OST-uri tari din filme nu tocmai

12 plăceri vinovate, dar cu muzică bună.

Les Amours Imaginaires, 2010

Psihotica Marie și prietenul ei gay Francis trăiesc nestingheriți viețile lor nouvelle vague, până când îl întâlnesc la o petrecere pe efebul Nicolas și decid să-l transforme într-o posibilă Jeanne Moreau din Jules et Jim–ul lor personal.

Cei doi îl plimbă pe la party-uri unde ajung să-și perfecteze privirile urâte și să aducă ridicatul din sprânceană la rang de artă, disputându-și buclele blonde ale lui Nicolas. Dar Nicolas nu pare să aibă chef de sex cu niciunul dintre ei și tratează adorația lor ca pe un drept inalienabil ca viața, libertatea și căutarea fericirii. Fanteziile proiectate asupra lui se succed în ritmul unei lumini intermitente, trecând de la David al lui Michelangelo la desenele lui Jean Cocteau, în timp ce melodia din fundal declamă tranșant I’m in love with your brother. Vocea coitală a tipei de la The Knife incapsulează frustrările tot mai clocolitoare ale celor doi, la fel și suitele lui Bach sau piesa 3ème Sexe de la Indochine.

Poate că slow-motion-urile interminabile și hiperstilizate presărate pe tot parcursul filmului nu pot fi catalogate drept altceva decât plăceri vinovate, dar mie unul nu-mi vine în cap o melodie mai potrivită decât varianta italienească Dalida după Bang Bang de ascultat în buclă în timp ce treci încă un nume în hall of fame-ul personal de iubiri ratate. Mă rog, asta sau o uvertură de Wagner. [Paul Petrache]

It's Kind of a Funny Story, 2010

It's Kind of a Funny Story este simpatic, dar de văzut duminică seara; și dacă ai băut cu o noapte înainte. OST-ul este net superior și te face să dai înapoi doar să mai asculți odată o scenă. Intro-ul de la XX, Under Pressure sau It's Alright, Ma (I'm Only Bleeding) și preferata mea: Where Is My Mind?, cântată la pian. [Constantin Nimigean]

Le fabuleux destin d'Amélie Poulain, 2001

Două zahariseli prețioase – și soundtrack-ul lui Tiersen și filmul lui Jeunet, cărți poștale Instagrame cu pitici de grădină, from #Paris with #love&quirkiness. Nu-s puțini criticii americani care recomandă Amélie drept „singurul film cu subtitrări care o să prindă chiar și la oamenii care nu suportă filmele cu subtitrări”. QED, despre ce își propune și mai și reușește Jeunet. Unde dă cu minus, în ecuația filmului cu soundtrack-ul lui Tiersen, e acolo unde primul nu stă în picioare fără al doilea. Nu poți să ai coincidențe, pay it forward, amor și panorame de Paris fără acordeon și susur de pian. Dar, la o adică, poți să deschizi din când în când cutiuța muzicală cu 20 de melodii compuse de Tiersen chiar și fără să fi văzut filmul. Poți să lași muzica să curgă în fundal, OST nu doar pentru Parisul ăla complet fictiv, ci pentru #oriundeoricând (dar mai ales pentru #leneveală, #nostalgii și #diminețitârzii).

Everything Is Illuminated
, 2005

Ca să adapteze romanul lui Jonathan Safran Foer, Liev Schreiber a lăsat-o mai ușor cu episoadele realist-fantastice din istoria imaginată a cătunului Trachimbrod. L-a distribuit pe Elijah Wood în rolul lui Foer, pentru că, hei, Frodo. A schimbat finalul, ca să-ncapă povestea în 106 minute. I-a rămas o comedie sporadic simpatică, în principiu pentru că Eugene Hütz îi fură filmul lui Elijah Wood cadru după poantă și nici nu se chinuie prea tare. Și totuși, filmul nu e doar o colecție de cioace brodite pe cadre cu imaginea pitoresc arsă, iar asta se datorează muzicii. OST-ul presară la loc câte ceva din textura romanului, în compozițiile și adaptările lui Paul Cantelon – de la Odessa Medley săltat, viu, cu de toate, la Sunflowers, coral, cu dor, pe versuri de Pușkin. În țigăneasca Amari Szi Amari și în ska-punk-ul cântat de Leningrad: Дикий мужчина, „Яйца, табак, перегар и щетина” (adică The Wild Man, „Balls, tobacco, smoke and stubble”, cf. Lyrics Translate). Și, evident, în combinația dintre toate cele de mai sus: start wearing purple, wearing purple. [Ioana Pelehatăi]

