Povestea cărţilor de vară (4)

Vînătorul de recompense (Visează androizii oi electrice?) - Philip K. Dick

Îmi amintesc adesea cinematograful în care am văzut un film anume, dar n-am același tip de memorie și când vine vorba de cărți. Poate și pentru că, atunci când e vorba de cărți, lectura se întinde adesea pe mai multe zile. Așa că mi-a fost destul de greu să mă gândesc la un titlu care mi-a marcat vara, până să-mi aduc aminte de o carte care nu mi-a marcat doar o vară, ci vreo zece consecutive, și nu de când am citit-o, ci chiar din momentul în care-am cumpărat-o. De pe o tarabă din Piața Operei, în Timișoara, pe dreapta cum se termină clădirile după ce vii de la Catedrală și te îndrepți spe Piața Libertății (da, încă știu toate detaliile astea), la vreo două-trei zile după ce aterizasem acolo de la Băile Herculane, în vizită la rude. Era Vînătorul de recompense (Visează androizii oi electrice?) a lui Philip K. Dick, sursa literară a filmului Blade Runner. Nu era primul meu SF, dar era prima carte scoasă de o editură de care n-auzisem până atunci, Nemira, dintr-o colecție care urma să-mi umple vreo două rafturi de bibliotecă, hoarder style, și multe, multe ore de lectură, numită Nautilus. Și-mi dau seama acum că e atât de veche cartea asta că încă folosea î în loc de â în titlu și că de fapt nici nu-mi mai aduc aminte mare lucru din ea - dar îmi aduc aminte de multele alte cărți spre care m-a condus și încă îmi pare bine că am trecut pe lângă taraba aia. - Mihai Ghiduc, redactor-șef Men's Health

Cartea fugilor - Le Clezio, Căile libertății - Sartre

Creionul dermatograf mânjește coperta interioară de un alb hipnotizant. Pe partea care e cu fața spre mine scrie Cartea fugilor de Le Clezio și pe partea care se arată mașinilor Sibiu. Sunt pe marginea unui drum clujean. Trei ore mai târziu aveam să ajung la spectacolul de teatru Nu-i ușor să fii spirit hălăduitor, datorită actorului care a nimerit în aceeași mașină cu mine. E vară, am un chef nebun de ducă și asta mi-e cartea de suflet.

În vara lui 2009 am început să folosesc autostopul ca principal mijloc de transport pentru a ajunge acasă sau pentru a fugi un timp. Tovarășe de călătorie mi-au fost mereu cărțile: Sartre - Căile libertății sau Le Clezio - Cartea fugilor, care încă este pe noptieră, pregătită să fugă la nesfârșit. Am simțit că fac un sacrilegiu odată cu prima literă scrisă pe o copertă, dar apoi mi-am dat seamă că astfel cartea îmi devine bilet de călătorie, la propriu.

Am încercat să fug în căutarea unei lumi sincere și fără granițe, precum Hogan al lui Le Clezio, care aleargă în jurul lumii și al propriei imaginații pentru a-și găsi locul. În negăsirea lumii perfecte sau a locului bătut în cuie, am început să mă simt acasă oriunde schimb pagina cărții a mia oară, în retrăirea fiecărui cuvânt și adăugarea viitoarei destinații.

Sartre i-a dat personajului său, profesorul de filosofie Mathieu, un viciu incurabil: sentimentul de a trăi o libertate absolută. Încercarea lui de a-și schimba libertatea cu o certitudine eliberatoare are loc în vara anului 1938, iar cartea a ajuns în mâna mea pentru prima dată în vara lui 2012, când mergeam la protestele din Piața Taksim.

Vara asta m-am întors la Sartre și volumul Vârsta înțelepciunii, pentru a vedea ce îmi spune când o citesc după ce mi-am schimbat casa din Cluj la București. - Andrada Lăutaru - VICE & TOTB 

Scrisori către fiul meu - Gabriel Liiceanu

Sper că măcar cineva să-și fi dat ochii peste cap după ce a citit titlul cărții despre care scriu eu acum. Nu de alta dar asta am făcut și eu pe la începutul anului când un tip mi-a scris pe mess despre Liiceanu că he's not the bad guy, you know :)). Well, nu prea credeam. Că mi se părea că-i plictisitor, că n-are umor, că-i cam plin de el și-n plus mă chinuise în liceu cu Apel către lichele. Ce mai, îl trecusem definitiv și fără regrete pe lista de „Mulțumesc, da' nu-mi trebuie“.

