păi ce? E încuiat?”, „E deschis, mă.”, „Nu, mă, am încuiat io, e încuiat”. După un moment tensionat de liniște, nea Ioan atinge punctul nevralgic: „Da’ ce, mă, treaba mare? Spune-i, mă, să se țină!”, „Eeeh”, „Ce „eh”, păi ce dracu’ facem, zi-i, mă, că opresc acu’ aici pe o iarbă, ceva.”, „A băut omu’ cafea, diureza, alea.”, „Spune-i, mă, să se țină!”, „Hai, mă, că știe omu’ ce are de făcut, e băiat circulat, e circulat ăsta.” Și, aşa, tipul cool și-a câștigat dreptul de a fi unicul utilizator al toaletei din autocar.

Dar opritul la toaletă are și alte beneficii. Cozile care se formează în holul grupului sanitar sunt, pentru multă lume, prilejul perfect de socializare, după ore bune de stat în loc și de văzut aceeași față obosită a celui de lângă tine. La aceste șezători ad-hoc se discutau ultimele noutăți din autocar, erau criticați șoferii, se enumerau afecțiunile reumatice și alte neplăceri provoate de înțepeneală și, fără excepție, era exprimată revolta unanimă față de numărul insuficient de buzi. Eu nu prea reușeam să particip, pentru că eram mereu preocupată să mă dau din calea vreunei uși, a uscătorului de mâini care pornea neanunțat, sau să nu mă las răpusă de mirosuri.

Cu toate astea, nu pot să zic că nu am stabilit legături în cele, în total, două zile și două nopți de mers cu autocarul. Oxigenata cu cățelul a fost cunoștința mea cea mai constantă, pentru că fatalitatea a făcut să ne și întoarcem împreună. De cum m-a văzut în autogara din Zürich s-a arătat teribil de afectată de faptul că am stat așa puțin (o săptămână). Înțelegând acum că, într-o anumită măsură, împărtășim aceeași dramă (cea de a avea iubiți la distanță) mi-a mărturisit noaptea, la o țigară, că a venit la Zürich pentru că a împlinit un an de căsnicie: „La ocazii din astea, trebuie.” M-am întristat când i-am auzit pe şoferi spunându-i pe ascuns „Cățeaua”, din cauza bichonului care lătra mereu.

Celelalte două cunoștințe pe care mi le-am făcut au fost companioanele mele de loc. La dus am stat lângă o tipă din Luduş, care ieșea pentru prima oară din țară și se ducea la soră-sa care năștea. Era timidă și mi-a fost greu să fac conversație cu ea, dar când s-a dat pe brazdă am aflat profilurile psihologice ale tuturor celor trei copii ai ei: un introvertit cu nuanțe schizoid-agresive și doi expansivi puțin obsesionali. Era tare îngrijorată pentru primul. La întors, a fost opusul. Am stat cu o tanti copleșitor de maternă, care mă interoga înnebunitor și tot punea mâna pe mine. Noaptea mi-a spus să-mi întind picioarele în poalele ei și a insistat atâta că până la urmă am făcut-o. La final, i-am fost recunoscătoare pentru dramul de circulație care mi s-a produs în membre.

Momentele cruciale, cele mai palpitante, erau granițele. „Ai țigări la tine?”, m-a întrebat nea Ioan șoptit, printre două scaune, când ne apropiam de granița cu Elveția. „Nu... nu fumez”, mi s-a părut mie relevant să adaug. „Deci n-ai, da? Îți dau eu un cartuș să-l bagi la tine. E legal, să știi, ai voie să ai unu’ la tine”. Pentru prima oară în viața mea, am simțit adrenalina contrabandei. Înaintea sosirii la cele două granițe la care ne opreau (cea cu Ungaria și cea cu Elveția), anunțuri solemne la microfon răsunau în tot autocarul. Nea Ioan ne făcea instrucția, ne spunea ce avem voie să avem la noi și că spera că vameșii o să-și vadă de ale lor și că o să ne lase în pace. Aproape că simţeam că am și eu ceva la mine ce n-ar trebui descoperit.

Când am trecut în Ungaria, s-a făcut chetă de cinșpe lei sau patru euro ca să le dăm băieților să ne treacă cu vederea. La elvețieni nu mergea șusta, acolo era Dumnezeu cu mila; și era stres. Ca să mai destindă atmosfera, unul dintre șoferi ne-a spus o anecdotă: „Tot aici eram și se uita ăla ca bou’ la acte și i-am zis «ia mai du-te-n aia a mă-tii» și ăla face «bitte?»”.

Din fericire, nu ne-a prins nimeni cu contrabanda și am ajuns cu bine la destinație. „Băieții au ținut cu noi”, a concluzionat la microfon nea Ioan.

La întoarcere, lumea era mai relaxată pentru că nu ne mai oprea nimeni să ne controleze. Șoferii se bucurau și ei de biletele netăiate pe care le încasau și aveau un chef nebun de glumit: „Gata vacanța, nea Vasile?”, îl întreabă Ioan pe cel mai recent îmbarcat. „În ce plătiți, franci, euro?”, „În lei”, „În ce?, „În lei”, „Aoleo!”. Atracția drumului de întors a fost și premiera de a avea trei căței la bord: „Trei avem, facem cireadă”, spunea vesel unul dintre șoferi.

După urcarea unei familii numeroase care avea cu ea valize, saci, două covoare făcute sul și două roți de mașină, s-a cam ales praful de buna-dispoziție a șoferilor. Drăcuiala s-a intensificat, trânteau lucrurile, își înjurau nevestele că mâncarea pusă la pachet nu e bună de nimic. Nervii lor începuseră să ne îngrijoreze pe noi, cei ce stăteau în partea din față a autocarului: „Radar, mă”, „Fi-ți-ar radaru’ al dracu', eu nici nu-l bag în seamă”, spunea nea Ioan bosumflat. Puteam să-i înțelegem. Lucrau de vineri până luni, căci, cum ajungeau, se și întorceau în țară, așa că nu se odihneau mai deloc în patru zile, și mâncau haotic. Nevasta lui nea Ioan e stewardesă, deci, cum s-ar spune, amândoi sunt pe drumuri de dragul carierelor. Nu-i ușor.

Sigur, o călătorie cu avionul ar fi fost mai confortabilă și ar fi durat de optsprezece ori mai puțin (și ar fi fost de trei ori mai scumpă). Fără nea Ioan, fără contrabandă, fără Cățea, fără cozi la veceu, fără gât înțepenit și dureri de genunchi. Un check-in, trei ore de zbor, un arătat de pașaport. Aş fi aţipit, probabil, dinainte ca însoţitorii de bord să apuce să-mi arate cum să mă salvez şi m-aş mai fi trezit când o voce suavă îmi mulţumea şi îmi spunea că mă mai aşteaptă.

Nea Ioan nu mi-a mulţumit pentru nimic. Şi totuşi, aş da zâmbetele de plastic ale tuturor stewardeselor grijulii din lume pentru un personaj ca el. Aşa că, dacă mă mai cheamă cineva undeva cu autocarul, eu mă duc.