Playlist de mahmureală

Eden

Cândva în toamna lui 2004, în blocurile din spatele unui Favorit bătrân şi de ocolit, am ieşit pe balcon. Etajul cinci, probabil şase, spre şapte dimineaţa. Panoramă după panaramă cum se făcea la bloc. Printre ultimele, fiindcă weekendurile cu semnătură de la vecini au început să dispară în următorii ani. Eram doar câţiva şi, atunci, ultima ţigare, ultima piesă. Sau invers. Pornesc Eden. Singura cea mai cunoscută piesă a belgienilor de la Hooverphonic, scoasă spre un sfârşit de ani ’90 care şi astăzi stă în picioare când vorbim despre electronică dulce-amară - Telepopmusik, Andain, Aromabar, Bonobo, Lamb, Mandalay, Portishead. I never tried to reach your Eden. S-o sugă, da. Băiatu’ inspira şi expira tutun, pe balconul unui apartament şaptezecist care, în momentul ăla, putea fi cel mai penthouse. Puţin frig, ameţeală şi somn. Aşa se termină, de fapt, orice. [Mihai Tița, Radio Seven]

Otravă de Locarno

După ce deschid ochii și mă conving că n-am nimic și că a fost o idee bună să torn tot alcoolul în mine, mi se pune sângele în mișcare și otrava începe să circule prin corp. Abia atunci se așază în mine mahmureala și mă trimite înapoi în pat. Apuc totuși să dau drumul la muzică și pun Nouvelle Vague. Am nevoie de muzică blândă, care să-mi intre delicat în ureche și să se înfășoare în jurul capului care bubuie. Îmi place să fie și cu versuri, ca să mă distragă de la suferința proprie. Preferata mahmurelii e Friday Night Saturday Morning, fiindcă prin vocea Daniellei D’Ambrosio găsesc sentimentul reconfortant că și alții fac aceleași greșeli ca mine. Îmi povestește despre o bere-două-trei în plus și un mic dejun la 4 dimineața, la fast food-ul din colț, cu pantofii într-o băltoacă de vomă. Asta înseamnă că bețivii sunt la fel și în București, și la Locarno. Sentimentul e frumos ambalat într-un instrumental cald, cu o voce lină, cât să mă adoarmă până când corpul meu nu mai e supărat pe mine. [Ștefania Matache]

Cocleala matinală

Desigur, trebuie să fie o cocleală de piesă, doar nu m-am frecat prin club toată noaptea ca să o dau de gard dimineața. E important: un beat mai mellow, una / două referințe sexuale, ceva să justifice toată dezordinea. Să golesc paharul cu care am plecat din club sau să mai bag o țigară - exclus. Am o pâclă pe creier și indiferent câtă apă beau nu o să reușesc să o spăl. Mă mișc prin camere fără să fac ceva specific. Mai descopăr câte-o vânătaie, o tăietură inexplicabilă. Dau volumul mai tare, doar doar s-o auzi peste zgomotul dușului. Am niște flash-uri dubioase în cap și tot trag speranța că nu am fost total penal aseară. Oricum, nu e ca și cum mi s-ar fi rupt filmul. E bine. Mi-e poftă de MC și nu pot să zic că mă deranjează atât de tare soarele de afară. Cred că, totuși, o să trag țigara aia. The Weeknd, The Morning. [Andreas Aron, copywriter la The Geeks, MC/basist la Pixels]

