Pădurea care nu doarme niciodată

De mică am evitat să fac parte dintr-un grup mare de oameni, m-am simțit mereu bine în contexte restrânse și m-am mândrit cu non-apartenența mea la o „turmă”. Asta nu-nseamnă că nu am invidiat liantul aparent dintre cei care nu se cunosc dar par strânși laolaltă de o pasiune comună. Am jinduit, de pildă, fumătorii, cu arealul lor de gesturi și înțelegeri comune, gata mereu să sară în ajutor unui sărman de-al lor rămas fără țigară sau fără foc, sau oamenii care se mișcă robotic-frenetic-identic pe aceeași muzică de neînțeles, părând cuprinși de o euforie împărtășită. M-a sâcâit mereu ideea că în comuniunile astea sunt trăiri care îmi scapă (un soi de valoare adăugată solidarității), iar pe mine mă enervează să-mi scape lucruri.

„Waha nu e festivalul ăla de prăjiți?”. Cu ideea asta în cap, nu aveam mare tragere de inimă să dau attend și nu pentru că am ceva cu prăjiții, dar mă gândeam că aș fi mirosit imediat a intrusă, una care nu numai că nu-nțelege țaca-țaca-ul și nu poate să-și coordoneze mișcările pe el (ceea ce s-ar fi văzut!), dar nici nu ține să-și elibereze chakrele. Ce să caut eu acolo?

E bine de știut că o persoană fără nevoi spirituale nu se va simți nelalocul ei la Waha.

Waha s-a ținut într-o vale din Covasna, înconjurată de păduri și traversată undeva în jos de un pârâiaș. Partea de muzică a fost găzduită de 5 scene plantate de-a lungul văii, cea de Jam, la intrare, o scenă micuță pentru capoeira, percuție și nimfe tribale, scena mare și centrală de Deep, unde au defilat DJ-ii români și străini și s-a dansat non stop 4 zile, Live Stage-ul unde au defilat Karpov not Kasparov, Abator Industries, UFE, Javra, Poetrip, Danaga, Matze dar și performance-ul Institute of Change, scena Psy, cea mai spectaculoasă și mai weird, pe o colină străjuită de unul dintre copacii ăia de par nemuritori și zona de Chill, mai spre vale, căptușită de un spațiu de Healing (Luminish) și unul pentru Waha Kids (au fost destul de mulți), delimitată de pârâu și de un cort alb despre care am aflat mult prea târziu că găzduia o expoziție de artă.

Timp de 4 zile populația de la Waha a făcut du-te vino-uri între scene, baruri, standuri de mâncare și toi-toi-uri - cea mai sinistră invenție necesară din lume. Niciun copac nu a rămas singur cu umbra lui, niciun hamac necocoloșit, iar cei mai retrași și pregătiți de acasă și-au improvizat propriile ecosisteme izolate în luminișurile din pădure. La Waha au dat attend mai mult de 5.000 de oameni, dintre care nu știu câți au și ajuns, probabil mulți, pentru că în ultimele două săptămâni biletele se epuizaseră și era goană după chilipiruri, iar adevărații și le luaseră toți la presale. Oricâți ar fi fost, nu am simțit în niciun moment din cele 72 de ore pe care le-am petrecut acolo că mă sufoc într-un autobuz ticsit de oameni, cum mi se-ntâmplă de ceva vreme în Control. Am avut mereu spațiu personal, aer și libertate de mișcare și nici cozile la bere nu au fost ca la Robbie Williams, chiar dacă stăteai la una pentru bon și la a doua pentru băutură. 

Unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care ni le-a făcut Waha ne-a lovit de cum am trecut de pădurea de mesteceni și am pus cortul: lipsa de semnal. A fost festivalul fără Instagram și Facebook, fără „Hai să vedem ce spune Wikipedia/Dexonline” și mai ales fără „Pe unde ești? Eu sunt aici la Deep.” Asta a însemnat că mulți oameni au ajuns împreună și s-au distrat separat. Asta mai înseamnă și că s-a dat liber la nervii de grup, la „stai să-l așteptăm pe X” sau „dar lui Y îi e foame”. Majoră (în mare parte) și vaccinată, lumea de la Waha și-a văzut de tripul personal, facând țup-țup de colo până colo, în comuniune cu natura, muzica și/sau cu ceilalți, sau cu toate la un loc, și simțindu-se, în toate, liberă. 

Overheard la Waha

„Acum 100 de ani dacă ascultai genul ăsta de muzică, te băgau la ospiciu” - overheard lângă scena de Deep; 
„Nu mai stați la coadă la înghețată că poveștile vi le vând eu acasă” - un tip, pe drum;
„M-am uitat în ochii tăi pe furiș” - overheard la Luminish;
„Am observat că sunt insecte foarte sociabile. Era unul ieri c-un țânțar cât pumnul deasupra capului, de parcă era companionul lui” - overheard la scena de Live; 
„O fi latex, o fi spandex” - la cafea;
„Mâine mănânc.” - un alt tip, tot pe drum; 
Citită la biroul de Lost & Found: „Pierdut iPhone negru la foc (psy)”.

BONUS:

Best of Waha - pentru mine, indiscutabil, dușul rece de la prânz, care te făcea să te simți viu, hamacele strecurate printre crengi, mini-labirintul psihedelic cu sforile lui mătăsoase, salata de năut, caracatița proiectată pe copacul de lângă scena Live, momentul free the nipple al Oanei de la Poetrip, răsăritul de soare la scena Psy, întinsul în iarbă noaptea și benoclatul la cerul rotund și greu de stele, pădurea de mesteceni de la ieșire, lipsa semnalului și, la fel de mult, cea a oglinzii, care te făcea să te simți frumos tot timpul. 

***
Fotografii de Andreea Retinschi