One World Romania: Docu Games

Ludo Hekman și Michiel van der Ros fac parte din Butch & Sundance Media, un colectiv olandez de jurnaliști, artiști vizuali și programatori, care se ocupă cu dezvoltarea a noi forme interactive care să facă jurnalismul bine documentat mult mai accesibil. Printre „jocurile” lor de până acum se numără On the ground reporter, în care ești un jurnalist care poate să meargă în Afganistan, Uganda sau Indonezia pentru a face un articol sau să rămână acasă, în Olanda, Female Superheroes, care este bazat pe poveștile femeilor care luptă pentru drepturi în țările în curs de dezvoltare sau The Interview, ultimul lor proiect, legat de criza refugiaților și pentru care au primit finanțare de la Google. Docu games îmbină ore de interviuri și documentare minuțioasă a unor subiecte actuale și dureroase cu ficțiunea jocurilor video, reușind să te facă uneori să uiți că în realitate nu există „Play again”.

Fun & Games

Ludo, în timp ce îți stalkuiam profilul de LinkedIn am observat că pentru o perioadă ai predat filosofie la liceu. Crezi că experiența de atunci a fost relevantă în vreun fel pentru ce faceți acum cu docu games?

Ludo: Filosofia poate fi plictisitoare și complicată, iar eu trebuia s-o explic unor adolescenți de 14-15 ani, așa că am încercat să predau folosindu-mă de filme sau de ce era nou la știri în momentul respectiv, pentru a explica ideile filosofilor. Când am fondat Butch & Sundance, scopul nostru era să aducem povești complexe, greu de explicat, sau care se petreceau în locuri îndepărtate, în fața unui public nou. Deci cred că e cam același tip de demers.

Ce ați făcut fiecare înainte de asta?

Michiel: Eu sunt un web developer, iar câteodată game developer, dar întotdeauna mi-a plăcut să fac chestii mai puțin comerciale. Să lucrezi în publicitate poate fi ok pentru o vreme, dar mie îmi place să mă implic în proiecte mai mari și ambițioase din punct de vedere tehnic, sau care au o relevanță socială. Mă bucur că ne-am întâlnit la timpul potrivit și am reușit să facem mai multe proiecte împreună, care combină lucrurile astea două: provocările tehnice și creșterea awareness-ului asupra unor povești.

Ludo: După ce am terminat facultatea de filosofie am început să lucrez ca jurnalist freelancer și am ajuns în tot felul de zone de conflict, dar era destul de frustrant să petreci o grămadă de timp acolo pentru a ajunge la final să ai câteva rânduri într-un ziar pe care-l citește doar o anumită categorie de oameni. Acum vreo 6 ani, am fondat Butch & Sundance Media, dar înainte de asta am lucrat împreună în diferite proiecte și întotdeauna am avut acest imbold, de a încerca să spunem povești în noi moduri și pentru alte genuri de public, astfel încât să fie mai ușor de înțeles.

Jurnalism tradițional vs. docu games

Cum alegeți povestea pe care s-o transpuneți într-un joc?

L.: În principiu, dacă simțim că subiectul este important pentru public, cum au fost, de exemplu, alegerile din Iran din 2009, când Mahmoud Ahmadinejad a fost ales președinte în niște condiții suspecte, iar asta a dus la o serie revolte, fără ca cei din Mișcarea Verde să aibă vreun câștig de cauză. De asemenea, proiectul la care lucrăm acum, The Interview, care vorbește despre criza refugiaților, ni se pare foarte important în momentul ăsta și am reușit să obținem finanțare pentru el.

Bănuiesc că atunci când alegeți tema unui viitor joc, aceasta este legată de un subiect pe care îl cunoașteți destul de bine dinainte. De obicei porniți cu un scenariu, sau povestea se leagă pe parcurs?

L.: Scenariul apare, de obicei, după. În prima fază avem ideea în mare, ca să putem să o propunem la diferite organizații care ar putea să ne ofere finanțare. E ca la un pitch, când te duci la o revistă și le spui că vrei să scrii despre subiectul ăsta, ai personajul ăsta și probabil povestea va evolua cam așa. Sunt multe detalii circumstanțiale la care ajungi abia după ce ajungi să vorbești în față cu persoanele care vor face parte din povestea ta.

M.: În ultimii ani am început să tindem spre a avea un personaj central căruia îi urmărim problemele și dilemele și încercăm să aflăm ce decizii crede că ar fi luat într-o anumită situație, pentru a putea oferi persoanei care joacă libertatea de a alege propria cale și de a o compara după aceea cu ce s-a întâmplat cu adevărat. Drumul pe care îl urmează e de asemenea, bazat pe tot felul de subiecte, întâlnind pe drum politicieni, experți, sau oameni obișnuiți. Faci click în imaginile panoramice pe persoana cu care vrei să vorbești și așa poți să porți un dialog: el sau ea te salută și tu ai 3 variante de răspuns, iar la finalul dialogului tragi propriile concluzii și afli informații care te pot ajuta mai târziu în joc, pentru a investiga întreaga poveste.

În ce fel e diferit modul de a face reporting pentru docu games față de un material jurnalistic obișnuit?