Întuneric

Prin mahmureală înțeleg că zac în pat, pe întuneric. Orice rază de lumină îmi arde retina și-mi străpunge creierul. Orice mișcare a capului îmi răstălmăcește lumea cu tot cu pernă. Vreau să ascult ceva cât se poate de liniștit și pașnic, să nu-mi alerge neuronii. Să fie repetitiv, tihnit și să-mi dea un vibe pozitiv. O melodie pe care pot să adorm și care să mă trezescă încet-încetișor. Să fie soundtrack-ul unui vis linear, fără acțiune, doar imagini, ca într-un blând keyhole. Discreet Music de la Brian Eno, pionierul muzicii ambientale. Albumul cu același nume este primul lui material din zona experimental-ambientală. Eno a început să producă astfel de sunete după ce stat imobilizat la pat într-un spital. A realizat că muzica poate să împrumute din proprietățile culorii, să se îmbine în atmosfera camerei fără să-i deranjeze echilibrul. Melodia evoluează și se întinde pe 31 de minute. Fiecare sunet înflorește în slow-motion, învăluie camera într-o frumusețe calmă și leneșă. Mă jur, e atât de plăcut încât mahmureala se dezintegrează, iar cântecul devine un vehicul către o stare prenatală. [Matei Bărbulescu, Casa Jurnalistului] 

De azi mă las

De azi mă las de fumat. De azi mă las de băut. Hainele pe care le-am vânat vreo oră prin magazine sunt acum niște gunoaie - măcar stau pisicile pe ele, și le ronțăie. O vânătaie galbenă, maro, mov pe genunchiul stâng, o arsură în formă de săgeată pe degetul mijlociu de la mâna dreaptă, o zgârietură pe gât. Cohen stă cu tălpile lipite de tavan, i s-a urcat tot sângele în cap și îmi cântă Anyhow; e singurul care nu vorbește despre noaptea trecută. Nu îmi reproșează nimic, nu-mi zice că fac urât când beau, nu-mi zice că ar trebui să avem un safe word. Both of us are guilty, anyhow. Mă uit în oglindă, rujul din jurul gurii pare că a intrat mult sub piele și c-o să rămână acolo. Îmi bag picioarele în cadă și aștept să se umple. Cohen levitează afară, pe cealaltă parte a ferestrei, își suflecă mâneca de la cămașă - o vânătaie maro, mov, galbenă. Could you hate me less? De azi mă las de zis că mă las. [Teona Galgoțiu]

Mahmureală clasică

Păi, mai întâi, define mahmureală, mi-am zis. Ei bine, mahmureala în mine este redată de senzația de post-, de domolire, de coborâre, de resemnare, de adunare a taberelor, de ordine în amintiri, de prioritizare a următoarelor zile până la următorul ciclu. E simplu, în cazul ăsta, să optezi pentru delicatese vechi și decadente, care variază în funcție de atmosfera personală și unde te-ai îmbătat azi noapte și cum (...?) ai ajuns (sau nu) acasă.

Votul meu merge către o piesă-cult, Baby Please Don`t Go, în varianta afro-cubaneză din 1954 semnată de Rose Mitchell. Merge și varianta lui Muddy Waters, cu un an mai bătrână, precum și urmarea firească, adâncirea într-un playlist durduliu de R`n`B vechi și puternic. Până seara alunec oricum în jazz și păturele și puțină dizgrație dulce-vinovată și promit să fie o tranziție suavă către soundtrackul vieții „sobre”. [Dana Berghes] 

Stay Blondie

Ai zice că atunci când ai patul de sus dintr-un supraetajat la cămin n-o să faci un obicei din a ajunge înapoi la el prea lovit. Măcar să te asiguri că n-o să-ți rupi picioarele, care oricum nu te ascultă, încercând să-l escaladezi sau că n-o să cazi de acolo de sus în somnul ăla alcoolizat când tot ce încerci să faci e să scapi de rahatul ăla de pitic care tot fuge după tine. N-ai nicio treabă că, până la urmă, la douăj de ani, au timp să se dreagă toate. Așa că bagă câte feluri de alcool vrei tu, distrează-te, simte-te bine, urcă-te pe bar, nu-ți refuza nimic, du-te la party-ul ăla unde nu cunoști pe nimeni, nu zice nu, dă-ți bluza jos și dansează-n sutien, repetă-le oamenilor tăi de cinci ori la rând că-i iubești, ia toate hrubele la rând, pupă necunoscuți, aruncă-te-n discuții profunde din care n-o să ții minte mai nimic a doua zi, ia varul de pe toți pereții, ieși în fiecare noapte, lasă-l să te tragă după el aiurea pe străzi, fă ce-ai chef. Toate platitudinile astea stau înghesuite, pentru mine, în Die Young, Stay Pretty, piesa care mi-a plăcut dintotdeauna cel mai mult de la Blondie. Făcusem o pasiune irațională pentru trupa asta în studenție, perioadă care a coincis, în mod evident, cu asumarea faptului că eu și mahmureala vom continua să ne întâlnim tot mai des, în tot felul de forme. A rămas soundtrack-ul pe care încă îl ascult - pe repeat, pentru că am obiceiuri obsesive - la fiecare nouă întâlnire, pentru că nimic nu e mai bun când ai capul greu ca o pastiluță dulce de minte-te frumos. Sau, cum ar spune prietenul meu din provincie, o viață ai și-o gaură-n cur. [Mirela Petre]

