Prima oară la vot

Încrezător

Când m-am trezit, am știut instant că astăzi m-am trezit ca să fac asta. Destul de încrezător că vom putea schimba ceva. Și încă sunt. Revin la asta puțin mai încolo. Deși a fost prima oară când am votat, nu pot să zic că de data asta m-am implicat cum m-am implicat în noiembrie 2014. Pe atunci, deși n-aveam drept de vot, am purtat în mod constant timp de o lună discuții pro/contra și am încercat să conduc voturile celor care pot vota în direcția care mi s-a părut mie mai favorabilă. Tura asta n-am purtat discuțiile astea și acum simt că am greșit.

Cumva cred că n-am acționat așa de angajat pentru că am avut încredere că lumea n-o să dea greș în halul ăsta (mea culpa, nu mai fac). Și nu mă refer aici numai la alegerea pe care au făcut-o bucureștenii care au mers la vot, ci în special la faptul că peste 65% din locuitorii acestui oraș au ales să fie efectiv inerți în legătură cu următorii 4 ani din viața metropolei în care își mențin cadavrele.

Nu m-am simțit mai special când am mers în cabina de vot. Am intrat pentru prima oară fără ai mei, dar totuși însoțit de fratele meu mai mic. Mi-am făcut meticulos treaba, m-am panicat când am văzut că s-ar putea să-mi fi uscat ștampila pe primul buletin de vot și după am ieșit fără să mă simt schimbat în vreun fel. Am realizat abia după vreo 5 ore, când mi s-a făcut un gol în stomac, că s-ar putea să mă pun în fund și să plâng dacă e ales Nicușor. N-a fost cazul până la urmă, dar nici nu pot să zic că mă simt bine în momentul de față.

Dar (și aici revin la punctul la care am promis că revin mai sus) N.D. a reușit să întreacă estimările dinaintea votării cu aproape 10%. Această depășire înseamnă destul de mult pentru mine și luată la un loc cu cele zise mai sus mă determină să nu-mi iau jucăriile și să plec, și mai ales să mă descotoresc de propria-mi inerție la următoarele alegeri. - Marc Solomon, student 

„Ștampila, fata”

Am ajuns la fosta mea școală în jur de 8 și jumătate, inițial m-am panicat puțin crezând că nu mai vine autobuzul și nu ajung la vot, la primul meu vot. Nu știam ce ar trebui să fac și probabil că dacă nu ar fi fost părinții cu mine aș fi fost destul de dezorientată. Pur și simplu am făcut ce făcea tata. Am căutat ușa pe care scria strada pe care stau, am intrat în fosta mea sală de sport și un băiat serios mi-a luat buletinul din mână înainte să am ocazia să analizez oamenii sau lucrurile din cameră. „378” i-a spus el unei doamne de lângă care s-a mișcat la fel de repede să-mi ia buletinul de la el. Am primit 3 caiete și nicio indicație. Aceeași doamnă a strigat dupa mine „Ștampila, fata” și a zâmbit puțin. Am luat ștampila puțin intimidată de situația complet nouă și am presupus că trebuie să mă duc într-una din cabinele acoperite de perdele urâte. Am răsfoit de vreo 3 ori fiecare caiet și din reflex m-am uitat în jur ca la un test, de parcă aveam nevoie să mă inspir din ideile altora, dar eram înconjurată de albastru și nicio persoană, deși ne despărțeau doar niște perdele prin care puteam distinge siluete fără probleme. Am ștampilat asa cum completez tremurat un formular oficial pe care știu că nu e bine să-l greșesc, așa cum îmi scriu numele, prenumele și inițiala tatălui în casuța cu negru pe spate de pe foaia de examen de la bac. Am ieșit, mi s-a spus să „introduc” în cutii caietele și am dat să plec în momentul în care o doamnă mi-a cerut acru ștampila înapoi, iar o alta mi-a întins zâmbind buletinul. Am ieșit și am zâmbit la „votat”-ul de pe spate. - Mădălina Stoica, elevă, trupa Brainstorming București

