on şi off the record cu Oana Marocico


Eşti blondă, ai ochi albaştri, un nume de origine ucraineană, Marocico, la care chiar contează cum pui accentul (musai pe prima silabă). Din ce aluat eşti făcută?


„Muncă şi onoare” – ăsta e dictonul familiei Marocico. Şi sigur mama l-ar pune în reţeta pentru aluat bine-crescut. Nici nu ştiu precis la ce au frământat ai mei când au pus de o a doua fiică care se voia a fi primul băiat, dar ştiu sigur că încă-s de lăsat la dospit. Sunt pur şi simplu Marocico, reporter. Mai precis, bronzul de la concursul Reporterul European al anului 2012.

Pe blogul tău, Wraportage, ai o secţiune de on şi off the record. Ce-i aşa cool la tine şi nu scrie în online?


Asta cu on şi off the record e o sugestie de-a unei prietene ceva mai deşteaptă. De asta ea ar trebui să şi răspundă la întrebarea asta, că serios dacă ştiu ce să zic. 
Mie mi se pare că mai degrabă sunt „binecuvântată”. Dacă ar fi să mă folosesc de un soi de Facebook mood aş scrie mereu: feeling blessed. Unde s-a mai văzut ca fiecare zi de luni să-ţi pară vineri atunci când munceşti? Asta însemnând să întâlneşti oameni unul si unul, azi să fii în zăpadă până la brâu, mâine în gondolele veneţiene, să iei la întrebări nu ştiu ce primar cum că a făcut fântâni arteziene în loc de uliţe asfaltate şi la câteva zile să-ţi pui sacou şi faţa de studio ca să îi iei interviu Alexandrei Dăriescu. E o blestemată de binecuvântare!


Cine ești când stai în fața camerei? Dar când nu e nimeni acolo?


Marea bucurie e că Marocico din faţa camerei e cam aceeaşi cu cea din camera ei. Doar că prima poartă sigur sacou ori cămaşă, are trei straturi de pudră şi lentile de contact. Sigur n-o să aibă accent de moldoveancă şi nici nu-i scapă „oleacă”. 
Sunt reporter şi în faţa camerei şi când nu-i nimeni acolo, pur şi simplu se-ntâmplă să mi se destăinuie chelnerii de la cafenea după cinci minute, doar pentru că am întrebat ce-i cu viaţa lor şi chiar mi-a păsat. Mă simt la fel chiar şi în pijamale, când mă uit la BBC World Service şi mă trezesc spunând: good question. Nu e o meserie cu normă. După ora 17.00 nu te schimbi. Doar îţi dai jos sacoul şi-ţi prinzi părul. Restul rămâne neschimbat. Eşti mereu on air.

Ai plecat la studii în străinătate de bunăvoie şi nesilită de nimeni?


Nu, am fost împinsă de la spate...de instinct, de dor de ducă, de curiozitate, de încăpăţânare, de drumuri care nu duceau niciunde, de nelinişte, uneori de furie, de frustrări, de burse, aplicaţii şi de „mai mult”. Şi de cele mai multe ori am fost împinsă de la spate de oameni dragi care, mai mult decât mine, au crezut în ceea ce sunt şi ce aş putea fi. Şi-acum sunt „silită” să le fac pe plac şi să-i fac mândri.

La ce-i bună Londra și ce te ține-acolo?


Eu cu Londra am o legătură bolnăvicioasă de câţiva ani. Pur şi simplu, nu puteau trece câteva luni fără să ne vedem, măcar puţin, măcar un weekend, măcar de-o cafea şi-un Hyde Park cu sora mea. M-a cucerit cu tot delirul ei de la metrou, cu amestecurile ei de curry, cardamon, mosc. E surprinzătoare, e ca nimeni alta, e dată naibii şi-ţi permite luxul de a visa mare.

Nu mi-a fost uşor să ajung la ea, e uşor inabordabilă, ceea ce o face şi mai sexy. Aşa că am aplicat pentru un master. Şi-a fost cu noroc muncit la Universitatea Westminster. În şapte luni ar trebui să fiu absolventă de MA Multimedia Journalism. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Pana acum.

Te-am Google-uit până la pagina 5 și n-am găsit nimic care să te facă de rușine. Trebuie să fie totuși ceva. 

Pe pagina 6 ai fi găsit ceva. Glumesc! Nu ştiu ce să îţi spun, nu m-am google-uit, dar cred că o să o fac imediat ce termin de răspuns la întrebare asta. Fie vorba între noi, eu sunt o ruşinoasă, o timidă. Mă şi mir că sunt jurnalist! Cred că pentru asta ar trebui să îmi fie ruşine, că nu o să am niciodată tupeu. 
Mai pune pe lista de lucruri ruşinoase că sunt o împiedicată şi o uitucă notorie. Dar ţin minte orice interviu. Orice loc. Orice montaj. Orice cadru. Orice replică.