Muzică de elfi

În 2006, Karl Lagarfeld scotea compilația anului, Les musiques que j’aime. La celălalt capăt de lume, eu aveam impresia că-mi place lumea modei și citeam un interviu cu el povestind despre muzicile care îi plac, pe care își prezintă colecțiile de haine de lux, cu fotomodele de la Kate Moss în sus. M-am îndrăgostit de toate piesele de care era și el îndrăgostit. Preferata e I’m no mood de la The Fiery Furnaces. Dacă eu aș fi știut să fac muzică și versuri, mi-aș fi făcut fix genul ăsta de ciudățenie supremă muzicală de care să ți se facă și un picuț frică atunci când o asculți. Versurile sunt scurt rezumat al vieții mele, cu zile în care îți pui pe cap o șapcă sau o căciulă pentru că n-ai chef să-ți faci ceva la păr, clame pierdute, paturi nefăcute și ani întregi fără chef, dar cu relaxare. Și câteva vorbe într-un fel de elfă, din care nu înțeleg absolut nimic, ca niște incantații, blesteme, ceva, pe care le mormăie ciudat un bărbat. Fix ca-n viață. E bună piesa pentru ziua de după beţie pentru că seamănă cu sunetele pe care ți le poți seta la alarmă, dar și cu soneriile polifonice de la Nokia. O să te doară un pic urechile dacă o asculți cu volumul dat la maxim la căști, dar eu prefer să mă doară urechile decât să mă doară capul. Uneori îmi trece și somnul de la ea, dar nu mereu. Mai sunt și dățile când sunt deprimată a doua zi după ce beau și ascult muzică exact ca domnul ăla din A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence, dar asta este altă poveste. [Cătălina Hirean] 

Muzică de vampiri

Am făcut o mică obsesie pentru coloana sonoră de la Only Lovers Left Alive dinainte să văd filmul. Adevărul e că o ascult doar în momente de genul ăsta, de parcă aș doza-o cu grijă, de frică să nu mă satur de ea. Îmi place să o las pe fundal și să îmi văd de mahmureală, undeva între haosul de azi-noapte și lehamitea de a doua zi. Zilele însorite mă enervează rău când sunt mahmură și pe coloana asta sonoră mă simt absolut în regulă să trag draperiile și să stau pe întuneric, departe de oameni și ciripit de păsărele. Ceilalți vampiri mahmuri mă vor înțelege. [Andreea Găzdaru]

Gri lăptos 

După ce reuşesc să mă ridic şi să-mi vărs apă rece pe faţă, eventual să-mi bag faţa sub robinet, eventual să-mi curgă şuviţe peste creştet, eventual să mă plutesc într-o lagună uitată de lume peste care să adie o briză aproape insesizabilă, constat că nu-mi vine să borăsc din nou. OK, e în regulă să apăs butoane. Sunt mai multe variante la care-aş putea recurge, asta evitând chestiile non-descript de genul muzică de meditaţie sau mai ştiu eu ce. Aleg un Esbjörn Svensson Trio. I-am văzut prima oară pe Mezzo, apoi au fost în ţară, dar nu i-am prins, pianistul a murit făcând scufundări. În fine.

