Plăcinte umplute cu orice cuvânt îţi vine prima dată în minte

De multe ori subtitrările mi se suprapun în cap ca străzile la Pasajul Basarab. Uneori limbajul este universal. Lucrătorii de pe șantier sunt peste tot la fel și nu își mai fac atâtea probleme. Dacă nu te fluieră de la înălțime nu sunt lucrători de șantier. În România ei și săpătorii de șanțuri au mereu ceva de spus. Mai ales dacă ești fată. Perspectiva din care te privesc îi forțează să te privească mai mult în partea de jos. Perfect normal, din șanț doar asta e în câmpul vizual. Băieții bea o bere, mai face o glumă, mai lucrează, timpul trece repede. De sus, în Anglia nu am auzit cuvinte, dar am aflat apoi că mulți români lucrează în construcții. Mi-ar plăcea să fiu înaltă, puternică și frumoasă ca un braț de macara ca să le pot replica. Dacă răspunzi urât se supără și ajungi la origini. Am fost grăbită și confuză și nu am zis nimic. Ființă ignorantă. Puteam măcar și eu să suflu din buze empatic. Cuvintele sunt de prisos. Fluieratul este același în orice punct pe Google Maps.

Întâmplările astea mai minimizează un pic dorul de țară.

Primele impresii

Când am ajuns în Anglia mi-au pierdut bagajul în Amsterdam. Toate previziunile cunoscuților de dinaintea plecării cu Erasmus au fost false. În timp ce în România ei înghețau la -15 grade eu îmi făceam selfieuri la 6 pe plus. E impresionant cum toată lumea din jur își creează scenarii pentru tine și se grăbește să îți trăiască viața. O să plouă mult, o să îți găsești un englez, o să te distrezi încontinuu, că doar asta fac exchange-studenții, o să mănânci mâncare scumpă și proastă. Deși nu au udat pe nimeni, mă simt prost că ploile proiectate în prealabil de alții în viitorul meu îi tulbură și îi deprimă. Ce e mai important mereu ajunge să fie omis, din tot căminul unul dintre becurile aprinse la 5 dimineața este al meu. Asta înseamnă că mi-am ales 3 module la University of Wolverhampton, School of Creative Arts & Design, MA Digital and Visual Communications - Illustration, Graphic Communication și Animation.

M-am teleportat într-un alt Univers, cu altfel de oameni, dar tot cu oameni. Ca în jocurile video, backgroundul s-a schimbat deodată. Și urc așa câte-un nivel, ca un bebeluș în fiecare zi învăț cuvinte noi. Studiez Comunicațiile Vizuale la UNARTE și mereu mă autochestionez despre cum a apărut limbajul, de ce avem nevoie de cuvinte, dacă sunt suficiente de fiecare dată, ne ajută sau ne încurcă? Din dorința de a da o altă formă cuvintelor am început să le ilustrez.

Cuvinte, cuvinte

În Wolverhampton nu am vorbit română. Am cunoscut un singur student din Cluj dar we must be polite all the time și cum nu eram niciodată doar noi doi we have spoken almost solely in english. Înainte să plec mi-am zis ce bine că am învățat engleza la școală. Dacă ai noroc să întâlnești welsh folks from Wales Cardiff te întrebi unde este engleza aia din cărți? Oiș înseamnă ice, son înseamnă sun. Dasonz op - The sun is up. Ioroa - are you alright? No, I am not. Could you speak a little slower? Could you repeat again? And again. And again. Toți englezii sunt răbdători și dispuși să repete. Chiar dacă repetă cu aceeași intonație și același accent. După o perioadă urechea mea a început să aplice sharp effects ca în Photoshop peste propozițiile lor, să nu mai fie totul așa blurry.