Doar că am o pasiune morbidă: dacă mă contrazici și-mi placi, o să tac, o să pară că nu mă interesează și după o perioadă o să pun naibii mâna pe nenorocirea aia de carte de ție ți-a plăcut, că altfel mă omoară curiozitatea – am pierdut ceva mișto sau chiar n-avem aceleași gusturi?!

Așa că acum vreo săptămână (deci vara dar departe de vreo vacanță de vară) mă apuc și caut prin bibliotecă Scrisorile. Le găsesc. Coperta e măzgălită într-un avânt creativ de nepotă-miu ceea ce nu-i de bine; urăsc să am cărți măzgălite. Și totuși o încep. Citesc. Mă-nduioșează. Mă enervează. Mă face să râd cu lacrimi. Mă ține trează până spre răsărit. Și în weekend mă trimite să bat aleile Cotroceniului să caut casa asta cu amintiri de pe Lister 69. Și-mi aduce aminte de toate treptele tocite ale caselor și blocurilor vieții mele. Și de prăjiturile a căror „lentă rumenire“ o urmăream prin geamul cuptorului, așezată pe un scăunel. Și de liceul meu, rival cu Lazăr. Și de propriile tabieturi. Și de momentele în care, speriată, am vrut să-i spun mamei „ca nu care cumva să îmi facă vreun banc prost“. Și de traseele imaginare pe care sunt sigură că și ea le făcea odată cu mine în unele nopți, când dorul și dragul se împleteau, cam ca-n fraza asta de mi-a rămas lipită de minte: „Am stat cuminte și am fumat în gând, odată cu tine.“

Mi-a amintit de fapt „cât de vaste sunt încăperile inimii noastre“ și cam asta e tot ce contează.

PS: Da, știu, mi-am dat ochii peste cap și când ai pomenit de Patapievici doar că în cazul ăla nu cred că mă convingi. Pur și simplu nu pot să am încredere într-un tip care poartă mai mereu papion. - Mirela Ujică, redactor-șef adjunct GLAMOUR

East of Eden - John Steinbeck

Un băiat și-a pierdut somnul și, de pe canapeaua lui, încearcă să citească o carte pe care nu crede că o va termina vreodată. Unele pagini le citește cu voce tare până când începe să creadă că scenele se petrec în camera alăturată: nunta dintre Cathy și Adam, scena adulterului sau crimele insidioase, toate se desfășoară în dormitorul băiatului, în nopțile unei veri caniculare. Chiar și atunci când pune cartea jos și se duce la baie, traversând holul lui micuț, aude personajele cum vorbesc cu vocile lor aproape monstruoase, dar nu poate desluși nimic. 

Am primit East of Eden prin primăvară, dar am tot amânat s-o citesc. S-a întâmplat să m-apuc de ea chiar la începutul verii ăsteia, într-una dintre primele nopți în care nu am mai putut dormi deloc. Părea că singura viață pe care o puteam trăi era cea a personajelor care treptat începuseră să-mi populeze casa. Dincolo de semnificațiile biblice, cu care, recunosc, nu aș fi putut să mă-mpac în condiții normale, romanul lui Steinbeck a fost pentru mine ca o cană de cafea tare pe care o beau la miezul nopții și care mă ține treaz până la epuizare. Nu mai știam sigur dacă eu sunt cel care coboară la Mega Image să-și cumpere țigări. În mintea mea, mă vedeam strecurându-mă cu pași greoi pe holurile casei familiei Hamilton, ca mai apoi să m-ascund, speriat ca un șoarec, într-un loc întunecos de sub casa scării, cu genunchii strânși în bărbie. 