From Gagarin’s Point of View mi se pare cea mai bună alegere. Mă regenerează. Ideea ar fi că, treaz fiind, ai putea să-ţi imaginezi cum se vede Pământul de sus, albastru cu verde, frumos. Ei bine, eu nefiind limpede, văd altceva. Adică, îmi închid ochii şi sper să nu ameţesc foarte mult. Aud beţe dictând ritmul simplu, ca nişte ace de ceas vechi, iar pe cinele, o creatură blănoasă şi leneşă scuturându-se lent. Simt coardele unui pian complice lovite uşor, picurând pace şi pictând în nuanţe de gri lăptos şi azuriu şters. Tempo-ul e molcom. Contrabasul scârţâie pentru câteva clipe ca un fierăstrău tăind în ceaţă, apoi se retrage iarăşi în virbraţia sa caldă; nici nu mă atinge.

Sunt foarte rare piesele pe care le pot asculta de mai multe ori consecutiv. Asta e una dintre ele. [Sebastian Ispas]

La tobe

Pentru că sunt un alcoolic destul de lightweight, am de obicei parte de mahmureli crâncene când mă etilizez din cale afară. Cu migrene, deznădejde, revelații și tot restul. În momentele astea de veritabilă cumpănă sufletească, mi se pare rareori că o piesă ar fi tratamentul providențial. Dar dacă mahmureala e mai puțin sumbră, am un remediu favorit și ciudat de eficient pentru înviorare. Deschid primul YouTube care îmi pică în mână și caut Tool - Lateralus, apoi mă duc direct la minutul 5 (give or take), de unde începe ușor să bolborosească finalul piesei. Invariabil, încep să-mi imaginez că eu sunt în locul bateristului și negociez, în ciuda mahmurelii, pasaje din ce în ce mai anevoioase și mai turbate, cu o dexteritate pe cât de nerealistă, pe atât de satisfăcătoare. Invariabil, însoțesc episodul ăsta de candoare și fantezie cu niște air drumming dezlânat, atât cât îmi permit membrele și ceața din cap. La final, înclin binevoitor capul spre un public imaginar și mă întind amețit, dar răzbunat. [Alex Bălă, Plurabelle]

Obligé 

Piesa asta a evoluat de la aia pe care o ascultam beată înainte să mă culc la cea pe care o ascult mahmură, în timp ce capul meu se învârte în jurul axei sale. Probabil la un moment dat am să o upgradez la piesă de ascultat trează, dar mai e până atunci.

Lirica e cuminte și drăguță, dar să mă gândesc la toate discuțiile de bețivi pe care le-am avut cu o noapte în urmă. Singurul motiv real pentru care o ascult pe repeat în dimineți tulburi e vocea sexy a cântărețului ăsta, pe care o vreau în ureche la 4 AM, 10 AM, 1 PM, 7 PM, chiar nu contează ora. Nici nu strică faptul că începe slow și se termină mai agitat.

Piesa e Noblesse Oblige - 4 AM. [Oana Dorobanțu, zâna Șușanelelor]

Mahmureală agitată

Mie îmi place mahmureala. Mahmureală din-aia nasoală de promit că nu mai beau în viața mea nu am mai avut de ceva ani. Când îmi e dor de o petrece ca lumea îmi e dor și de mahureală.

Nu prea am răbdare să stau locului în general. Dacă nu mă faultez cumva, ajung greu să fiu atât de obosită încât să mă odihnesc a doua zi. Iar dacă nu stau mult afară nu prea am nicio șansă să-mi consum energia. 

Așa că petrecere + mahmureala = scuza perfectă să stau o zi întreagă pe canapea și să beau suc de portocale și să mă simt împlinită. Altfel, chiar și a doua zi după party mă apuc să fac un milliard de chestii.

