Povestea cântecelor de vară (2)

Luna Amară - Somn

Avem 20 și un pic. Suntem la mare, în Eforie, iar copiii cu colac, părinții înroșiți de soare, porumbul fiert, hiturile de la radio mă plictisesc teribil. Am un moment impulsiv. În Vamă e Stufstock, ce căcat. E și F. acolo. Vreau la joacă. Doar câteva ore! Mă urc în microbuz împreună cu A., îmbrăcați în hainele de plajă, cu câte un prosop pe umeri. Ne întâlnim cu F. Ieșim la joacă.

- Aveți suc de rodii? Sau fresh de pepene?
- Nu…
- Atunci o bere!

Și orele și berile se fac din ce în ce mai multe, și mă uit în dreapta, e marea, mă uit în stânga, e tot marea, oh, am senzația că plutesc pe valuri în poziție de sultan. Pesemne e timpul să lăsăm joaca. Plecăm să dormim într-un cort care nu e al nostru, n-avem izopren, n-avem saci de dormit, doar niște prosoape ude, și e al dracului de frig. Însă somnul e mai puternic, adormim toți trei încordați, tremurând, ghemuiți unul într-altul. La 3 dimineața fix încep acordurile. „Somnul tău e greu, dar ochii-ți sunt deschiși”, și e starea aia de semi-trezie, nu mă pot scula să merg să-i văd pe băieții ăștia, nu le-am ratat niciun concert în anul ăla; dar parcă nici nu mai vreau; e mișto cuibul ăsta, „roșie stă luna-n pumnii tăi închiși”, și-mi dau seama că joaca s-a terminat, dar nu mai contează, aici acum e desăvârșit. – Larisa Baltă

Jessica Jay - Casablanca

În ’99, melodia asta avea chiar mai puțină legătură cu filmul decât aveam eu cu stripperițele. Totuși, stând pe umerii vreunei rude pe care nu (vreau să) mi-o mai amintesc acum, de la 2m+ înălțime, descopeream o lume nouă, dincolo de gardul discotecii din fața hotelului Victoria Mamaia. Și odată cu asta, că există viață după 12 noaptea. De atunci am fost fascinat de revelioane. Țociu și Palade, Divertis, reluări de Baywatch, extrageri din urne, Die Hard sau striptease peste gard. Tot aia, atâta vreme cât interpreții și-o ardeau grafic și erau fanii zicalei "my pleasure in other people’s leisure"*. Am și făcut un radio pe tema asta și, dacă vă simțiți deranjați cândva de ce auziți, e din cauza verii ăleia. – Mihai Bumbu (www.nicecream.fm)

*Spud din Trainspotting

dZihan and Kamien - Homebase

Acum amșiuitatcâțiani, vreo 5 sau 6, am avut o vară în care am abuzat conștient și controlat de niște, cum să le zic, vitamine pentru simțuri. Efectul pe care îl resimțeam se traducea prima oară în câmpul vizual, unde percepeam totul super ultra HD, plus că ocazional se mai scurgea tapetul, de exemplu, sau se încolăceau norii între ei. Revelațiile au fost însă și mai mari prin locurile din creier în care ajungeau sunetele. Am ascultat muzică produsă la mine în cap de la instrumente ca vânt sau aer condiționat; totul cânta, toată vara a fost așa. Am dat peste multă muzică faină atunci, am uitat-o între timp, n-am păstrat-o nicăieri, dar când îmi amintesc de vreo piesă de-atunci și-i dau play, vine peste mine toată vara aia fără griji, petrecută atipic în București. Piesă care mi-a rămas scrijelită pe creier ca pe un vinil e Homebase. Când am chef să mă nostalgiez, o pun să-mi cânte și mă trezesc într-un București care se termină cu faleză, și care are palmieri și terase pe toate trotuarele. Și tot timpul soarele e la apus, iar cerul e de-a dreptul porno de kitschos de frumos. – Adi Bulboacă

Jimmy Roselli - Buona Sera

Puteam să vorbesc despre nșpe mii de cântece triste și melancolice, de la I’ll Be Seeing You până la Shine (pentru că alea mă seduc de obicei), dar tot scormonind în jurnale mi-am amintit de acest cântecel din scorul unui film din 1968. Buona Sera este scris de un domn italian, cântat de un domn din New Jersey pe versurile unui alt domn din Chicago. Este tot despre cum tânjim după persoana iubită, dar e pe un ritm vesel, din perioada fustelor scurte și a tușului negru pe coada pleopelor. L-am ascultat de nenumărate ori din momentul când am văzut filmul pentru prima dată, la sfârșitul verii 2015, până adânc în toamnă. Cel mai mult mă alina faptul că imi amintea de un cod lingvistic știut doar de noi doi. Pentru unii e „bună seara”, dar pentru noi este „te iubesc”. Și cel mai tare este că Jimmy Roselli (care mă topește cu pathosul cu care spune „buona sera” și cu acuratețea notei) este încă în viață. Cred că o să îi scriu. – Ina Ionescu

Suede - The Beautiful Ones

Dacă ar ști băieții de la Suede câtă energie provoacă o melodie de-a lor, sunt convins că și-ar împacheta chitarele și ar veni imediat la Alexandria să ne cânte în deschidere.

Era prima dată când participam la Ideo Ideis, aveam vreo 16-17 ani. Nu știam pe nimeni înafară de cei din trupa de teatru cu care am venit. Nu a însemnat prea mult pentru mine prima oară, n-aveam idee cine o cântă sau ce zice acolo, doar niște acorduri jucăușe de chitară care sunau tare bine și pe care toată lumea din sală parcă trăia: lumina era puternică, se țipa, se aplauda, se zâmbea, era o stare generală de bucurie.