Anulat

Astăzi a fost pentru prima oară când am avut dreptul să îmi exercit votul și a fost foarte complicat pentru că eu sunt total paralel cu politica și nu știu nimic legat de acest subiect. Pe lângă faptul că nu știam cu cine să votez, nici măcar nu știam ce e ăla consiliu local și județean și cum funcționează tot mecanismul. După o discuție cu ai mei, mi-am făcut oarecum o idee, dar tot nu știam cu cine să votez pentru că nu îi cunosc pe oamenii ăia pe bune. Nu le cunosc trecutul, nu știu cum gândesc, și nu știu ce fel de oameni sunt. Tot ce știam e că unul nu știu ce probleme are cu justiția, altul nu mai știu ce a furat, dar toți au niște promisiuni. Așa că m-am dus la vot pentru ca nu puteam sta în casă indiferent și am hotărât să îmi anulez votul. Da, mi-am anulat votul pentru că așa am crezut ca e cel mai sănătos pentru mine și pentru orașul meu în acest moment. Dupa cum ziceam, nu îi știam pe stimabilii domni așa că nu am vrut să votez cu cineva pentru ca așa am auzit eu de la unu că e bine să votezi cu ăla. Poate că am greșit, poate că nu, o să îmi dau seama mai încolo (sper), dar momentan simt că am făcut o alegere onestă față de mine și de societatea în care mă învârt. Sunt conștient că în viitor puterea votului va fi în mâinile tinerilor și cred că avem o responsabilitate foarte mare de care trebuie sa fim conștienți. Am pornit pe drumul ăsta poate mai stângaci, dar de acum e de datoria mea și a prietenilor mei să fim informați ca să alegem omul care credem că ne-ar putea reprezenta cel mai bine. - Șerban Mihai, elev, Atelierul de Teatru Botoșani 

„Și domnișoara votează?”

Femeile de la intrare mi-au tras o privire de „doamne, uite cine are dreptul să voteze”. Mi-am strâns cordonul de la plovăr în jurul taliei, mi-am fixat leucoplastul de pe genunchi, mi-am îndreptat spatele și m-am uitat la mama, care îmi zâmbea. Când am intrat în camera importantă, o doamnă a întrebat-o pe mama, râzând: „Și domnișoara votează?”. Eu am zis cu nasul în sus „Da, da, votez!”. Am primit foile și ștampiluța, m-am băgat după perdea și am căutat atentă USB-urile. Mi-era frică să nu ștampilez greșit - mi se părea că se vede pe partea cealaltă a foii, și dacă o să creadă că acolo e pusă? Oare trebuie să pun în chenarul cu logo-ul partidului sau pot să pun oriunde în chenarul mare, cu nume? Am ieșit de după perdea și am întrebat o voluntară dacă e bine cum am ștampilat. Ea și-a pus mâna la ochi: „Nu, n-am voie să văd”. A arătat fix ca un vampir peste care a dat soarele. Au început să râdă toți de mine, am chicotit și eu, am pus foile în cutii și am ieșit țanțosă din camera importantă.

Abia mai pe seară, când stăteam la coadă la covrig, am observat abțipildul de pe spatele buletinului. I l-am arătat lui M. care m-a întrebat „Ești șmecheră?”. „Da!” - Teona Galgoțiu, elevă 

Boboc la vot 

Acum câteva zile am văzut pe Facebook un video cu o fată din Brașov care spune că s-a hotărât să o facă prima oară duminica asta și că după ce s-a documentat, știe și cu cine o va face. Am făcut-o și eu azi pentru prima oară, am avut emoții, am sperat să o fac cum trebuie și m-am simțit om mare când am lăsat urmele primei mele dovezi scrise de cetățean căruia îi pasă, acolo, în spatele perdelelor. Azi am votat și deși trăind în țara asta unde am crescut cu o educație care te face să simți că nu poți schimba nimic, că ești prea mic pentru o lume coruptă așa mare, azi am simțit că am făcut un pas spre a schimba și pot să zic că nu s-a simțit rău deloc. Și am avut emoții, pe lângă toți bătrâneii de lângă mine, simțeam că lumea din jur mă vedea un copil. În ochii lor poate aveam două codițe și o acadea în mână și mă ascundeam după fusta mamei (eram foarte tentată să fac asta, dar am ajuns totuși la o vârstă), iar de când am intrat în sală, un domn a anunțat restul lumii „Avem un boboc la vot!” urmând ochi bulbucați, zâmbete de la doamne care se arătau mândre că „vin tinerii la vot” și eu, bobocul care încerca să nu se împiedice până la urnă pentru că erau atâtea priviri țintuite asupra lui. A fost bine prima oară și dacă e să fiu boboc, cu o floare nu se face primăvară, dar cu mai multe avem un câmp care salvează Bucureștiul. - Ștefana Micu, elevă, trupa Brainstorming București

