Poveste din spatele blocului: Niciodată verzi

Gratiile despărțeau geamul balconului de grădina blocului. Deveniseră lipicioase, după ce degetele mi-au stat încârligate pe vergele vreo câteva minute bune. Mi-am dus instinctiv palmele la nas și am simțit izul neprimitor de fier, un miros al sângelui stătut, pe care doar limba ce îl mai gusta la căderea vreunui premolar.

Am hotărât să mă spăl pe mâini la baie. Șuvoiul zgârcit de apă - bunică-miu meșterise ceva ca să facă economii - cădea ca un jet dereglat și se auzea penibil în liniștea băii. Speram să ies afară, la joacă. Era vară, prin 2002, un august din ăla al zvâcului infantil, avid de „rugăminți fierbinți”. Doar că în cazul meu, capriciile lui „plec când pleacă și Adi” sau „mailasămăpuţiiin!” nu funcţionau întotdeauna. Nu cu bunică-mea, oricum. Ea avea un fel de grijă obsesivă pentru tot ce mișca, și cum eu mișcam cel mai mult, pretenția de a mă întoarce în casă la ora stabilită era normativă. Una peste alta, o rog să mă lase afară. Răspunsul ei vine ca o poezie:

Bine mamaie, dar vii când te strigă mamaia

şi să nu te mai înhăitezi cu golanii ăia de lângă uzină că ai văzut altădată cum ieşeau apele din tine

fum era, fum! [„fum” e o expresie a bunică-mii pentru atunci când i se părea, mic fiind, că sunt super agitat]

Ai înţeles ce-ţi spun io?

Probabil că înţelegeam şi sigur că mi-a luat fix 3 minute să-mi pun nişte pantaloni scurţi, un tricou de joacă şi nişte bascheţi cvasiuzaţi, cu două numere mai mari, care se clăpăugeau la fiecare pas. Nici sărut mâna nu i-am zis. Când am ieşit din bloc m-a izbit un miros călduţ de praf, dezamorsat de tălpile băieţilor care încingeau un fotbal ca la bloc, parcă dinadins agresiv. Evident că nu lipseau amenințările henţ şi fault şi nici veşnica shakespeare-iană: a fost sau n-a fost (gol)?

Erau numai băieți mari și știam că nu m-ar fi primit în jocul lor. Fete erau doar alea cam tontuțe - Dana și Raluca - care rupeau în draci frunze din boscheți, se alergau bezmetic și își împrăștiau jucăriile brambura prin toată parcarea. Toată tevatura asta făcea parte din misiunea lor, pentru că, vezi-Doamne, se jucau de-a Spioanele. Era clar, nu mă-ncadram în peisaj, cu picioarele mele fusiforme ca două bețișoare parfumate şi cu mintea în căutarea jocului ăla mişto care să mă ţină ocupat toată seara. Inspectam parcarea în lung și-n lat, poate-poate găsesc ceva, un loc de cățărat, un puști pe care să mi-l fac prieten. Băieții mari se depărtaseră de liniile periferice ale marcajului care împărțea parcarea în teren de fotbal și teren de joacă. Fetele cele guralive se retrăseseră și ele la o scară de bloc și își continuau jocul, doar că acum erau Spioanele răpite. Adică stăteau una în spatele celeilalte, prefăcându-se legate fedeleș. Icneau cum fac oamenii care au gura astupată – îmi dau seama că pentru două vorbărețe ca ele, ăsta era un act al supremei torturi. Le știam jocul pe dinafară. 

Raluca își freca buzele de tricou mimând desfacerea unei benzi adezive. Îi spunea Danei să facă la fel. Urma un lung șir de replici învățate de la desene animate:
- Ce bine Ral, doar că acum mai avem să ne dezlegăm ca să putem evada!
- Las’ pe mine, colega! Tot ce trebuie să fac este să ajung la rujul-laser. Ah, dacă aş putea să-l apuc..
- Raluca, rujul-laser este fix aici, la picioarele mele! (Moment în care Dana se preface că azvârle ceva cu piciorul, atât de sus încât trece peste capul ei și ajunge între buzele țuguiate ale Ralucăi).
- Dana, ești grozavă! L-am prins cu gura și-l voi folosi să-mi dezleg mâinile din acest laț oribil. Djjjjj! (Raluca încerca, invariabil, onomatopea unui ruj laser imaginar acționând asupra unei sfori imaginare). Gata, am mâinile libere, te dezleg..
- Ralu, mâinile mele! Suntem tefere! Repede, să fugim de aici până când locul nu se va autodistruge! 

