Playlist de împăcare

Just a cigarette

Aveam probabil 15 sau 16 ani. Nu-mi mai amintesc exact. Eram oricum la liceu când am citit Cel mai iubit dintre pământeni. Și m-a impresionat. Mi-a dat pumni în creier, în stomac, în inimă, pe peste tot pe unde trebuie să te lovească o carte la vârsta aia. Dar dintre toate șuturile primite în inimă, cel mai violent a fost cel al despărțirii dintre Petrini și Nineta. Despărțirea lor - simplă, chimică, tehnică – cu fiecare dintre ei pornind pe o altă stradă și cu genericul de final apărând pe copacul dintre cele două străzi, m-a și întristat, dar mi-a și plăcut. Avea un soi de sexiness, un je ne sais quoi, la care, de ce să nu recunosc, tânjeam la vârsta aia.

Și atât de tare am tânjit la scena aia, încât câțiva ani mai târziu m-am trezit și eu Ninetă, luând-o în altă direcție decât cel care-l juca pe Petrini în filmul meu de atunci. Când am pornit fiecare în altă parte am știut că e konec filmu. Și mi-a plăcut, m-a întârâtat-o-îndurerat. Dar nu mi-am dat seama cât de dor o să-mi fie de el decât când am băgat mâna în buzunar în căutarea unei țigări care să mă ajute să celebrez romantismul momentului. N-aveam. Abia atunci m-am întors după el. Și dacă Princess Chelsea s-ar fi inventat pe vremea aia sunt sigură că i-aș fi cântat: It's just a cigarette and it cannot be that bad/ Honey don't you love me and you know it makes me sad? / It's just a cigarette like you always used to do / I was different then, I don't need them to be cool. - Rucsandra Pop, Creative Head la Hydra Society & dramaturg

4 cântece de împăcare 

Cântec de împăcare după o ceartă pasională (se sparg farfurii, se vorbește urât și tare, pisicile pleacă în cea mai îndepărtată cameră): Lover’s Day, de la TV On The Radio (urmat de sex mai prost decât sexul din piesă).
Cântec de împăcare după o ceartă tristă: Radiohead – Staircase sau Everything In Its Right Place.
Cântec de împăcare după o ceartă confuză (nici unul dintre voi nu poate spune cu exactitate cine a început și cum, dar uite că nu mai vorbiți unul cu altul de vreo șase ore; partea bună e că te-ai putut uita la meci în liniște, dar acum începe să-ți fie foame): o piesă oarecare de la Roxette, care va provoca mai întâi confuzie, apoi ilaritate și, în cele din urmă, uitare.
Cântec de împăcare după o ceartă în care s-au zis lucruri care nu mai pot fi luate înapoi: David Bowie – Lady Grinning Soul. - Alex Tocilescu, administrator de bloc și copywriter 

Mizerie la pătrat

Pentru cine e mai nou în grupa pregătitoare, `nainte de play, vă rog:

I'd rather cut that neck in half
I'd rather choke out that bitch-ass
I'd rather chop and never stop
Because you fucked my homies

Acum să trecem la lucruri serioase. Pe vremea când fetele se cucereau cu piesa Love de la Borgore (care nici măcar nu e suficient de îndepărtată încât să o putem uita și clasa drept repudiabilă - și mă refer de fapt și la vreme, și la piesă), existau niște legi nescrise ale panaramei care se făcea când e panică și mai ales niște legi ale împăcării. Pe vremea aia, exista mai puțină toleranță în relațiile interumane intime și, ca de obicei, un dezechilibru al drepturilor pe care le au partenerii, în dezavantajul femeii. Piesa asta mi se părea blană pur și simplu, pentru că-mi imaginam că ăla o iubea pe una la modu` ar fi omorât-o p-aia de nervi. În restul timpului, chiar și la alte împăcări, chiar și când îmi mulțumesc că nu am o relație și scap de stresul cotidian al celor care practică acest sport, piesa asta îmi amintește că omul e o mizerie și cuplul nu poate aluneca prea departe de mizerie la pătrat. - Dana Berghes 

Câteva împăcări bune

Melodia de împăcare e aia pe care nu pot rezista să nu îl pup, nu pot să nu-l las să mă pupe, nu pot să nu îi zâmbesc, nu pot să nu mă las aburită intenţionat şi luată în brațe tare. Cred că Oh Land - White Nights a prins câteva împăcări bune. - Monica Jitariuc

