Povestea cântecelor de vară

Reamonn – Supergirl
Prima oară când am plâns – vorba lui Adi Minune – din dragoste (amândoi, pe plajă, ținându-ne în brațe într-o noapte), a fost pe la 16-17 ani, pe versurile and supergirls don't cry... but I'm a supergirl. And supergirls just fly. De atunci au trecut niște ani (acum plâng pe dubstep), dar tot îmi tremură un pic pupila când o aud.
[Claudiu Popescu]

Aerosmith – Cryin’
Mai antisocială și rezervată din fire, mulți ani am visat la o escapadă nebună, după chipul și asemănarea clipurilor de la Aerosmith, o călătorie inițiatică înspre frivolitate și infantilism sexy. La prima noastră ieșire în Vama Veche, după două zile de citit pe plajă cu prietena mea cea mai bună și bodogănit copii care ne aruncau cu mingea-n cap, ne pierdusem speranța că vreo concentrație de alcool ne poate scoate din matcă.

Dar, potențate de melodia sus-numită și de suficient alcool, am petrecut o noapte nebună care a început cu dans pe plajă la Stuf și s-a terminat cu skinny dipping la răsărit cu niște tipi care erau modele de lenjerie intimă (noi le ziceam salvamari). Faptele propriu-zise nu sunt extraordinare, dar tripul de teasing și mayhem este delicios. A se relua anul acesta cu soundtrack Lana del Rey. Practice makes perfect.
[Noemi Gunea]

Fiona Apple – Fast As You Can
2002, iulie. Terminasem liceul, luasem bacul, mai avem câteva examene și deveneam studentă. Doar că examenele erau în septembrie. Adică următoarele două luni nu erau vacanță, ci zile și nopți lungi de palpitații, dedicate exclusiv pregătirii pentu admitere.

Tocmai primisem de la o prietenă o casetă audio, înregistrată cu priceperea ei: A-side Tori Amos, B-side Fiona Apple. De la prima audiție, am ales piesa pe care s-o ascult pe repeat, obsesiv. Fast as You Can, maniacală din compoziție, m-a învățat ceva despre mine: ador schimbările, tranzițiile, transformările. Dar numai după ce se încheie și lasă noii etape timp să se așeze.

Fără nicio legătură cu restul versurilor, toată vara am fredonat mantra fast-as-you-can-baby-fast-as-you-can; să treacă zilele, examenele, să treacă vara, fast-as-you-can, ca în toamnă să fiu deja altcineva. Nici azi nu vreau să știu despre ce e piesa de fapt. Pentru mine rămâne un refren ritualic, despre ceea ce se află dincolo de tranziții. [Smaranda Șchiopu]

Guns N' Roses – November Rain
Melodia care mi-a marcat cel puțin vreo trei veri, în adolescență. Deorece eu dansam foarte prost, dansam doar bluesuri. Iar ăsta este bluesul perfect, pentru că este atât de lung încât ea, dacă nu e maratonistă, obosește și trebuie să se sprijine pe tine șamd.

November Rain mai este legat de o amintire blurată, când am dansat cu un băiat. Dar nu aș dezvolta-o aici. [Bogdan Th. O]

Flogging Molly – Float
Pâna-n 2011 nu ieșisem niciodată din țară și cel mai tare îmi doream să merg pe Mont Blanc. Vara trecută, după un internship norocos care m-a ajutat să strâng banii necesari pentru excursie, am plecat cu niște prieteni pe munte. Float a fost melodia excursiei noastre până în Franța, pusă de mine pe un CD și adoptată de toată gașca de cățărători. Am ascultat-o la răsărit în Austria, la apus în Elveția. De fiecare dată când o aud, mă gândesc la ei, la șosesele europene și la șoferul nostru, Răzvan, care dormea prea puțin și spunea mereu „dă-o de la început”. Pentru că până la urmă spune esențialul: Live, that's all you can. 
[Ancuța Iosif]

Goran Bregovic – Cajesukarije Cocek
Arde soarele de tremură aerul. Mașina franțuzească albastră face dreapta după macaralele galbene. În șantierul naval, o huidumă de vapor chiuie mai ceva ca bulgăroaicele lui Bregovic. Se ceartă niște alămuri pe cântecul fetei frumoase – Ivana, care se visează actriță sau cântăreață, la Sarajevo sau Skopje, Kraljevo sau Zagreb, Belgrad, Novi Sad ori Osjek. E 2005, Doi Maiul mai are uluci de lemn la șosea, șuberek bun și votcă ieftină în golfuleț, iar eu sunt prima oară aici și habar n-am de nimic din toate astea. În stânga mea, I. conduce cu un genunchi; a luat mâinile de pe volan și le flutură pe ritmul maneluței noastre asumate. Râde și-și imaginează că bulgăroaicele sunt colegii ei de serviciu, care se mahalagesc pe jumătate serioși la ședințe („Asta care chiuie e R.! Și-acuma trombonul, dl. C., că el e așa, cu morgă…”) Și râdem și I. pune cortul lângă buda Casa Albă și-l mai luăm pe Goran cu noi la Balcic, la Praga și aiurea. Vine oriunde ne duce mașinuța franțuzească albastră, al cărei CD player ajunge să distrugă toate CD-urile, mai puțin Music for Films. Suntem pe drum, pe orice drum, e alt an, orice alt an, intră track 7 și chiuie bulgăroaicele. „Mamă, asta-i de autostradă, da’ nu ducem noi d-astea,” zice I., și mângâie bordul de plastic, în timp ce subturează un pic motorul și-mi face semn din priviri să-i aprind o țigară.
[Ioana Pelehatăi]

Despre prietene:
Andreea Lupu lucrează în marketing online și scrie cât poate de des. Îi plac roșiile și muzica electronică.
Mădălina Sicoi este om de IT într-un start-up din Londra, unde locuiește de patru luni.
Smaranda Șchiopu e înger păzitor la Ginger Group. 
Ancuţa Iosif e absolventă de jurnalism, munţomană convinsă, și ucenică-șefă la Decât o Revistă. 

Foto main: Claudiu Popescu