Din cauza expresiilor idiomatice și a polisemiei nu e ușor să comunici în altă limbă. Nu e ușor să traduci. Nici cuvintele străine nu au același impact în creier. Nici jignirile. Nici complimentele. Aprecierile sau declarațiile de dragoste. Și I love you își pierde din credibilitate. Sună rigid, de plastic, stas, bătut în cuie, neprietenos, artificial. Poate pentru că îl vedem aruncat peste tot mult prea ușor. Mie nu mi l-a aruncat nimeni. În doar patru luni nu ai timp să schimbi cuvinte de astea. Limba te distanțează destul de mult. Probabil e o problemă de percepție, am venit cu un anumit cod instalat la care reacționăm sută la sută. We are native speakers. Putem interfera și cu alte coduri, dar nu sunt în noi. Ne-am născut și am învățat că avem cuvinte pentru orice în lumea asta. Există ceva pentru care nu avem cuvânt? Probabil că nu, de vreme ce avem cuvânt și pentru nimic, vid sau infinit.

În supermarket urmăream românii după rafturi. Nu le-am spus că sunt de-a lor, dar îmi place să fiu nepoliticoasă și să ascult conversațiile. Să le aud limba. O discuție banală despre ardeii grași te poate sensibiliza. Te poate trimite înapoi în țară. Ce patetic, mă ia cu friguri pe șira spinării când oamenii vorbesc despre legume. Asta îmi reactivează amintirile din țară. Când ești într-o încăpere fără geamuri nu e foarte clară locația. Și în camera de cămin, cu draperia trasă, judecând după sunete, mă gândeam că în spatele geamului e România. Uneori printre hârtii igienice și lucruri simple, cu câțiva români lângă mine m-am simțit ca acasă, chiar acolo în ASDA Market. Fără să scot vreun cuvânt.

La facultate nu am avut probleme de comunicare. Profesorii sunt foarte prietenoși și spun cheers la plecare. Mi-a fost dor de limba română și să mă joc cu cuvintele. Dar și o limbă străină te ajută să înțelegi mai bine propria limbă. La întoarcere am devenit mai atentă și la oamenii care își târâie cuvintele pe jos și nu deschid prea mult gura, indiferent de limba cu care vorbesc. În primele zile totul mi s-a părut invers, dar nu a fost doar o părere. Autovehiculele circulă pe partea stângă - pentru că scaunul din dreapta uneori e liber prima dată am avut impresia că mașinile se conduc singure pe sine, 2 taps - one for cold water and one for hot, ferestrele englezești pe care le-am șters de 3 ori pe zi de fiecare dată la aceleași ore, chiar și broasca de la ușă funcționează diferit - cheia intră cu dinții în sus și se deschide spre dreapta. I'm not a foody person, dar după prima săptămână a început să-mi placă fish&chips, scones, British pies umplute cu orice cuvânt îți vine prima dată în minte. Aș spune că the cuisine of brits e mai la îndemână dacă ești student și trebuie să mănânci din picioare.

Pijamale, șosete și semințe

Aici am învățat să mă rog. Îmi spun rugăciunea înainte de duș - să nu pornească alarma de foc. At least once a week instead of having coffee we had a fire alarm. Nu știu exact cum reușea, dar se activa în cele mai intime momente, la cele mai imposibile ore, când deja am băgat un picior în duș, când mă spăl pe dinți, când stau pe wc. Nu e plăcut să ieși afară 20 minutes pe ploaie la 5 AM. Și mereu te ia pe nepregătite. Mă bucur pentru că mai sunt și alți ciufuliți în pijamele cu cearcănele mari. Unii nu au nici șosete. Mulți au pijamale haioase care îi transformă în urși pufoși, tigri sau supermeni. Câțiva ies cu păturile lor cu patternuri prietenoase să fie mai suportabil. Alarmele sunt prea sensibile la aburul din duș sau fumul din bucătărie. Nu te lasă să gătești prea mult. Sau să te speli prea mult. Mă tot întreb de ce nu înlocuiesc alarmele cu unele mai insensibile.