11:30 s-o fi făcut dimineață? New Order - Slow Jam
13:30 oare cine are drum pe la ștefan cel mare să îi rog să îmi ia ceva de mâncare? Temple Of The Dog - Hunger Strike
17:00 poate ar trebui să îmi cer scuze de la cineva? Nirvana - Where Did You Sleep Last Night (Unplugged in New York)
19:00 azi ce facem? Eagles Of Death Metal - Chase the Devil (Vanishing Point)
19:30 n-ar trebui să stau acasă azi? Kokomo - The Beach Boys HD
22:00 ce am avut în cap să zic că nu ies? Dave Dee, Dozy, Beaky, Mick & Tich - Hold tight [Wanda Hutira, Art director & designer Ostra Berdo] 

Badass, energie

Când toate pisicile din cap și de pe cap se trezesc și se întind pe minte, n-ai nici un chef să te trezești. Poți să împingi cu un băț că nu se mișcă nimic din cap până în picioare. Somnul e mult prea dulce, visele cât mai trippy. Five more minutes e perioada aia de timp dintre „nu știu ce e aia viață, mai bine rămân mort” și „ah, shit, a trecut deja o oră, trebuie să plec!” În cam fix perioada asta, energia îmi vine cu piesa Figure It Out de la Royal Blood. Răsună în căști așa cum trebuie, de parcă ar fi ditamai formația cu o grămadă de instrumentiști, când de fapt sunt toți doi. Un fel de blues garage hard rock care îți scoate demonii somnului din tine și te pune pe alergat și pe făcut cafele viteză. Până și clătitele îți ies mai cu spor pe piesa asta. Afară fiind, tot pe dimineață, e genul ăla de senzație care îți schimbă mersul din mers. Hai, că toți avem piesa aia badass pe care o ascultăm pe drum, iar atunci când apare în playlist, pașii devin mai alerți și ai impresia că lumea își întoarce capetele după tine, să îți admire minunata ceafă sau minunatul fund sexy. Iar dacă aveai de gând să o cucerești, fii atent aici: I broke my shoe, tripped and fell on you But you didn't know I planned it out. [George Florin Stoica, playlistmaker extraordinaire la Noapte bună, Internet]

Bukowski

Știu o grămadă de tipi și tipe care îl citează pe Bukowski și pot să spun că sunt cei mai plictisitori oameni de pe planetă, genul ăla de personaje care de la 09:00 la 17:00 fac cercetări de marketing pentru Roșia Montană și după terminarea programului se duc în stradă și demonstrează. Mulți dintre ei par a admira stilul ăsta de bodegar, în mare parte fără a-l trăi. Un sportiv adevărat, un performer, un sticlist nu îl citează sau citește pe Bukowski. El își bea ultimul ban, adoarme pe scenă unui pub, adoarme pe WC în timp ce se cacă și prietenul său îl șterge la cur pentru că el nu este în stare, adoarme în stații de tramvai, își pierde telefonul, banii, cheile, este înjunghiat de un barman (ironic, nu?), vrea să își arunce iubita peste balustradă unui club sau se trezește la spitalul de nebuni, după o mică-mică comă alcoolică. De ce naiba l-ar cita? De ce l-ar citi? Cel mai de rahat lucru sunt biografiile scrise de alții și oglinzile, plus că știi că e vrăjeală, un bețiv nu își amintește aproape nimic. În cazul meu, prima beție serioasă a fost în ziua în care am împlinit 20 de ani, am băut o sticlă de gin în câteva minute și (aproape că) m-am oprit după zece ani. Nu-mi amintesc mare lucru din perioadă mea de glorie, dar când Youtube-ul meu ajunge spätling de MATZINGHA mă gândesc la ce a fost și încerc să mă iert. [Constantin Răileanu, autorul Între noi aka cartea cu Capra cu trei iezi pe chitanțe]

***
Playlistul de mahmureală 
Fotografie de Elodie Tann (Bambi).