L.: Ideea e că vrem să oferim utilizatorului posibilitatea de a lua o decizie și orice ar alege, îi arătăm consecințele într-o manieră care e story based. Asta înseamnă că un singur lucru s-a întâmplat de fapt, dar mai sunt și încă câteva posibilități, așa că atunci când intervievăm persoana despre care e vorba, o întrebăm ce crede că s-ar fi întâmplat dacă ar fi procedat altfel, astfel încât să putem face o parte a poveștii care nu e bazată pe realitate, ci mai degrabă pe imaginația ei. Iar asta a fost foarte interesant, pentru că descopeream mult mai multe despre motivațiile și fricile oamenilor pe care îi întâlneam decât dacă doar reproduceam faptele, așa cum s-au întâmplat. Așa că nu cred că ne-a schimbat neapărat paradigma, dar ne-a ajutat să descoperim mai multe fațete ale protagoniștilor.

M.: Cred că e un impact mult mai mare atunci când poți propriu-zis să intri în lumea persoanei respective decât atunci când citești despre ea: să vorbești cu prietenii ei și cu oamenii de pe stradă, să îi asculți părerile, să trăiești ce înseamnă să fii agresată pe străzi și așa mai departe. E nevoie de un subiect mai amplu în care să intrăm din ce în ce mai adânc, dar cred că putem obține mai multe din aceeași situație decât printr-o scriitură tradițională.

Tu pe cine ai primi să locuiască în țara ta?

Spuneți-mi mai multe despre ultimul vostru proiect, The Interview, care tratează problema refugiaților.

M.: Celelalte producții ale noastre sunt optimizate pentru calculatoare obișnuite și tablete, pentru că există mult prea multe detalii și vrem ca utilizatorii să fie total imersați. De altfel, când am început să le facem, mobilele nu erau așa „a big thing”, au devenit mult mai populare decât ne-am fi imaginat noi. În plus, există din ce în ce mai mult conținut video, dar care te face pasiv, te îmbie mai degrabă să stai relaxat în fotoliu și dacă nu ți-e foarte lene, să dai click pentru a vedea următorul filmuleț. Am vrut să găsim o soluție pentru problemele astea două, așa că am încercat să facem video-ul mult mai interactiv, să-ți permită în orice clipă să alegi și să afli noi informații și în același timp, să-ți prezinte o problemă foarte complexă. Asta din punct de vedere tehnic.

L.: În Olanda, problema refugiaților e foarte polarizată - unii zic că oamenii ăștia sunt niște victime și trebuie să-i ajutăm, alții că o să ne fure joburile și o să ne distrugă sistemul social de sănătate. E foarte greu să faci distincția între oamenii pe care vrei să-i ajuți și cei cărora le spui să plece și există o organizație care face asta în fiecare zi. În The Interview cunoști un refugiat care îți spune povestea și căruia poți să-i pui întrebări, iar la final tu decizi dacă îi acorzi azil sau nu. Pentru proiectul ăsta am vorbit, de asemenea, cu avocați pentru drepturile refugiaților sau cu angajați ai guvernului. E dificil să ai o conversație cu unii refugiați, pentru că poate au suferit o traumă, sau nu au avut parte de educație, sau le e frică de diferențele culturale, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care mulți ajung să fie respinși. Noi căutăm cazuri ale unor persoane cărora li s-a respins cererea de azil din motive eronate, pentru a le putea folosi ca exemple și a demonstra că genul ăsta de interviu nu e totdeauna cea mai bună metodă prin care să alegi cine rămâne și cine nu. Dar în același timp, vrem să arătăm că acești angajați ai guvernului nu sunt atât de răi cum sunt descriși de unii jurnaliști. Sperăm ca proiectul ăsta să reușească să crească empatia asupra refugiaților și totodată să arate că nu toți cei de la Guvern sunt automat „bad guys”, e foarte greu să faci astfel de alegeri.

M.: Avem trei povești, iar după ce termini de ascultat ce spune persoana respectivă, poți să navighezi în ce ordine vrei printre diferitele topic-uri pe care aceasta l-a abordat și să decizi dacă rămâne sau nu, după care afli ce s-a întâmplat de fapt. Cumva, cred că e mesajul e mult mai puternic dacă folosești povești adevărate cum sunt astea, dar bineînțeles că folosim actori, nu persoanele cu care am vorbit, cărora le cerem permisiunea de a le spune poveștile în felul ăsta.

L.: Am fost cu The Interview la un eveniment care a ținut 2 zile și la care jurnaliști, programatori, activiști și refugiați au dezbătut mai multe probleme legate de această criză. Acolo s-au pus bazele dezvoltării unui hotspot wi-fi pentru taberele de refugiați, în timp ce alt grup a creat un site care să adune toate inițiativele de gen din Olanda, pentru că există foarte mulți oameni interesați să ajute, dar care nu ajung propriu-zis la refugiați. Cu feedback-ul oamenilor de acolo am putut să ne cristalizăm viziunile și să creăm prototipul proiectului, ajutați de un refugiat care fugise din Syria împreună cu fratele său și ajunsese în Grecia cu o barcă, și care ne-a permis să-l filmăm. Pentru oamenii ăștia, este o experiență extrem de traumatică, în timp ce pentru noi e doar un proiect, chiar dacă suntem foarte implicați în el, dar este necesar să le facem dreptate și să le aducem poveștile la lumină.

Puteți afla mai multe despre proiectele lor pe site-ul Butch & Sundance Media.