Bipolar

Miracles (Back In Time) de la The Dø are un tempo perfect pentru un restart sănătos, aici am putea fi de acord. Oricum, ca să ne împăcăm, ar trebui să mai scrii o carte pentru a te convinge că eu sunt cea mai potrivită nebună din viața ta, dar cum nu ai publicat-o încă pe prima, e mai puțin ireal să ne mutăm într-o casă pe lună decât să conviețuim pe pământ. Și am dubii că vreunul dintre noi arată bine în costum de astronaut. Nu sunt un fan al întrebărilor repetate obsesiv, dar femeia asta, cu vocea ei un pic cam ascuțită și ecou hipnotic, îmi reamintește că oamenii nu se schimbă, noi cu atât mai puțin, încât e evident că vom ajunge mereu în același punct de insuportabilitate viscerală. Pe de altă parte, rămân fascinată de filmele al căror personaj principal se trezește confuz în același loc, în aceeași zi, până face naibii lucrurile cum trebuie și armonia universului e restabilită. Asta înseamnă să fii bipolar. - Roxana Spirală 

Hai să mâncăm cu mâinile

Nu m-am împăcat niciodată. Și nici n-am de gând, mai ales cu tine. Dar dacă aș face-o, ar fi pe melodia asta*, pe care tu mi-ai dat-o, pe care am și auzit-o live de curând, în sala în care acum câteva luni, de ziua mea, am văzut împreună un spectacol prost la care am intrat pe ascuns. Împăcarea asta n-ar fi o promisiune de început proaspăt, pentru că nu cred că există așa ceva, și n-aș zice hai să uităm ce-a fost. Ba dimpotrivă. Pe fundal s-ar auzi vocea lui Sophie care vrea să plece și trompeta lui Truffaz care vrea să nu, aș pune pe masă tot ce-a fost rău și complicat și aș zice hai să mâncăm cu mâinile. Îmi place să mănânc cu mâinile, uneori mi se pare că e mai important cum se simte mâncarea decât ce gust are. Da, știu că zici că mănânc ca un porc, nu-mi pasă. Ideal ar fi să fie noapte când ne decidem să ne împăcăm, și să fiu îmbrăcată cu pardesiul verde, pe care să mi-l dau jos în timp ce explic de ce nu pot să rămân. Ideal ar fi să-mi dezlegi șireturile în timp ce te întreb dacă ești dat cu rimel, că ai gene de fată. Ideal ar fi să nu cred în împăcări, și să cobor când îmi țiuie telefonul că a ajuns taxiul. Dacă toate astea n-ar merge și nu m-ai cere în căsătorie, aș pune Filosofem de la Burzum și te-aș mușca de pumn până mi-ai da unul, și eu ție, și tot așa. - Teona Galgoțiu 

*Erik Truffaz feat Sophie Hunger - Let me go

Șantaj

N-aș șantaja pe cineva emoțional cu o piesă ca să ne împăcăm dar dacă aș face așa ceva piesa ar fi Open up your heart, de la The Rapture. - Ștefan Botezatu, Poetrip 

Pește fript

Atunci când mi-am dat seama că A. și cu mine nu o să petrecem niciodată mai mult de câteva ore, în întâlnirile noastre sporadice, el vorbind despre el, eu ascultându-mi gândurile pentru care nu avea inimă, era vară. El plecase deja la mare fără să își ia rămas bun, eu plecam cu un avion spre o mare mult mai îndepărtată. Până la urmă am urcat într-un autobuz, și în acele câteva zile dintre Marea Neagră și Marea mea Mediterană, am stat amândoi pe o plajă aspră și murdară de la marea noastră mică, privind înainte spre viața mea nouă și mare. Stories from the city, stories lost at sea e un joc de cuvinte cu titlul celui mai faimos album al lui PJ Harvey, este numele unei serii fotografice pe care am făcut-o în acea vară în Barcelona, este vorba lui de rămas bun virtual, atașată la această melodie pe care am ascultat-o mai apoi deasupra mării, în apropiere de El Prat.

Oamenii merg la mare ca să scape de joburile 9 to 6, să se bronzeze uniform sau să danseze pe masă. Eu am mers la mare o vară întreagă cu gândul la o altă mare. Și ca să mănânc pește fript, bineînțeles. Le Carousel, Forget Me Not. - Ioana Casapu, Berlin ArtParasites 

7 versuri 

Sebastien Tellier, La ritournelle. Da, m-am tot gândit, asta e. E ciudat pentru că în dorința de a explica de ce melodia asta mă duce cu gândul că e song de împăcare, am căutat semnificația titlului ei, La ritournelle. Eu credeam că înseamnă „întoarcerea”. Sau ceva similar. De fapt înseamnă „refren”. Bine, și refrenul sunt tot niște versuri care se tot întorc în melodie. Doar că aici nu e cazul. Sunt șapte minute de bună dispoziție fonică și spre finalul melodiei, când nu mai speră nimeni să înceapă vreo voce, se dezlanțuie vreo șapte versuri. E genul de melodie pentru momentele când simți că orice s-ar întâmpla, dragostea va fi mereu acolo.