Bucătăria e la share cu 4 britons, două nemțoaice, două poloneze, one french girl, o slovacă, un spaniol, un turc. The Launderette e la parter dar avem Laundry View pe Net și monitorizăm hainele care înoată. Let's face it, there's so much meaning într-o pereche de șosete, mă gândeam așa în timpul unui curs pentru că mă strângeau șosetele. Îmi zboară mintea ușor la micile detalii care nu contează. Dacă nu am parte de pauze nu mă pot concentra. Las oamenii să vorbească și plec departe. Uneori dau zoom pe fața lor și le scanez fiecare rid. Firele albe de păr ale profului. Ar fi o nebunie să stau să le număr. Rujul imperfect pe buzele profei. Mărul lui Adam se mișcă o dată cu discursul profului. Hainele asortate. Intru în țesătura hainelor ca în reclamele la detergent. Numai în clădirea Facultății de arte vezi oameni tipicari atenți ca umbrela să fie în perfectă armonie cu hainele. În rest, englezii sunt mai degrabă comozi când vine vorba de ținută. Toate astea sunt în capul meu? Oare the other fellow students are in the same situation? Dacă da, de ce nimeni nu spune să luăm o pauză să rezolvăm cumva? Cum ar fi în timpul unui miting un domn la cravată să ceară pauză pentru că îl strâng șosetele? Și de ce am fost învățați să fim așa rigizi și ultrapoliticoși? Într-un singur minut de lipsă de concentrare îmi vin multe idei în minte. Și nu prea au legătură între ele. Aș putea numi asta delir? De ce nu pot să spun cu voce tare ce gândesc? Tata zice că politețea exagerată îndepărtează oamenii și mama îl ceartă că cică ne-ar învăța greșit. După pledoaria asta nerostită și absolut profundă în fața propriului Sine vocea profei Jessica îmi intră în urechi Are you with me? Yeah, yeah, sure, I am just thinking about ... what are you saying(?).

Am întâlnit mulți oameni noi, am re/învățat multe lucruri, am văzut: Tate Modern, Science Museum, History Museum, Victoria and Albert Museum, Museum of London, National Gallery, British Museum, John Soane's Museum, Buckingham Palace, Trafalgar Square, London Bridge, Tamisa, The Gherkin, Palace of Westminster - Big Ben, London Eye, Stratford-upon-Avon, Liverpool. Londra e imensă. Indiferent de cât de mult te-ai plimba, tot nu te plimbi destul de mult încât să ajungi în toate locurile interesante. Deși insuficientă, fără bursa Erasmus nu aș fi reușit sub 25 să văd pe cont propriu toate locurile menționate. Mai ales dacă ești la Arte, muzeele vizitate echivalează cu toate cărțile de istoria artei pe care le-ai putea studia. Din patru luni de U.K. trei săptămâni am stat la Londra. La un prieten român. Care stătea în gazdă la alți români. Toți din casă erau șoferi de tir în maieu alb cu mustață și neveste de șoferi de tir supergospodine și prietenul meu vroia să se facă și el șofer de tir. De crăciun au împodobit bradul și au mâncat sarmale cu manele pe fundal. Noi ne uitam la ei și primeam sfaturi empirice dacă nu freci tu femeia ți-o freacă altul. Hahaha nea Nelu și nea Valeru sparg semințe mulțumiți. M-am bucurat când am aflat că o să vorbesc cu nativii de limbă, dar pe urmă m-am speriat că înțelegeam cuvintele prea bine, prea clar, prea obiectiv.

Work

Am realizat că ceea ce fac îmi place mai mult decât mâncarea și asta îmi dă energie.

Toate cursurile începeau de la 9 AM și se terminau pe la 1 PM/2 PM. Modul de desfășurare varia între Group Tutorial și Individual Tutorial. Uneori ne întâlneam la corectură și comparam proiectele colegilor, alteori primeam sfaturi pe proiect individual. Pentru Graphic Design brieful impunea finalitatea unei broșuri despre evenimente artistice - cu o rețea prestabilită care să stimuleze cititorii prin culoare, compoziție, spațiu pozitiv și negativ. Textul pentru layout a fost impus. La animație am lucrat două reclame pentru SkyArs Channel și E4 Channel, am experimentat Chroma key compositing și ne-am jucat în Green Screen Studio.