Cam atât am prins din jocul lor, pentru că mi-am dat seama că s-ar putea să vadă că le privesc, iar căutătura mea să le stânjenească. Noi, copiii de la bloc, aveam o lege nescrisă care zicea că dacă nu participi, ori îți găsești ocupație, ori te uiți în altă parte. Niciodată la jocul altuia. O fi fost ilicit tocmai pentru că jocurile generației ’97 aveau un soi de intimitate vinovată, nu știu cum să zic. Nu mă miră, deci, că ne opream de absolut fiecare dată din joc - orice joc - dacă simţeam vreun părinte apropiindu-se. Dar pe atunci nu percepeam zonele de subtext ale relaţiilor dintre noi...

Ştiam că trebuie să mai iasă niște prieteni, cei de la scara C, care veneau mai târziu şi însoţiţi de părinţi. Dar ei erau de vârsta mea şi ne distram bine împreună. Râdeam şi ne maimuţăream ore bune. Mămicile lor, niciodată mai mult de 3, stăteau cuminţi pe băncile de lângă şi nu ne deranjau jocul. Li se mai alătura şi bunica după ce îşi lua tensiunea şi decidea că se simte suficient de bine încât să iasă afară. Actul ei de prezenţă mă anunţa că minutele îmi sunt numărate şi că orice căzătură, ori - zi Doamne ferește! - julitură, grăbea deznodământul serii: eu ațâțat de atâta joc și ea venind în chip salvator să mă întoarcă în casă. Nici nu mai zic că îi ieșea figura în cele mai palpitante momente, în mijlocul lui Țară-Țară-Vrem-Ostași sau în preajma scuipatului la fațea [ptiu-ptiu-ul când prinzi pe cineva la v-ați ascunselea]. Acum nu era neapărat cazul de așa ceva. Și zic nu era cazul pentru că am dat așteparea pasivă a celuilalt grup de prieteni pe o îndeletnicire de moment, una care pe atunci se practica în isterie: adunatul biluțelor colorate. Cele de la pistoalele cu bile. Povestea acelor arme albe era veche în Drumul Taberei: se găseau la Moghioroș, în parc, la chioșcul doamnei drăguțe și roșcate pe care o iubeam toți copiii. Dar descrierea iconică a biluţelor (de obicei oranj sau galbene) și a revolverelor aferente era asigurată de părinţii şi bunicii mai sperioşi. Cu o privire fixă și o grimasă tipicară, acela era momentul în care ne serveau ultimatumul: „Lasă porcăria aia din mână și pune mâna de joacă-te frumos, nu cu alea de poate scoți ochii la un copil! Auzi frate cu ce se joacă el!”

Cert e că pe moment ar fi fost absurd să-mi pun asemenea probleme. Așa că am început. Și dă-i și dă-i, mergi cocoșat și cu ochii geană pe caldarâmul plin de cioburi minuscule și gândăcei roșiatici care mergeau spate-n spate. Tresăream la orice biluță câștigată. Prima oară am găsit două portocalii pe care le-am ținut în căușul mâinii stângi. Mai apoi vreo câteva galbene, dar niciuna verde. Nu mă grăbeam, soarele încă mă examina plictisit, semn că-mi dă răgaz să-mi fac damblaua. Într-un mod cumva neașteptat, nu mai era picior de omolog prin parcare. Doar ușa deschisă a unui garaj, din umbrele căreia înțelegeam că bunicul Adrianei (o fată mai mare) își repara Loganul (pentru a câta oară?). Dinăuntru se deslușeau sunetele puricate ale unui televizor mic, bombat, și vocea aproximativ ascuțită a lui Teo Trandafir.

Peste câteva minute, aveam douășpe biluțe în palma stângă, mâinile uscate de la atâta praf, și un cerc de sudoare pe spatele tricoului. Problema era alta. Tot căutând biluțe, ieșisem cu câteva sute de metri din aria vizuală pe care i-o puteam asigura bunică-mii, care mai mult ca sigur mă verifica din spatele geamului de la balcon. Neprimind vreo sesizare, dar cam plictisit și de asta cu bilele, mi-am lăsat câștigul să se reverse în buzunar. Mi-am bătut mâinile de lateralele blugilor și am dat să ocolesc blocul cu garaje ca să ajung la singura cișmea din zonă. Locul era renumit printre bătrânii zonei pentru partidele de șah și table, deci prezența unor bătrâni manevrând cai și nasturi nu mi s-a părut aparte în nici un fel. Am tras de țâmburuș și am eliberat un jet puternic, care m-a stropit un pic pe bărbie și tricou. Mi-am apropiat buzele uscate de orificiu și am început să beau. Ca niciodată, apa mi s-a părut călduță și sălcie. Am oprit mecanismul și m-am retras vizibil afectat, jucându-mi puțin dezgustul. Reținusem mina de la tanti Nuți, o duduie din neam care se arătase tare afectată că i s-a îmbătat bărbată-său la un parastas. Ei, acum nu știu cât de tare am atras atenția, dar cert e că am auzit spunându-mi-se:

- Mihăiță, nu vii până sus la mamaia Ioana dacă tot vrei niște apă?