Oh, nothing's gonna change my love for you
Forever journeys on golden avenues
I drift in your eyes since I love you
I got that beat in my veins for only rule
Love is to share, mine is for you. - Gabriel Sandu, Actor & Vice 

Bubbly

De împăcare faci sex ca turbatul, sau depinde. Oricum, faci efort să reintri în graţiile ei (dacă tu eşti ăla care a dat-o în bară) sau să o primeşti înapoi (dacă ea a fost plecată un pic să experimenteze). Practic nu ai energie să dezvolţi o obsesie muzicală special pentru această ocazie. Momentul de iluminare vine cu întârziere. La câteva luni după ce lucrurile se mai rodează în take two (three etc.). E piesa asta cu entuziasmul ei detaşat, molipsitor. Îi transportă pe cei doi lovers undeva la munte, într-o pensiune goală, la sfârşit de sezon. Desprind carpeta cu răpirea din serai, prinsă de peretele de pe hol, o desfăşoară în secret la ei pe balcon. Beau din pahare de plastic, ea cidru, el bere, neapărat ceva efervescent. You are the reason I'm dancing you saw the light back in the days on this day a baby so small evolved into something so fine. (Easter - Champagne 121212) - Andrei Dósa, poet 

Nicio femeie nu a arătat atât de bine plânsă vreodată

No matter how it ends
No matter how it starts

Zâmbeşte uşor pierdut în timp ce îşi mușcă buzele. Nu reuşeşte să-şi aprindă ţigara cu niciuna din cele 3-4 brichete de pe masă. Se uită la ceas şi te mângâie pe tâmple cu privirea aia de now I REALLY have to go...probabil singurul motiv pentru care încă nu te dai cu capul de pereţi: nicio femeie nu a arătat atât de bine plânsă vreodată.

Fall off the table
And get swept under

Oftează şi îţi spune că nu mai poate sta. O întrebi de ce. Îţi spune că trebuie să se întoarcă, că dacă nu pleacă acum, nu mai pleacă deloc. Îi spui că da, exact asta vrei şi tu. Să nu mai plece niciodată. Sau dacă pleacă, vii şi tu cu ea. ÎI spui că vrei să o conduci până la ea, unde vei aştepta cât trebuie până ea îi va spune lui acolo că gata!, că vei aştepta până împachetează tot ce are nevoie pentru câteva zile, că vei aştepta până se întoarce cu tine acasă, că te întorci tu peste câteva zile să iei restul de bagaje, că nu va mai trebui să-l vadă niciodată pe dobitocul ăla.

Denial, denial

Nu, nu e nici un pick up şi nici un vinil în povestea asta. E doar un laptop şi un set de boxe Genius. Cuvintele ei se pierd printre ciupiturile chitării, 3-4 note naive aruncate acolo, ca la acordatul unei chitări. Niciodată nu am înţeles nici antipatia mea pentru hippies, folkişti sau oricine cânta la chitară piese lălăite cu tab'uri simpliste şi versuri de cenaclu. Niciodată nu am înţeles de ce fix piesa asta. În spatele ciupiturilor creşte un vertigo cu ecouri duioase şi tânguiri distante. Vocea lui Thom şi scârtâitul uşii de la intrare.

Throw your keys în the bowl
Kiss your husband goodnight
Forget about your house of cards
And I'll do mine
- Sasha Gherghel 

O cafea călâie 

Din câte mi-am dat seama până acum, împăcarea este unul dintre cele mai dubioase momente dintr-o relație. O peticire și în niciun caz o revenire la echilibrul inițial. Împăcarea nu a fost pentru mine nimic mai mult decât o clipă în care mi-am tras sufletul înainte de inevitabila despărțire. O privire în gol în care mi-am recapitulat tot ce a fost, luând în brațe certitudinea că sunt deja cu ochii pe un orizont nou. O cafea călâie, un geam deschis către o ploaie măruntă, sunetul mașinilor pe asfaltul ud; un fel de melancolie proaspătă. N-am avut niciodată o piesă de împăcare, dar asta se apropie destul de tare. - Andreas Aron, copywriter & Pixels 

Lingering, lurking

Clipul de la Try e o versiune a mitului penelopeic, doar că localizat în Europa de Est. Țărăncuța sexy (poate fi o Vera ca cea a lui Makine din Femeia care aștepta) prinde câte o panglică pe zi de arcurile patului gol, așteptându-l cuminte pe el, plecat la muncă la oraș sau ceva. El are față de tăntălău și joacă prost, dar na, ei joacă deseori prost rolul ăsta.