A trecut primul festival, a trecut și al doilea, au mai trecut câteva la care eu eram mereu prezent în sală, la deschidere și nu numai. Evident că am început să-i simt și eu pulsul și să mă bucur de ea; cumva melodia asta mi-a intrat pe sub piele și a devenit un fel de imn al întâlnirilor fericite, al teatrului de adolescenți și al tuturor celorlalte lucruri minunate pe care le întâlnești doar acolo, la Alexandria.

Iar dacă am o zi mai mohorâtă, e destul să o ascult: nu vă pot explica cât de repede se poate schimba vremea în doar 4 minute, cât ține. – Vlad Catană

Foals - Spanish Sahara

Un pic ironic să aleg versul ăsta ca descriere pentru cea mai frumoasă vară a mea. Însă privind-o retrospectiv, îmi dau seama că ce s-a auzit pe fundalul ei a fost, încă din iunie, mostly Foals. Îi descoperisem în aceeași perioadă în care el mă descoperise pe mine, așa că, până la Summerwell, ajunsesem să pot spune că mă duc c-o iubire s-o văd pe alta. Mă obsedasem până atunci cu My Number, pe care mi-o amintesc fredonată de la 1,87 dintr-o mulțime de oameni în acel weekend de august. Sau Late Night, pe care acum, când o ascult, îmi aduce a omletă. Asta îmi gătea când eu descoperisem că videoul era filmat la niște studiouri românești și i-l arătam entuziasmată la micul dejun.

Și totuși, piesa verii e, de departe, Spanish Sahara. E ca o ploaie torențială de vară care te lovește când încă e soare torid afară și când te aștepți cel mai puțin, udându-te până la piele. Mă rog, mie piesa doar mi-a umezit obrajii. Zile la rând. Și nici acum, o vară mai târziu, nu mi-e ușor să reascult piesa asta, nici chiar să scriu despre ea. Dar mi-am adus aminte de sfârșitul ei, care răbufnește tare frumos. Din cele două iubiri, am rămas doar cu Foals în căști și, auzind finalul cu Forget the horror here / It's future rust and / Then it's future dust, îmi dau seama că bate la ușă o nouă vară. – Alexandra Ștefănescu

Aurora - Running with the Wolves

Lupul te fixează cu privirea lui. Nu clipește. Prieten sau dușman? Prieten sau dușman? Despre o perioadă când asemănam bărbații lupilor, animale totem care mă puteau proteja sau sfâșia. Despre dorința pentru libertate, când de fapt ți se oferă o cușcă. Despre atracția pentru pericol, despre cum alergi cu toată viteza cu ochii închiși spre un zid. Și știi că e zidul acolo. Și îți bate inima mai tare, dar îți iei riscul și accelerezi sperând că ceva te va opri înainte să te izbești. Dar nimic nu te oprește. Îi dai și lupului să asculte, îi place, îi zâmbești și te întrebi dacă o să alerge cu tine sau o să te sfâșie, nu se întâmplă niciuna, și până la urmă rămâi doar un cucui de la zid, și alergi mai departe, apoi poate la sfârșitul verii, realizezi că lupul tău e un câine obosit, care nu știe trucuri noi. Acum de câte ori asculți melodia îți aduce aminte de libertate și de cum o ascultai, pe repeat, cu prietena ta cea mai bună, la tine în cameră. „Mai pune-o o dată și apoi plecăm.” Acum e melodia noastră. – Andreea Retinschi

The Cat Empire - The Wine Song

Eram într-un bar cu vreo zece nemți și câțiva români, iar atmosfera era vaporizată de alcoolul a zeci de pahare de vin și bere. Eram parte dintr-un grup de voluntari la un festival de teatru, la care veniseră artiști din toată Europa și pe care îi fotografiam în backstage-uri și pe străzi. Luminile din bodega noastră rock erau la fel de diverse ca națiile care se adunaseră acolo și care dansau pe melodiile pe care le urlam la DJ până când s-a săturat de noi și ne-am pus singuri muzica. Atunci am dansat cel mai penibil vals, având totuși încrederea că sunt destul de capabilă să mă sincronizez cu pașii băiatului, care chiar mă crezuse când m-a întrebat dacă știu să dansez bine-bine pe muzică de societate.

La un moment dat, parcă am intrat în cuva unei mașini de spălat. Nu era senzația aia de amețeală când îți vine rău, ci aveam impresia că toată lumea dansează. Un actor se urcase pe scena goală din bar, care era rotundă, și îi trasa alergând pe ritm, conturul. Se auzea acel Run, run, run, el se învârtea, ritmul creștea, el alerga și mai repede. Era ca într-un banc: într-un bar din România, niște nemți, un spaniol, o portugheză, alți români, cică și unguri, dansau, dar dansau atât de tare, încât nu mai conta, pentru că ei făceau planeta să se învârtă.

De aici m-am trezit în mașina băiatului cu care am dansat dansul nostru eșuat. Mă ducea acasă și aveam o discuție filosofică. Mergea prea tare și parcă am vorbit despre poezii. Am deschis geamul, încă îmi vibrau urechile. A început să se învârtă alcoolul în mine, mi s-a făcut rău și mi-am amintit că am avut parte și de o scenă în plină stradă. O fată țipa la mine, alții se contraziceau pe margine. Nu știam ce să spun, nici nu știam dacă se certau din cauza mea. O altă fată cu un bidon de apă în brațe a venit să de nespartă. Bătea aerul de august în fața mea atât de confuză și un pic speriată. Mașina mergea prea repede și tot ce auzeam era: Run… – Geo Barcan

Foto main: Claudiu Popescu