Poate pentru că tot ce s-a întâmplat era nou pentru mine și astfel mi-am păstrat entuziasmul. Nu am avut parte de nicio secundă de plictiseală. Pentru Modulul de Ilustrație - Visual Narrative - am făcut o cărticică despre meserii - When I Grow Up. Acțiunea se desfășoară în jurul unui singur personaj principal - Copilul. Deși totul se întâmplă în capul său, spațiul este mereu diferit în funcție de meseriile pe care le cercetează. În cele 13 spreaduri ilustrate, își pune întrebări profunde - de exemplu - cum poți să conduci o mașină cu 3 pedale dacă ai numai 2 picioare?

Trebuie să recunosc că sunt doar un stilou în care alții pun cerneală. Eu trebuie doar să scriu. Asta ar fi cea mai notabilă dintre realizări, toți oamenii sunt importanți. Vă mulțumesc! Vreau să spun că fără ajutorul facultății, familiei, prietenilor, profesorului coordonator din București - de una singură - nu aș mai fi ajuns în Marea Britanie. Prin ajutorul pe care îl primesc, oamenii ăștia fac parte din mine și vorbesc prin mine.

Când mă uit în oglindă îmi văd părinții și mi se face dor. Semănăm mult. L-am cunoscut pe tata cu părul alb. Deși avem posibilitatea dialogului online, uneori te bușește singurătatea ca sângele pe nas. Normal că mi-a fost și dor de oameni pe care i-am lăsat prin România, de Skyperiștii susținători, nu uitam să zic. Fie și așa virtuali, mă ajută mult. Și ursăreii de pluș.

Chestiune prevalentă, you have to have creaturi de pluș. Și de la englezi m-am întors cu un prieten - Monty the Meerkat. Mi-ar plăcea să mă scufund în monitor, să ies pe partea cealaltă, să îmbrățișez oamenii. Când ești în Anglia te gândești cum ar fi să fi fost în România, când ești în România te gândești cum ar fi să mai fi fost în Anglia. Legile lui Murphy, dacă nu îți iei umbrela plouă, dacă îți iei umbrela, nu plouă. Cel mai greu e să trăiești în Prezent. Pe urmă trebuie să pleci și te întrebi de ce nu ai fost în Prezentul trecut mai mult. Știți cum e, când stai într-un loc mai mult și te atașezi de oameni. Apoi trebuie să schimbi locul. E așa greu să te dezlipești - când devine mai confortabil - de parcă te-ar avorta cineva. Mhm, maybe some cookies would cheer me up. Vă zic eu, toți erasmușii au mixed feelings, gânduri ambivalente și multe întrebări de pus. La tataia la sat animalele se marchează cu ștampila. Așa și Erasmus, aoleu cum se imprimă!

Când se va derula filmul vieții o să fie acolo câteva frameuri cu Erasmus. O să-mi aduc aminte că Marc Austin are ochi de mielușel roșii în colțuri și asta deja înseamnă foarte mult. Sub fereastră este un copac. Sub copac vorbesc două veverițe dimineața. Am cunoscut prea mulți oameni prietenoși, politocoși și amuzanți ca să le dedic doar câteva frameuri. Nici nu mai știu ce vârstă am, Acolo nu te judecă nimeni după asta. Poate pentru că nu au pronume personal de politețe. I-am tutuit pe toți. Dar nimeni nu uită să spună mulțumesc. Și uite cum contează iar cuvintele. Nu am făcut eu legile astea, dar câteva litere aranjate frumos chiar te sensibilizează.

În loc de concluzie

La întoarcere poți să vezi ce nu vedeai înainte. Sau poate te-ai schimbat tu și vezi diferit ceea ce a rămas la fel de fapt. Nu ai nevoie de mai multe lucruri decât cele care au loc într-un geamantan. Am plecat cu mult entuziasm pe care l-am cultivat și l-am adus înapoi și mai mare. Fără Erasmus nu aș fi putut să călăresc Londra la fel de mult și să mă întreb ... lucrurile noastre în ce muzee o să încapă? O să mai fie spațiu și pentru personalitățile actuale sau viețile lor o să stea doar pe Wiki? Cred că da, exisă spațiu pentru oricine și orice. Nu sunt sigură dacă și în memoria noastră există la fel de mult spațiu.

***
Ilustrațiile Adelinei