În timp ce Nelly ne țintuiește cu privirea aia numai a ei, umejoară deasupra pomeților perfecți, ne vorbește despre, of course, dragoste. Ce reiese de fapt e că Penelopa asta nu e așa chill cum îi arată țoalele, iar rememorările ei despre amor sunt mai degrabă reflecții la rece asupra felului în care experiențele intime cu oamenii ne pot face mai cinici. Are fix amăreala care rămâne, lingering, la sfârșitul unei relații care s-a autodistrus.

Ori el a rămas în preajmă, lurking. Ea nu mai crede, el o așteaptă. Ea nu mai are chef, înțelegi?, ea nu mai vrea, nu are niciun sens, nu duce nicăieri, nu vezi că nu se-ntâmplă nimic?, el o așteaptă. Totul e ciclic, totul e previzibil, putea spune din prima zi cum avea să se termine, for fuck’s sake. El tot lurking. Ea începe să se enerveze un pic Bă pleacă de aici nu auzi ce zic, bâlbâie chiar un It’s not you it’s me clasic, pe care nu-l crede de fapt. Ori el e tot acolo, TOT acolo. Atunci, cedează.

Nu mi s-a întâmplat niciodată. Eu m-am despărțit pe lay me down to crawl. - Karin Budrugeac 

Chained

Exterior, domeniile Știrbey, vară, seara, Summer Well. The xx. Forfotă de lume, colorată și pretențioasă și euforică, baloane, e călduț afară, aerul ăla umed în care totul e vag lubric. Sunt aici cu prietenul meu, care e fostul meu prieten; aș vrea să fie prietenul meu din nou. Suntem prieteni. Am venit aici pe biciclete împreună, am băut bere și jäger, eu știu The xx de la el, îl rugasem tot timpul cât am fost împreună să-mi dea muzică. De când am început să mă îndrăgostesc la 15 ani, am primit și-am furat și-am păstrat muzică. Fiecare crush, obsesie, relație, iubire e-un album; sau măcar un mixtape. Cu câteva săptămâni înainte să ne despărțim, când începea vara, descopeream Coexist de la The xx la el în boxe. Coexist e despre despărțiri.

În zilele de după, alea în care nu simți nimic, ascultam Intro pe repeat, ca să simt ceva. Că relația a însemnat ceva, a fost reală. Sau că pot să fac muzica din relație a mea și numai a mea (Intro e de pe primul album The xx, nu de pe Coexist). Sau, mai sincer: puneam versiunea aia de 7 minute a melodiei, ca să-mi dau timp și spațiu să simt ceva. Câteodată reușeam să simt să plâng. Câteodată, când eram pe-afară și intra pe shuffle, aproape simțeam c-o să fie ok, o să fiu ok.

The xx se numesc așa pentru că au lansat primul album când aveau amândoi douăzeci de ani. L-au scris la șaptișpe, poate de-aia unii critici au simțit că nu comunică între ei în melodii, o ard ca doi puști timizi și dubioși, cu ochii proptiți în pământ, cu obrajii care le ard de rușine. Știam că își încep toate concertele cu Intro, mi-a fost frică și rușine c-o să-ncep să plâng. Am început să plâng. Nu mi-a mai fost rușine. A fost ok. Peste vreo 2-3 piese, la Chained („We used to be closer than this/We used to be closer than this/Is it something that we miss”), prietenul-meu- fostul-meu- prieten a întors un semi-profil spre mine, îi sclipeau ochii, m-a luat de mână, aveam și noi tot șaptișpe ani (+ vreo 10), ne era rușine, aveam muzica, eram ok.

Ne-am despărțit, împăcat, despărțit și tot așa, de 4 ani. Cică nu e bine, sau nu știu. Știu că nimic nu e permanent și că e ok. Și știu că e-adevărată aia cu find someone whose demons play nicely with yours. Amanda Palmer scrie în The Art of Asking despre începutul relației ei cu Neil Gaiman, când nu se suportau și se scoteau încontinuu din minți. Au trecut peste: „Eu am încetat să mai cred că o să mă-nchidă-ntr-o cușcă, iar el a încetat să mai creadă că încerc să fug. Nu ne scăpa poezia situației: lui îi era frică de abandon, mie de obligații. Ce chestie. […] În principiu, ne-am dat seama că trebuie să lași ușile și ferestrele relației suficient de larg deschise. Așa, el poate să privească înăuntru, iar eu să văd ce-i afară.” - Ioana Pelehatăi, Scena9 

***
Fotografie de Andreea Retinschi