La 25 de ani ai luat premiul APTR (Asociaţia Profesioniştilor de Televiziune din România), un fel de Ursul de Aur pentru jurnalişti. Cât a durat delirul?


Premiul APTR pentru mine e o poveste foarte frumoasă, poate cea mai. Se-ntâmpla undeva pe la 20 de ani, într-un amfiteatru de la Cuza, la jurnalism. La catedră era doamna Vanda Condurache. Ne povestea despre premiile APTR şi a glumit cum că noi ar trebui să fim următoarea generaţie de premianţi de la TVR Iasi. Planul meu pentru mine: „Marocico, până la 25 de ani să iei APTR-ul!”. La vremea aia nu înţelegeam precis ce-i cu premiul ăsta şi-mi părea că cinci ani înseamnă oricum o veşnicie. Timp în care am uitat de premiu, dar m-am ţinut de plan. Am făcut parte din noua generaţie. Şi la 23 de ani am intrat în linia de premianţi de la TVR Iaşi cu primul trofeu. Iar la 25 chiar se-mplinea: diploma galbena cea mai cea: APTR-ul.

L-am luat pentru o producție de 27 de minute, muncită cot la cot cu trei colegi (editor și cameramani) de la TVR Iași pe care am numit-o Literatura de subzistență. Îți vine să crezi că există în județul Iași o bibliotecă unde găsești o singură carte de Eminescu? Una singură! Și aia adusă de-acasă de o doamnă învățătoare.

Nu-i de ici de colo să ţi se lipească jurnalismul de suflet. La tine cum s-a întâmplat şi ce-i aşa sexy la meseria asta?


E o pacoste! Nu e sexy, deloc. Nu ai viaţă. Te ține treaz. Cred că te şi îmbolnăveşte. Îţi mănâncă ficaţii. Te ţine flămând şi pe drumuri. Mănânci pe capota maşinii şi devii „unul dintre băieţi”. Cred că e vorba de chimie, pur şi simplu, are reacţii în tine, începe să ţi se amestece cu ADN-ul, îţi curge în vene şi devii dependent. Efedrina. 
La un moment dat îţi dai seama că nu ştii să faci nimic altceva. Şi oricum, nu poţi să ai o meserie de la 9 la 5 şi nici la birou nu-ţi prea place să stai. După care nu mai ai de ales. Rămâi legat de ea, chiar şi cand nu mai e aşa de sexy.

Cum ţi-e viaţa de jurnalistă pusă pe pauză de studii în ţara lui 5 o’clock?

E minunată! Earl Grey cu o picătura de lapte. E la discreţie. Cărţile nu mai aşteaptă lângă pat. Nu mă pot opri din citit, din căutat, din aflat, din întrebat. Credeam că va fi ceva mai plictisitor sau că o sa am vreme să dorm (pe mine). Nicicum! Zilele mele se-ntind pe 14 ore şi oricum când dorm mi se pare că pierd vremea. Iremediabil s-a schimbat totul. În mine. Şi mai ales în felul în care voi povesti lumea.

Ai lăsat acasă o soră care-ţi seamănă bini-di-tăt, un bichon pe nume Cioco şi TVR Iaşi. Cum e fără ei?


Lista e mai lungă de atât. Am lăsat acasă un fel de comunitate care-i este credincioasă lui Marocico şi invers. Eu la Londra nu sunt fără ei, ai mei. Ştiu că eu cresc acum pe braţele oamenilor dragi mie. Sunt la Londra ca să-i fac mandri şi asta e ceea ce ma ţine în picioare în zilele în care nu văd soarele. Şi la propriu şi la figurat. Altfel, doar pentru mine, nu m-aş obosi.

Ce te macină de-ţi provoacă cearcăne şi ce-ţi face stomacul să tremure de fericire?

Deadline-urile. Aşa trăiesc eu. Cu securea deasupra capului. Vreau să fie acum, azi şi cu orice preţ, trag de mine până la epuizare şi fac să se întâmple lucruri, ştiri, reportaje sau teme pentru acasă (mai nou). 
Sunt fericită că am înţeles la timp: sunt unde trebuie să fiu. Şi pentru asta nu am călcat strâmb, nu le-am greşit multora, nu am făcut compromisuri care să mă compromită, nu am uitat să fiu om, m-am surprins pe mine însămi că pot.

Ce se vede în zare?

Deocamdată la Londra e ceaţă. Ştiu că vreau să călatoresc în interes de serviciu. Şi vreau să fac documentar despre conflictul din Siria, dar aș căuta mai degrabă să văd ce se întâmplă în casele celor care trăiesc zi de zi în Damasc. Și lucruri care să lase ceva în urmă. În interes de...Ce-ţi spuneam? Nu ai viaţă! Totul se leagă de job, de meserie, de jurnalism. Şi-ar trebui să-mi iasă. SUB30. După aia? Să fie clar, eu nu-mi schimb numele şi nici năravul.