TRON: Legacy, 2010

Majoritatea lumii se aștepta ca TRON: Legacy să fie un eșec. Era un sequel după 28 de ani de la un film care nu era nici el prea strălucit, era un film de debut și cast-ul era mai mult sau mai puțin compus din actori mediocri (fără Jeff Bridges și Michael Sheen). Și a fost un eșec. Dar nu din toate punctele de vedere. Din punct de vedere vizual era o plăcere, dar cel mai bun lucru la filmul ăsta rămâne coloana sonoră - făcută de trupa franceză Daft Punk. Cea mai cunoscută melodie de pe album este Derezzed, dar favorita mea este Fall. Deși este cea mai scurtă de pe album (are 1 minut și 23 secunde), e înălțătoare, e violentă și chiar reușește să facă scena din film mai bună. Albumul este plin de melodii bune precum Rinzler, Solar Sailer, End Of Line, Disc Wars și altele, și cu totul, este o coloană sonoră foarte reușită care de fapt este foarte „ahead of its time”. [Marc Solomon]

Somewhere
, 2010

Everybody was well dressed,
and everybody was a mess -
oh all the girls played mental games,
and all the guys were dressed the same.


Fotografii și jurnaliștii din Chateau Marmot se împleticesc și bâzâie după modelele lungane și învolănate care se plimbă în relanti pe coridoare, iar Cleo și tatăl ei, Johnny, se joacă de-a ceaiul în piscină. Cleo e uneori tristă, dar plescăie niște înghețată și apoi uită. Johnny se lasă agățat de fete rujate, cu decolteu dantelat și miros stătut de căpșuni, însă dimineața următoare se uită vinovat în jos, în timp ce Cleo își mănâncă mic-dejunul ostentativ, cu ochii albaștri incriminatorii și dezamăgiți.

Cadrele din Somewhere sunt îmbibate în toropeala indispensabilă filmelor Sofiei; și în cromatica pastelată, prin care Cleo-cea-diafană face piruete și râde, arătându-și măselele ce stau să crească. Plotul e incert, lăsat în aer printre secvențele subacvatice și momentele de tăcere și oboseală dintre personaje. Dar atmosfera statică și melancolia care plutește în agitația din hotel, se agață de tine și deși habar n-ai de ce, te trezești din când în când cu pofta să te uiți la film; sau măcar la câteva secvențe, pe sărite.

OST-ul pare compus din melodiile preferate de pe iPod-ul lui Cleo. Pe Sebastian Tellier l-ar asculta în cadă, în timp ce-și studiază genunchii, Police în pauză, când își aranjează pixurile colorate, Gwen Stefani la cumpărături. Când i se termină înghețata și își amintește că e un pic tristă, îl pune pe Bryan Ferry să-i gâjâie în urechi. Iar când o plimbă Johnny cu mașina, poate în sfârșit să-și scoată
capul mic, blond și ciufulit pe geam, și să dea The Strokes la maxim -

Sit me down,
shut me up,
i'll calm down,
and i'll get along with you
(okay one more time).

[Teona Galgoțiu]

Cruel Intentions, 1999

Există în primul și-n primul rând gura botoasă cu buze răsfrânte a lui Ryan Philippe (/ˈfɪlɨpiː/). O dată ce contururile ei se estompează, și Buffy (de ce e șatenă?) și tipa aia cam plinuță și care nu-ți place dispar de pe ecran, ce rămâne din acest precursor destul de îndrăzneț al formatului teenage movie e muzica (ah, și Then I fucked your daughter). Filmul se termină pe acordurile purgatoricești din Bitter Sweet Symphony și te trezești un pic năuc de tăvălugul de pop-rock-un-pic-electro bestial prin care tocmai ai trecut. Nu există melodie de pe soundtrack care să nu-ți fi plăcut, la unele știi despre ce e vorba (Blur, Skunk Anansie, Faithless), pe altele le descoperi (Praise You – Fatboy Slim) iar altele te bântuie doar, încet și invaziv: Colorblind, de exemplu, de la Counting Crows, că e scena de sex, dar mai ales This Love a lui Craig Armstrong, care ar merita o scenă de sex pe bune. Dar stai, rewind. Sunt mișto toate astea, dar CE era melodia aia de la început? Chestia aia zgubilitică și crudă, vocea aia nazală, răsfățată, pe care nu ai mai auzit-o n-i-c-i-o-d-a-t-ă. (Oare e băiat sau fată?) Wow. Vrei melodia AIA ringtone, alarmă la ceas, sonerie la liceu, ce-o fi, doar s-o auzi tot timpul.

Suntem în intervalul 1998 – 2000. Tocmai ai descoperit Placebo, și asta va dura câțiva ani.

Cruel Intentions, pe scurt, you blew me off, you turned me on. [Karin Budrugeac]

L`auberge espagnole, 2002

Acest film primăvăratic, plin de speranță pentru toți tinerii care nu-și găsesc ordinea gândurilor în cap și se inspiră din astfel de sesiuni cinematografice să o taie cu rucsacul în spate pe unde numai ei știu unde, are două momente cheie care suscită emoție prin muzică. Unul e bonding-ul pe care îl face personajul principal cu lesbiana care îl învață care-i treaba cu muierile pe melodia Aï Du a lui Farka Touré, iar al doilea, mult mai intens, este punctat prin răscolitoarea No Surprises de la Radiohead. N-ai ce să reproșezi unui film care are astea două piese pe soundtrack, pentru că știi că undeva în tine, jos de tot, te-a gâdilat până la tresărire.

