Prima oară la Electric Castle

Cizmele de cauciuc le-am găsit la Decathlon Brașov, la raionul de pescuit și vânătoare; nu le-am curățat nici până în ziua de azi. Am avut intenția, dar apoi m-am uitat în jur și mi-am amintit că sunt într-unul din locurile în care chiar nu are sens să-ți faci patul, pentru că știi c-o să dormi din nou în el. Apa este prețioasă, iar pielea ta are mai mare nevoie de ea decât au țoalele de pe tine, sau cizmele pe care o să le vâri din nou în noroi. O brumă de apă la momentul potrivit, pe arșiță, te transformă în nimfă. 

Am ajuns la Electric după ploaia de miercuri, când noroaiele erau încă proaspete și umpleau aerul de miros de pământ și de balegă. Oamenii își reveneau după prima noapte la castel, aleile, ungherele, scenele și pajiștile se umpleau încet-încet; așa cum ai nevoie de un sat să crești un copil, la Electric ți-e clar că ai nevoie de o mulțime ca să faci un festival, dar că ai nevoie de fiecare om în parte. Văzusem în fotografiile din anii precedenți un aer de catwalk la EC, în realitate mi s-a părut că lumea se îmbrăca fix cum trebuie: de cald, de ploaie, de mlaștină, de tăvăleală și dans, de transpirat în mulțime, de adormit pe o scândură random de lemn. Am fost dintre cei veniți „pentru experiență”, fără niciun plan, fără să știu line up-ul, fără să fi întrebat înainte ce e de făcut, pregătită, de fapt, doar pentru ploaie. După o perioadă de viață în care am făcut alergie la planuri, to do-uri și deadlineuri, în care și un telefon de la un prieten care voia să ne întâlnim mi se părea că-mi cere prea mult, am ales să hoinăresc fără busolă și să primesc ceea ce mi se dă. Am primit fix ceea ce am avut nevoie. M-am întâlnit cu festivalul într-o stare de bine, departe de fomo, în care nu am simțit nevoia să bifez headlineri, răsărit de soare, dansat până la epuizare, adjuvante sau one night standuri, iar el nu mi-a cerut, la rândul lui, nimic. 

EC, ne vedem la anul să ne înțelegem din nou din priviri.