Părul lung durează 3 ani

„Tu te tunzi când te desparți”, mi-a zis cel mai bun prieten a doua oară când am trecut de la onduleuri prelungi la freză de băiețel. E adevărat că fac asta o dată la trei ani, ciclic, din adolescență: trei ani îi ia părului meu să crească din nou și cam tot atât și relațiilor mele să se consume. Dar nu de asta îl tai.

Îmi amintesc de o poză de la mare de când aveam vreo 10 ani. Sunt pe plajă cu verișoarele mele mai mari, sunt cea mai neagră și am părul cel mai scurt. Par nu o fetiță care arată ca un băiețel, ci invers. Nu-mi dau seama dacă fața mea e un pic crispată pentru că sunt conștientă de asta sau e crisparea naturală din fața aparatului foto. Sau ambele: crisparea naturală din fața aparatului foto care urmează să imortalizeze faptul că par verișorul efeminat al verișoarelor mele.

Alteritate

În practică, cel mai greu la trecutul de la păr lung la scurt nu e atât șocul în sine, ci să convingi pe cineva să te tundă. „Ești sigură?”, „Așa scurt?”, „Dar ai un păr așa frumos!”: să retezi vreo 5 palme de păr e un pic mai riscant decât „Doar vârfurile, vă rog.” Cu șocul, în schimb, nu numai că m-am obișnuit, suntem prieteni.

Nu am tatuaje și nici piercinguri - în afară de găurile din urechi, pe care le am de la 1 an -, nu m-am vopsit niciodată. Tunsul scurt este singura și cea mai radicală metodă de alterare a corpului pe care am folosit-o vreodată. O dată la 3 ani, fleacul ăsta - e doar niște păr, totuși - îmi permite să mă schimb complet.

Mă abonez la ruj, tuș negru și bluze cu multă claviculă. Nu mai aud: „ești frumoasă”, ci „ești mișto”. Oamenii nu mă mai recunosc, nu mă mai salută în cluburi sau la evenimente, iar unii se dau la mine de parcă m-ar întâlni pentru prima oară. Nu mai primesc complimente de la muncitori când merg pe stradă, în schimb am lipici la fete. Iubiții mă redescoperă. E privirea aia, prima, când mă văd proaspăt tunsă, mă recunosc și totuși vor să mă seducă din nou, de parc-aș fi alta. Până se obișnuiesc cu noua eu, plutește între noi un sentiment de proaspăt, ca de început de relație. Mă simt la fel de nouă cum mă văd prin ochii lor.

Vulnerabilitate

Până în adolescență, nu sunt supărată pe ai mei că mă tot tund. Încerc să par că duc cu mândrie freza garçonne, care e mai „șucară”, pe care nu o au colegele mele de la școală. Păi nu sunt eu șucară? Nu am eu tupeu?

La 14 ani rog o prietenă să-l iscodească pe băiatul de care îmi place. Într-o zi, îl întreabă care fată i se pare mai mișto dintre mine și o prietenă - o franțuzoaică pistruiată, cu aparat dentar și cu părul drept, până la umeri. Răspunsul lui e prompt: „niciuna, dar în niciun caz aia cu părul scurt.” Îmi las părul să crească pentru a-l cuceri pe băiatul ăla. Un an, doi ani, trei ani. În copilărie am părul drept, acum descopăr că mi se ondulează, probabil de la hormoni, îmi spune internetul. E frumos! Pentru că sunt adolescentă, descopăr cât e și de util: pot să mă-ngrop în el, să-mi ascund ochii, să nu mă las privită și să lovesc aerul cu el pe melodii supărate. În plus de toate astea, când ai părul lung, băieții știu din prima că ești fată.

Părul scurt mă expune. Sunt eu, cu toată pielea feței mele, cu urmele pe care le-am lăsat până acum pe ea, cu ochii pe care nu-i mai umbrește nimic, out there. Vântul nu-mi mai aduce șuvițele peste obraji, ele nu-mi mai lasă umbre cinematografice pe față. Fața mea, așa cum e, e goală. Când zâmbesc, zâmbetul pare că-mi mănâncă jumătate din față. Din nou, mi se pare că semăn mai mult cu tata. Mi se mai spune c-am o formă a capului „frumoasă”.

Pentru că ceilalți nu se mai pot juca cu părul meu, simt deseori cum îmi trec degete peste ceafă. Îmi găsesc mai ușor umerii, gâtul, omoplații, încep să am vânătăi mici în toate locurile astea secrete. Am atâta piele nouă, vulnerabilă, care parcă cere să fie atinsă, acum, până părul va crește din nou.

Lejeritate

La un moment dat, la sfârșit de liceu, decid să mă tund. Nu-mi amintesc dacă e o revoltă asumată împotriva tipilor care cred că feminitatea mea se măsoară în centrimetri de bucle. Știu doar c-o fac, și apoi o tot refac și nu o regret niciodată.

În primele momente de după tuns, mă scald într-un sentiment plăcut: légèreté. Capul îmi devine mult mai ușor și nu e altă senzație care să mă facă să chicotesc mai mult decât să-mi trec mâna peste ceafa proaspăt rasă, s-o simt goală și apoi să urc prin părul scurt până în creștet. Să-mi rămână fire mici, negre, ca niște bastonașe pe care le desenam în copilărie, pe buricele degetelor. Trăiesc cu iluzia că, odată cu asta, devin și eu mai ușoară, că îmi pot face gândurile să zburătăcească ca vântul pe care îl simt peste ceafa goală când sunt pe bicicletă și nu-mi mai simt greutatea. Că părul scurt mă poate vindeca, pentru o vreme, de anxietate.

Mă joc cu timpul. E de parcă tunsul ăsta mi-ar lua câțiva ani înapoi; îl folosesc ca pe o cură. Tai, după care las, pe măsură ce părul mi se întinde, peste obraji, urechi, gât, umeri, omoplați, las timpul să mă prindă din urmă. Până e momentul să-l păcălesc din nou.

Deocamdată.

Epilog

„Ce urăsc cel mai tare e că în tot timpul ăsta trebuie să mă uit atâta în oglindă, la mine.”, îi spun Corinei, tipa la care m-am tuns ultima oară. „Nu trebuie să te uiți la tine, poți să te uiți prin tine și să-ți vezi de gândurile tale.” Corina e o bikeriță trecută de 40, iar pe pagina salonului ei, Beauty and the Beast - Chop Shop, care arată mai degrabă a salon de tatuaje și pe care ea îl numește „bârlogul”, găsești ironii despre cosmetică și miștouri de Donald Trump. Replica ei mi-aduce aminte de un personaj din Shalimar The Clown, un militar care are o memorie perfectă și nu poate uita nimic, niciodată. Pe parcursul cărții și pe măsură ce înaintează în vârsta, devine din ce în ce mai odios. Amintirile rele sunt covârșitoare iar el nu are nicio putere de uitare asupra lor; nu are oameni apropiați, pentru că neuitând nimic, nici nu poate ierta vreodată. Omul își petrece zilele ordonând să fie omorâți oameni și serile singur pe întuneric, reamintindu-și-i pe toți cei care i-au greșit vreodată. Mă gândesc la asta în timp ce șuvițe din părul meu cad pe capete pe podeaua Corinei, ca niște amintiri strânse în 3 ani de care mă pot descotorosi.

***
Ilustrație de Amalia Dulhan. 
Cine mai trece de la păr lung la scurt, la fel ca mine, poate face și o faptă bună și să-l doneze copiilor bolnavi care și l-au pierdut în urma tratamentelor. Aici.