Frustrare

Nu o să îmi argumentez alegerea. Asta e altă discuţie. Însă îmi voi vărsa frustrările. Pentru că prima mea experienţă de acest fel a fost dezamăgitoare. Am intrat în cabina de vot cu ştampila mânjită cu albastru în mână şi cu un oarecare entuziasm, gândindu-mă „wow, în sfârşit am ajuns să pot face asta”. Prin acest vot am simţit efectiv că, pentru prima oară în viaţa mea, deţin puterea să schimb ceva. Iar, în acelaşi timp, m-am simţit neputincioasă anticipând ignoranţa de care au dat dovadă românii.

De acum ştiu că, atunci când se va anunţa un protest pe Facebook anti-corupţie, reacţia mea va fi una de greaţă. Tot raţionamentul de „nu îmi place niciun candidat, deci de ce aş vota?” mă depăşeşte complet. Fiindcă politica te afectează ca cetăţean din toate punctele de vedere şi este imposibil să te sustragi din ea fără să suporţi repercursiunile - poate doar dacă plănuieşti să te retragi în munţi şi să devii autosustenabil. Aşa că, chit că niciun candidat nu se aliniază perfect cu ideologia ta politică, trebuie să alegi răul cel mai mic. Pentru că, după, vei avea măcar dreptul să te plângi. Din punctul meu de vedere, orice lamentare venită din partea celor care duminică a stat în casă şi a lăsat babetele, care nici nu vor apuca finalul mandatelor celor care au ieşit, să îşi exprime opinia pentru ei, nu are nicio validitate. - Ioana Bogdana Neagu, elevă

17 ani mai târziu

5 iunie 2016 putea să fie, la fel de bine, prima mea zi de grădiniță, 17 ani mai târziu. M-am dus la vot cu tata de mână și, urcând scările spre secția de votare nr. 12, mi-am dat seama că indiferent de alegerea pe care urma să o fac, ea va fi una neinformată. Adevărul e că singura alegere pe care am făcut-o nu e alegerea primarului sau a consiliului, ci aceea de a nu sta în casă și de a nu-mi lăsa votul să fie folosit de alții. Pe mine nicio promisiune de schimbare nu mă mai convinge și mă enervează că din toate miile de locuitori ai județului trebuie să alegem în fruntea noastră „răul cel mai mic”. O să mă bucur de experiența votului când voi simți că pot vota „binele cel mai mare”, până atunci votul rămâne pentru mine încă o responsabilitate care vine odată cu vârsta de 18 ani. Nu pot să stau aici și să pretind că am votat schimbarea, că am votat pentru un viitor mai bun. Am votat pentru că m-aș fi simțit vinovată să nu o fac și, la fel ca în prima zi de grădiniță, abia aștept să treacă ăștia patru ani, ca pe lângă urcatul scărilor fără să mă țină tata de mână, să fi învățat să fac o alegere sinceră față de viitorul meu, pe care să pot să o și argumentez. Până atunci rămân condusă de un primar pe care nu l-am ales și de niște consilieri care nu simt că mă reprezintă. - Carina Cozminschi, elevă, Atelierul de Teatru, Botoșani 

Before & After

PRE-VOT: De fiecare dată când eram întrebată săptămâna trecută „Și, simți că ai făcut 18 ani?”, răspundeam cu „Da, pentru simplul fapt că o să votez pentru prima oară”. Nu știu de ce sunt așa entuziasmată. Poate e fetișul să îmi văd noul buletin ștampilat pe spate sau să arunc hârtiuța în urnă, pentru prima oară cu mâna mea și nu de mâna alor mei, însă tind să cred că e mai mult de atât. Era clar cu cine votez încă de când abia se zvonea lista candidaților, în care un nume mi-a sunat familiar. Același nume se regăsea în capul petițiilor de acum un an, doi, care încercau să salveze Știrbei-ul de la demolare și construirea unui mall pe ce e acum Eden. Așa că m-am uitat la câte-o dezbatere mai mult într-o doară, când aveam chef să mă amuz. La finalul lor, îmi dădeam seama că îmi e frică - în afară de matematicianul nostru, mai există în cursă o ciocănitoare Woody cu bartai crucea la gât și un no-namer fără păreri proprii, care mai mult îngână ce propuneri aparente are evlavioasa neamului. Sper că mâine nu va fi ales răul cel mai mic, ci binișor dan.