Timp de patru nopți, nu am dormit nici eu, dar nici personajele cu care mi-am petrecut începutul unei veri. - Laurențiu Ion, SubCapitol 

La Medeleni – Ionel Teodoreanu

Am stat şi m-am gândit de ce rămân agăţată de cartea lui Ionel Teodoreanu, de ce nu trec peste etapa La Medeleni, nelipsită din viaţa puberă precum un coş în frunte. Credeam c-o să mă vindec de ea ca de adoescenţă, că, odată cu timpul, gusturile mi se vor sofistica şi voi extrage mai multe, din alte volume mai grele. Nu. Odată ce-am citit La Medeleni, acum vreo 25 de ani, m-am ales cu un soi de maladie păcătoasă, nostalgie îi spune, care nu trece, ci se accentuează. În fiecare vacanţă la bunici, la Găvăneşti (Buzău) citeam din roman sub unul dintre perii din curte; aveam patru volume Biblioteca pentru toţi, luam câte unul la întâmplare şi citeam, citeam și mi se rupea inima dând paginile şi mă rugam în gând să nu mi se întâmple niciodată ce i s-a întâmplat Olguţei, lui Dănuţ, Monicăi. Şi, cum de ceea ce te temi nu scapi, mi s-a întâmplat să rămân fără casa bunicilor, fără curtea mare cu părul sub care citeam, fără copilăria mea, fără amintirile mele, îngropate acolo. Am învăţat să trăiesc cu fatalitatea pe care chiar eu conjur uneori. Nu voi mai citi niciodată La Medeleni. – Monica Cismaru, Unica

Povești fermecate rusești

La trecerea din clasa a II-a spre clasa a III-a am fost deportați toți trei la bunici, la țară-n Mehedinți, ceva ce se întâmpla oricum în fiecare vară. 

Îmi făcusem un sistem prin care eram lăsată acasă, la bucătărie, cu o listă de treburi, dar libertatea de a-mi face eu programul. În casă, am dat peste Povești fermecate rusești, o carte cu cele mai frumoase ilustrații. Am analizat-o, mi se părea enorm de mare și mi-am dat trei zile să o citesc; nu eram un copil precoce, a fost un deadline strâns. N-am o poveste preferată, am rămas cu un anume verde smarald în cap și senzația ilustrațiilor, care cred / sper că erau făcute de Sergey Tyukanov.

De la cartea aia frumoasă cred că mi se trag pauzele petrecute pe Colorhood și peretele de inspirație de acasă. – Silvia Floareș, The Institute

Lolita - Vladimir Nabokov

Eram prin clasa a şaptea sau a opta când am citit prima dată câteva pagini din Lolita. Era una dintre cărţile pe care maică-mea le luase cu ea la mare. O lăsa nepăsătoare pe câte un colţ de masă din apartamentul pe care-l ocupam la Neptun iar eu, cum prindeam un moment de neatenţie, o înşfăcam şi o deschideam la întâmplare, sperând că o să nimeresc peste o scenă cu încărcătură sexuală. Ceea ce îmi reuşea surprinzător de des, destul oricum cât să-mi dilueze plictiseala unui concediu cu părinţii şi bunica într-o vilă de pensionari, din care reprezentanţii de interes ai sexului opus lipseau cu desăvărşire, şi s-o populeze cu dor de săruturi sărate şi atingeri stângace împărtăşite pe plajă, ca în amintirile timpurii ale lui Humbert Humbert, ferite de privirile unor părinţi care, la fel ca ai mei, erau preocupaţi de altceva. Faptul că mama spunea câteodată „o Lolită” când se referea la fete de vârsta mea (uneori chiar şi la mine, fără intenţie, pentru că sexualitatea mea se desfăşura pe atunci doar în imaginaţie) mă făcea destul de confuză şi poate am evitat inconştient să aflu ce se petrecea de fapt între narator şi Dolores Haze până mult mai târziu. În facultate am citit în fine Lolita cap-coadă şi nu mi-a lăsat amintiri prea profunde. Depăşisem deja vârsta la care aş fi putut fi o Lolită. - Maria Bercea, editor Esquire

Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasă moștenire de familie - Edmund de Waal

