Povestea cântecelor de vară

João Gilberto – Girl from Ipanema
Era primul weekend de când noi doi eram împreună în care ai mei plecaseră de acasă. Vineri seara l-am chemat la mine. Mă gâtuia un pic emoția de a-l avea singur în casă.

S-a învârtit prin sufragerie și a răscolit CD-urile de jazz până a pus unul la combină. A început Girl from Ipanema: Antonio Carlos Jobim la pian, Stan Getz la saxofon, João Gilberto la chitară și voce și nevasta lui, Astrud, la voce pentru partea în engleză. Eram desculți, m-a tras spre el și am început să dansăm. M-am urcat cu tălpile pe picioarele lui și așa, stupid ca doi pinguini, am dansat bossa nova pe covor.

Melodia începea în portugheză, ca o incantație a căror cuvinte nu le pricepeam dar cumva știam despre ce era vorba, și mă lăsam alintată cu ochii închiși. Când a intrat vocea lui Astrud în engleză, lină și inteligibilă, dintr-odată mi s-a părut că pricep totul și am deschis ochii. Melodia asta împlinește 50 de ani anul ăsta, iar vara care a început pentru mine cu fata din Ipanema rămâne una dintre cele mai frumoase de până acum.
[Karin D.B.]

Placebo – Peeping Tom
Pe la 16 ani eram o rockeriță care umbla în bocanci înalți și tricouri negre cu fața lui Kurt Cobain pe ele. Mi se ridica părul pe mână când auzeam Master of Puppets. Îmi plăceau moșeala și pogoul și uneori mă făceam că vreau să-mi tai venele de durere sufletească.

Placebo s-a strecurat în adolescența mea pe la sfârșitul clasei a XII-a, când îl descoperisem și pe Emil Cioran. Prima melodie a fost Peeping Tom, pe care am auzit-o la radio (era anul în care veneau să concerteze în București). Vocea incertă de bărbat-adolescent a lui Brian Molko a mers perfect cu Schimbarea la față a României, dar și cu o încercare chinuită de descoperire a sexualității și a maturității, exprimată prin îmbrățișări complice cu fete și foarte multă vodcă Polar. Multă vreme mi-a sunat în cap I'm weightless... I'm bare / I'm faithless... I'm scared după un sărut cu o tipă, în camera ei, cu televizorul mergând pe desene animate.
[Andreea Lupu]

Pearl Jam – Alive
Primele trei luni sunt cele mai grele. Ăsta a fost gândul cu care m-am trezit vreme de trei luni în Londra, orașul în care locuiesc azi. În fiecare zi beau ceaiul altcuiva, vorbesc limba altcuiva, trăiesc în locul altcuiva. Într-un oraș emblematic cu greu te debarasezi de sentimentul că ești un simplu turist, ceva temporar.

Mare parte din primul salariu s-a dus pe concerte. A fost ca un mecanism de conservare, pentru că dacă sunt străină în relație cu o limbă sau societate, în muzică sunt mereu acasă. Peste Pearl Jam am dat din întâmplare, urmau să cânte pe Manchester Arena la finalul lui iunie. Asta însemna un drum de cinci ore cu autocarul dus, cinci întors și alte patru pierdute noaptea în autogară. Am luat biletul pe loc.

Unul dintre marile mele regrete muzicale se ascunde în decada grunge. Am ratat-o. Aveam șase ani când s-a lansat albumul Ten, nouă când Cobain s-a sinucis. Am mers la Manchester pentru a recupera anii ’90 și am găsit douăzeci de mii de oameni cântând Alive la unison. După trei luni totul devine mai ușor.
[Mădălina Sicoi]

Alexis HK – Le Ringard
Intrasem în vacanță. Eram de un an în București și, cu toate cursurile, prietenele și descoperirile aduse de facultate, nu-mi găsisem locul. Era bine, dar acasă era încă la două ore depărtare cu trenul, într-un oraș fără semafoare, care mirosea a tei, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și nimeni nu se grăbea niciunde.

În vara aia am mers pentru prima dată la Noaptea Institutelor. La Francez mergeam cel mai des, așa că am intrat aproape din reflex la Elvira Popescu, unde avea concert un belgian care vorbea mult între cântece, parcă pentru a testa dacă știm limba. L-am ascultat fericită-încremenită, de parcă în viața mea nu mai văzusem așa concert, cu așa spectatori. De fapt, nici nu mai văzusem. Cântecele lui Alexis mi-au răsunat în cap toată seara perfectă de vară, toată vara. Prin cafenele și ceainării, prin parcuri și prin librării, prin cartiere cu case frumoase și străzi cu trotuare murdare, în timp ce-mi căutam locul în București, conștientă că îl voi găsi.
[Gabriela P.]

Beirut – Elephant Gun
Vara lui 2008 a fost my summer of love: aveam primul meu job de vară într-o ceainărie care se numește Serendipity, de-abia descoperisem Beirut, și pusesem Elephant Gun pe un CD cu mp3-uri pe care-l ascultam pe repeat pe tura mea. Câștigam primii bani, eram prietena unui băiat foarte frumos și tot în vara aia a fost și prima mea Vamă. Cum am ajuns și m-am așezat cu burta la soare în față la Stuf, ăsta e cântecul care a început. De atunci, e feel-good songul meu.
[Miruna Potop]

Mazzy Star – Fade Into You
Pe drumul de întoarcere dinspre plaja pustie Fakistra, ambreiajul mirosea deja îngrozitor, după ce fusese deja solicitat la maxim cu o zi înainte, pe un drum stâncos. Se lăsase deja seara, şi, după ce am urcat câţiva metri pe şoseaua prăfuită, a cedat de tot. La geamul singurei case din apropiere a ieşit o femeie îmbrăcată într-un halat roz. Aveam nevoie de un pickup truck. S-a îmbrăcat în nici cinci minute şi a ieşit. Distinsă, potrivit de politicoasă, a dat câteva telefoane, ne-a scris şi nouă nişte numere pe foile din carneţelul ei şi după ce ne-a asigurat că va veni cineva să ne ridice, nu ne-a mai pus şi alte întrebări.

Se înnoptase de-a binelea, şi timp de mai bine de două ore am stat toţi patru în maşină, în Grecia, departe de oraş, într-o excursie low-budget pe sfârşit de august, care avea să devină cea mai extravagantă escapadă de vară. M-am trezit din aţipeală în beznă totală pe Mazzy Star, Fade Into You, aşa cum te trezeşte de fiecare dată din somn o piesă care-ţi aduce aminte de ceva. A urmat un drum de încă două ore şi worst case scenarios în viteză cu camionul, pe serpentine. Într-o engleză agresivă, şoferul ne-a spus că nu e nici o criză în Grecia. What about tourists? More tourists!
[Elena Ș.]

» citeste mai departe