Berlin Calling, 2008

Berlin Calling nu e un film neapărat prost. Dar dacă l-ai urmări fără sunet, doar cu subtitrare, prin absurd, l-ai opri cel mai probabil după 3-4 minute. Da, încă un film cu un digeu, o iubită de digeu, un festival, un afterparty, droguri, crize existențiale ce stau să erupă. Tot farmecul acestei combinații de One Flew Over The Cuckoo`s Nest, It`s All Gone Pete Tong și probabil o droaie de alte declinări asemănătoare rezidă în magia aia inexplicabilă pe care poate să o facă Paul Kalkbrenner (care joacă și rolul principal, desigur) preluând sunete din stațiile de metrou ca sample pentru piese. Poate cel mai simpatic techno pe care îl poate digera mai oricine. Așa că toate liniile lui, de la alea pe melancolie până la mai complicatele drame sau frânturile de optimism bezmetic, sunt bolnăvicios de captivante și bonus: se simte că a fost un proiect gândit special pentru a uni filmul cu muzica. A, că mai apoi albumul Berlin Calling a ajuns literă de lege în lumea largă, e partea a doua. Chiar și acum, un puști care tocmai își dă seama că și-a pierdut ani prețioși din viață neascultând techno stă să ciordească acest film de pe torenți. [Sora Treișpe]

Twilight, 2008

Mergând spre mare, cu prieteni. Momentul ăla în care se îmbină toate firesc, n-ai griji, se aliniază planetele, eşti zen - îi putem spune oricum. Cam aşa îmi sună soundtrack-urile pentru New Moon şi Eclipse. Yup, acele New Moon şi Eclipse. Mult hulita saga are, de fapt, cam pe fiecare film muzică bună. Frustrări majore:
- Jack White şi Alisson Moshart pe fundal de sărut vampiresc în semi-întuneric;
- Unkle într-un featuring energic cu The Black Angels, iar pe ritmurile alea grozave nişte fardaţi îşi dau brânci într-o pădure;
Dar mai ales:
- Thom Yorke. Din nou: Thom Yorke!, pe fundalul unor secvenţe care implică un lup şi o roşcată, trucate prost. Îndrăznesc să spun: păcat, avea potenţial de sexy. Asocierea, totuşi, mi-a frânt inima.

Contrastul atât de nefiresc, încât am stat pe gânduri prima oară când am ascultat compilaţiile - oare e ok că-mi plac?

Bonus, pe fundalul problemelor emoţionale ale vampirilor se mai pot auzi, în combinaţii tragico-nefericite cunoscute şi sub denumirea generică de wtf, măreţii precum Bon Iver, The Black Keys, Beck, Black Rebel Motorcycle Club şi, colac peste pupăză, La Traviata. Tocăniţa supremă. [Larisa Baltă]

Queen Of The Damned, 2002

Ce iaște aia film prost? Dacă întrebai pe cineva de Queen of the Damned în 2002 ți s-ar fi răspuns că e un vampire flick mai mult reușit decât ratat, dar oricum, un film care intră în cel mai bun caz la categoria guilty pleasures. Comparat cu vreun Twilight, Queen of the Damned e de-a dreptul o capodoperă, de la scenografie, la kill-uri, la casting și da, mai ales la muzică. Fiindcă pe vremea aia OST nu însemna că producătorii semnează contracte cu artiști cool ca să își ridice și mai tare mizeria de film, ci însemna un contract cu niște muzicieni care scriau muzica special pentru proiect. Ceea ce ditamai Jonathan Davies a și făcut. În plus, avantaj noi - Sony nu l-a lăsat să dea cu vocea, așa că s-a înlocuit pe sine cu niște royalities, de la Chester Bennington la Tricky și Manson. Rezultatul, în afară de scenele în care apare zeița de Aaliyah, e că cele mai bune secvențe din film sunt fix alea în care personajul principal cântă câteva dintre cele mai genial de creepy ever piese de nu-metal scrise vreodată. [Vlad Iorga]

P.S: De menționat că atunci când cântă, Lestat (Stuart Townsend) arată cam așa. [Karin Budrugeac]

The Saint, 1997

...Atunci eu îmi aleg The Saint din 1997, cu Val Kilmer și Elisabeth Shue, regizat de Phillip Noyce. Pe coloană se regăsesc piese legendare de la Orbital, Sneaker Pimps, Moby, Fluke, Chemical Brothers, Underworld, Daft Punk, David Bowie sau Everything But The Girl. Filmul în schimb ... e cam cea mai proastă alegere pentru povestea The Saint. Am găsit CD-ul cu coloana sonoră la o tarăbă în Piața Romană. Pot să spun sincer că mi-a marcat copilăria discul ăla. [Marius Leftarache, aka Kosak].
Pin It email