Îmi plac listele, pentru că îmi întrețin iluzia că nu-i nimic foarte în neregulă cu memoria mea. OK, poate că nu-mi aduc aminte unde am fost acum cinci veri, nu contează, am o listă de călătorii pentru asta. Și poate că nu-mi aduc aminte când am citit Iepurele cu ochi de chihlimbar – într-o vacanță, dar în ce an? -, cu lista de cărți în față îmi dau seama că era anul trecut. Detaliile, în schimb, îmi sunt proaspete. Cu puțin înainte citisem un Lunch with the FT cu Edmund de Waal. Îl știam doar ca artist plastic, nu ca scriitor care vorbește convingător despre „forma” și „greutatea” cuvintelor. Cartea lui, care avea să mă poarte din Tokyo la Paris, Viena și Odessa fără să mă mișc de la Mogoșoaia, s-a născut după ce De Waal a moștenit o colecție de netsuke - sculpturi japoneze nu mai mari ca o cutie de chibrituri. Inițial refuzată de editori - cine ar vrea să citească despre niște obiecte cu un nume greu de pronunțat? -, a devenit bestseller în Marea Britanie. Pentru mine, Iepurele cu ochi de chihlimbar este despre destinul sinuos al unei familii - în decurs de un secol, colecția trece din mâinile lui Charles Ephrussi, un estet extrem de bogat, colecționar de artă și sursă de inspirație pentru Swann al lui Proust, în cele ale vărului său bancher și apoi în cele ale unei rude stabilite în Japonia, după ce averea familiei este confiscată de naziști, iar membrii ei se răspândesc în toate colțurile lumii. Nu despre exotice sculpturi miniaturale, ci despre posesie, pierdere, exil și colecțiile de lucruri, valoroase sau nu, care ne amintesc cine suntem. - Ioana Chira, editor Harper's Bazaar

Magicianul - John Fowles

Cartea asta am citit-o acum numaiștiucâte veri, ca într-un clișeu, pe plajă. Era să mă prăjească soarele din cauza ei, câteva zile nu am lăsat-o din mână. Eram total absorbit de acțiunea romanului. Un tip, Nicholas Urfe, ajunge să predea engleză pe o insulă din Grecia. E fascinat de peisajele locului și se împrietenește cu un bogătan, Maurice Conchis. Ăsta începe să-i facă tot felul de jocuri psihologice, care la început par inofensive, dar devin dark și complexe, iar Nicholas nu mai face diferența între realitate și artificiu.

Povestea mi se pare mișto pentru că este o aventură a imaginației. Fowles inventează niște chestii absolut fantastice. Și îmi place la nebunie când o carte, sau un film, chiar și-un cântec, mă ia prin surprindere, mă lovește cu ceva total neașteptat. Iar asta-i alt lucru minunat în Magicianul - n-ai idee ce urmează să se întâmple. Dai din wtf în wtf de parcă ai fi prins într-o pânză de păianjen. E o carte extravagantă, sălbatică, conectată la un motoraș alimentat cu suspans și groază, ca o poveste cu fantome numai bună să te răcorească pe căldura asta. Enjoy. - Matei Bărbulescu, Șapte Seri & Casa Jurnalistului 

Harta și teritoriul - Michel Houellebecq / I Colori del Buio - Luca Rea / Jurnalul secret al Laurei Palmer - Jennifer Lynch

Vara e cam ca iarna. Nu citesc mai mult sau mai diversificat sau doamne ferește, beletristică de consum. La maximă onestitate citesc mai multe reviste. Pentru că vacanță și din seria fetișului meu pentru presa tipărită. Merg mai bine cu șezlongeala și cu nisipul și totuși am amintiri estivale cu diverse antologii și romane.

Harta și teritoriul amplasată lângă șezlongul vechi, din fier, care fusese odată albastru și mai fusese ulterior de mai multe ori albastru. Undeva pe o plajă cu pietre și pisici din Lefkada. În excursia aia am văzut doi miriapozi, toată lumea era irascibilă și mi-aduc vag aminte că asta era una din zilele de plajă solitară pe care mi le acordasem pe una din cele mai non-glam plaje ale insulei. Cam capodoperă cartea.

I Colori del Buio, o antologie despre filme giallo, citită cu voce tare și hohote isterice de râs pe plaja unei rezervații naturale din Toscana. Cum dreacu să reacționeze și oameni ăia la sinopsisuri gen „un virtuos ornitolog descoperă alături de vecina sa, o ofană senzuală, secretele unei secte oculte preocupate de ritualuri satanice”? Aia a fost o zi foarte amuzantă, deși mi-am petrecut un sfert din ea plângându-mă apropo de umbrela pe care o cărasem vreo 5 kilometri și de lipsa chaise-longue-urilor. Cred că tot atunci am hrănit o vulpe aproape domesticită cu focaccia.

