Party cu pizza şi Wilfred

Cam aşa începe orice mijloc de noiembrie, când eu şi gaşca mea-nu-poate-să-stea-liniştită-nicio-clipă ne amintim că iar ne ia sfârşitul anului prin surprindere. De când mi-au destins părinţii lesa şi m-au lăsat să-mi petrec cumpăna dintre ani şi cu alţi oameni, a apărut presiunea. De revelion trebuie să ne distrăm. Trebuie să fie petrecerea anului. Şi, na, e o presiune colosală pentru o singură noapte care, în cazul meu, mai venea şi după ziua mea. Să-ţi găseşti o ţoală faină care să stea cât de cât pe tine, să-ţi asortezi pantofii, să înveţi într-un final cum să-ţi acoperi cearcănele cu smokey eyes şi eventual să ai un plan B pentru toate, în caz că te distrezi un pic cam tare şi trebuie să iei totul de la capăt. 
 

Hai să închiriem un tir şi ţinem petrecerea acolo, în spate, la marfă! Nu! Eu zic să închiriem o hală şi să ne chemăm toţi prietenii şi ei să vină cu prietenii lor care să vină cu prietenii lor şi fiecare îşi aduce alcool de acasă şi o să fie mega-petrecerea secolului! Până la anu’.
 

Dar ştii cum e. La sfârşit de an cazi fără să vrei într-o reevaluare a propriei vieţi şi ajungi să-ţi dai seama că n-ai niciun chef să te îmbeţi cot la cot cu ăla, că are glume proaste când bea, şi parcă n-ai nici chef de nu ştiu care altă prietenă care imediat ce miroase tequila începe să se plângă de fostul iubit care a părăsit-o acum şase luni. E ultima noapte din an şi meriţi şi tu un pic de linişte. Să mai fie şi cum vrei tu.
 

Şi-aşa am ajuns să-mi petrec revelionul acasă, cu buna mea prietenă Paula. Ne-am cântărit opţiunile şi am decis că mai bine stăm cuminţi decât să spargem bani înghesuite într-un club plin de fum. Ne-am îmbrăcat frumos, că na, tot revelion e, chiar dacă-i acasă. Paula venise cu nişte bunătăţi, eu aveam vinul. Fumăm astea, bem niţel şi poate o tăiem şi noi pe la 2 în Control, da? Bun.
 

Pe la 11 ne-am pus la TV cu nişte pizza şi Wilfred, un serial pentru sparţi pe care îl descoperisem de ceva timp. Desigur, serialul poate părea o mizerie dacă n-ai starea necesară, lucru care probabil explica reacţia Paulei care mă privea confuză şi nu înţelegea lecţia profundă de prietenie dintre om şi câine din spatele poveştii absurde. La 12 am pus pauză şi am ieşit pe terasă la artificii: ea, probabil fericită că a scăpat de Wilfred, eu chiţăind şi sărind ca un puşti de la liceul tehnic care tocmai a luat bacul. Ce să-i faci, îmi plac artificiile. Jumătate de oră mai târziu eram înapoi pe canapea, tolănite la o comedie cu Jennifer Aniston. Prima a căzut Paula, care de vreo 10 minute nu mai schiţa niciun tremur de râs şi dormea cu gura întredeschisă. O oră mai târziu m-am trezit şi eu cu gâtul înţepenit şi mi-am dat seama că s-a făcut 2. Paula, Paula, hai sus, Paula! Nişte ochi mici mă priveau învinşi de somn de partea cealaltă a canapelei. Băăă, eu n-aş mai merge nicăieri. Adică, sigur e plin şi cine ştie dacă găsim taxi la ora asta? Era clar.

Să ai un revelion mai puţin reuşit e una. Să ajungă ai tăi acasă când crapă de ziuă şi să te găsească respirând uşor, cu nasul înfundat în pernă şi plapuma peste cap de mai bine de 3 ore, e la limita îngrijorării dintre „oare am exagerat cu restricţiile?” şi „doamne, pe ce droguri e?”

Hai că anul ăsta o să fie mai bine.