POST-VOT: Cred că demult nu am mai apăsat ceva cu așa patos. Probabil că vâna-mi vine din auzul prea des al faptului cum că „generația mea e schimbarea”. Cert e că cu cât presam mai tare ștampila aia, cu atât îmi nutream speranța că poate, măcar pentru o zi, oamenii vor uita de indiferența zilnică și de proastele concepții cum că „oricum nu se schimbă nimic, n-avem de ce să mergem la vot”. E o tragi-comedie ce se întamplă, cum avântul ăsta de care vă vorbesc atât îmi e tăiat brusc - ieșind din școala de langă casă, să aud „Maică, e prima oară când candidează o femeie, normal că o votez! A mai și adus în pelerinaj în țară moaștele sfinte ale Maicii X din Grecia!, știi cat au costat alea?”. O femeie la vreo 55 debita asta. Așa că nu rămâne decât să îți pui speranța în cei de vârsta mea, în generația nouă - chiar cred că am ajuns ca noi să avem mai multe scaune la cap decât „adulții trecuți prin viață”. Îmi crește inima de mândrie când văd postări pe Facebook cu buletine etichetate. Măcar doar de dragul unor like-uri, duceți-vă și puneți ștampila aia unde trebuie. Dacă nu, câștigarea alegerilor de către această cvasi-cântăreață de cântece de petrecere pe la emisiuni de triști îmi va pierde orice crezare cum că mai am ce sa caut prin țara asta. - Alexandra Ștefănescu, elevă, Liceul Gheorghe Lazăr, București 

Auster

Atmosfera pe care am întâmpinat-o când am intrat în secția de votare mi-a dat senzația că particip la un eveniment auster, fără viață, în care lumea se mișca robotic și fără niciun pic de entuziasm.

Majoritatea persoanelor aflate acolo erau trecute de vârsta mijlocie spre a treia, fapt care subliniază că tânăra generație, care din păcate este existentă demografic dar inexistentă ca prezență, nu participă la schimbările despre care vorbim în particular că sunt necesare, și nu pare a fi o o forță pe care să ne putem baza.

Am plecat cu un sentiment de tristețe și cu o mulțime de gânduri legate de manipulare și control a maselor ca într-o regie în care oamenii sunt marionete în mâinile unui păpușar distructiv și haotic.

Votul meu pare o picătură de apă dulce într-un ocean, însă știu că o mobilizare pe viitor a tinerilor și o conștientizare a importanței activităților de ordin civic, mai devreme sau mai târziu va aduce acel val nou pe care mulți dintre români îl așteaptă de un număr considerabil de ani. - Sarah Saed, elevă, Liceul „Nicolae Tonitza”, București 

„E prima oară?” 

Am închis caietul de sociologie și am ieșit din casă. Am intrat în școala mea primară, unde am avut mai puține viziuni cu mine într-a 4-a decât mă așteptam. Am așteptat să fiu chemat.

M-am strecurat printre niște doamne mai în vârstă care mă priveau sceptic. Mirosea a transpirație. Un domn stătea și gâfâia. O mamă, a doua cea mai tânără persoană de acolo își ținea într-o mână buletinul și de cealaltă băiețelul. M-a privit puțin, ea avea încredere.

Ea se uita de jos la mine și zâmbind m-a întrebat: „E prima oară?” Eu, sigur pe mine, i-am răspuns că da. A zâmbit și a spus că e bine că o fac așa devreme. Apoi m-am îndreptat către un domn care mi-a explicat ce să fac. Am pus ștampila pe cine am simțit eu de cuvință. Când am semnat mi s-a spus că poate am mână bună. Din nou, sigur pe mine, am spus că am. 

Un băiat m-a întrebat cu cine am votat, în timp ce nota pe o hârtie cu cine am votat am verificat daca erau mulți ca mine. Am ieșit din școală și mi-am aprins o țigară. Babele mă priveau iar cu scepticism. Știu că azi n-o să câștig, știu că poate azi n-a contat că am votat, că poate e cum zice tata: „Păcat de el că n-are șanse”, dar în cele din urmă un gând macabru îmi luminează ziua. Babele nu trăiesc veșnic. - Alex Ivănoiu, elev, trupa Brainstorming București