Îmi vorbise Ioana, o doamnă cu obrazul trandafiriu, exaltat de câteva riduri moi. Ca toți copiii (dar parcă mai mult băiețeii) cuminți din zonă, mă știam protejatul ei. Ioana era o prezență mereu fascinantă în grupul de copii și (cred) un motiv de râcă printre bunicile noastre, fiindcă ne ajuta în micile comploturi naive: să prelungim statul afară, să ne stricăm dinții pe bomboane și drajeuri de la alimentară, să urcăm până la ea ca să ne alegem jucării. Singurul lucru care ne speria, dar nu încât să o respingem, erau perechile de cearcăne cenușii, pe care acum îmi place să le gândesc drept un fel de somatizare a faptului că nu a avut parte de nepoți. Oricum, nu prea mult. Cum și când a murit Andrei era ceva ce avea să se afle mult, mult mai târziu, după moartea ei. Atunci, îmi amintesc, nici n-am stat pe gânduri. I-am zâmbit și i-am zis că da.

Drumul de la cișmea la blocul ei, chiar vis-a-vis, a fost mai emoționant decât cele mai multe drumuri scurte pe care le-am parcurs în 20 de ani. Din bancă spre tablă, la fizică. Din careu până la podium. Din culise, direct pe scenă. Nu, cu siguranță nu-s comparabile cu anxietatea și mustrările de conștiință și gândurile pe care le-ar putea avea bunica și cât e ceasul și frica și parcă nu mi-e atât de sete și mi-e rușine să-i cer jucăriile cum știu că fac toți pe care-i primește la ea și poate doar puțin și cine o să știe și am ajuns, puiule! uite, hai în sufragerie și aaapă așa uitam pentru ce te-am chemat și da, dar nu-mi mai zice „vă” sunt Ioana și eu zâmbesc cam tâmp și îmi bălăngăn picioarele și gâl-gâl aaa ce sete ți-a fost ai văzut dacă nu urcai la mine și eu mă uit spre bomboane și ea îmi dă și mi se străpezesc dinții și eu mă fac mic și îmi plac și iau bomboniera între picioare și mă simt mai ușor dar nu știu de ce sunt numai bomboane oranj sau galbene, niciodată verzi și eu dau să mă ridic și îi zic sărut mâna și mă încalț în viteză și mă uit la ea și cred că mă urăște cred că nu mai sunt un copil cuminte și apoi parcă mi s-a părut și îmi dă un pistol cu bile care a fost al lui Andrei și o văd că se emoționează dar sunt mic și nu știu ce ar zice adulții acum așa că dau din cap și oricum sunt prea fericit pentru că am și pistol și pistol și pistol și mă pot juca cu bilele pe care le-am găsit așa că îi spun că merg acasă că mă cheamă mamaia și ea mă mângâie pe ceafă și zice te descurci și eu zic da și am și luat-o la fugă pe scări am deschis ușa blocului și am alergat ca o tornadă afară și alerg încă puțin trec de cișmea și de ușa de la garaj dar e închisă și e aproape întuneric și mai alerg și ajung la bloc și formez numărul de interfon. Bretonul mi-e doar un benghi ud.

Mă vede ud leoarcă, îmi zice că sigur am alergat la fotbal. Eu îi zic că m-am jucat. Îmi zice că se duce să-mi facă de mâncare și să mă schimb în haine de casă. Ba nu, mai bine să mă duc să mă spăl pe mâini, cică. Închid ușa de la baie. Îmi pipăi buzunarul stâng. Apoi pe cel drept. Bag mâinile ba în unul, ba în celălalt. Nimic. Bilele dispăruseră. Ochii mi s-au făcut zemoşi și buzele au primit ascultătoare surplusul de lacrimi.

...hoață de jucării.

***
Mai multe despre Mihai Ivașcu. 
Fotografie de Sorin Vidis din Oina Project. Găsești cartea de cumpărat aici.