Jurnalul secret al Laurei Palmer l-am citit într-o tabără de căcat la munte. Era prima jumătate a anilor 90 și tot atunci am aflat că mulți copaci la un loc sunt de fapt plicticoși, că toate cântecelele de drumeție sunt sinistru de cretine și că de fapt cel mai oribil lucru care ți se poate întâmpla este să faci drumeție pe munte, printre foarte mulți copaci și cu majoritatea colegilor zbierând vino vino printre brazi nu te teme n-ai să cazi (chiar există căcatul ăsta de cântecel aducător de Ebola și apocalips neuronal). Tot atunci am exploatat-o pe Laura Palmer pentru propria-mi popularitate și ce să vezi, pseudo-erotica plină de groaze și mister și mameliri adolescentine și fingăreli forestiere din cartea aia a fost de maxim succes. Se citea pe ascuns și nu de puține ori fetele mai mari, adoratoare de Beverly Hills 90210 sfârșeau prin a se părui pentru nițel futai metafizic marca Twin Peaks. Mi-a fost confiscată de o profesoară de geografie frustrată de provincie pentru că o tenie de copil plângăcios nu mai putea să dormă de la lecturile clandestine și m-a dat în gât. - Cristi Mărculescu, Cinemap & marculescu.ro 

La Medeleni – Ionel Teodoreanu

În vara anului 1988, mai precis în luna iulie, mă aflam la hotelul Continental Gaiser, la Timișu de Sus, împreună cu bunica mea, Alexandra. Eu aveam 10 ani și eram curios & neliniștit. Bunica mea, Alexandra, avea 63 de ani și era, cumva, pregătită să facă față acestor neliniști.

La Gaiser exista o piscină de vară. Țin minte că îmi stabilisem tabăra generală lângă piscina aia. Și mă agitam în permanență între terasă și trambuline, cărând după mine cele două volume din La Medeleni. Într-o zi în care nu îmi convenea prea tare ce se întâmpla din punct de vedere meteorologic, în sensul în care ploua torențial, m-am apucat să citesc primul volum.

Și așa am cunoscut-o pe Olguța. În ziua aia ploioasă, toți copiii care se mai aflau atunci în hotel, plecaseră într-o excursie către Masivul Piatra Craiului. Dar eu am preferat să mă scufund în La Medeleni și să fac cunoștință, brutal, firesc, cu orgoliul. Adică cu aceeași Olguța.

Țin minte și acum mirosul savonului cu glicerină, aș putea să jur, deși nu știu să gătesc, că știu cum se prepară dulceața de trandafiri. Îmi mai aduc aminte, uneori, de Herr Direktor și de mașina lui sport care ridica colbul în văzduh, de Moș Gheorghe și de odiseea cearșafurilor albe din olandă, ascunse bine în lada de zestre. Dar, mai presus de orice, o țin minte pe Olguța. Pe Olguța din primul volum. Ea m-a introdus, practic, în lume. Mi-a arătat ce înseamnă suferința, mi-a deschis apetitul, de o manieră utopică, pentru călărie, m-a învățat cum trebuie să refuzi un băiat, cum îl pui la colț, cum îl pedepsești, pentru ca, în final, să îl seduci.


Pentru mine, La Medeleni înseamnă cartea adevărului. Cartea inocenței, a perversiunii, a libertății totale. Cartea vacanței de vară, cu mirosul ei unic, neprețuit & neșlefuit de nevinovăție. La Medeleni a rămas pentru mine, chiar și acum, un fel de Twin Peaks. E suficient să mă gândesc la Olguța și să îmi imaginez că orice e posibil. Alături de ea, cu ea în minte, pot fi oricând, oricum, cine am eu chef să fiu. Mai ales dacă rememorez momentul întoarcerii din gara aia mică de provincie, în care ea, cu o cruzime nesfârșită, inocentă, biciuie caii de la șaretă. – Maurice Munteanu, ELLE & Le projet d'amour

***
Fotografie de Adi Bulboacă la Ideo Ideis 2015.