Prima oară la vot (II)

Cea mai victorioasă fată

Eram puțin rușinată. Ai mei au felul ăsta de a vorbi cu mine când vine vorba de lucruri de „om mare”, de îmi vine să plâng că nu mai sunt mică. M-a luat mama de mână și zâmbeam ca proasta, erau foarte mulți oameni care ieșeau, mulți care râdeau, părinți cu copii, bătrâni în scaune cu rotile, cred că am prins ora de vârf.

Am intrat foarte confuză. Când am nimerit clasa, ai mei mi-au zâmbit si mi-au spus să intru prima. Am primit buletinele de vot și ștampila și am intrat în a doua cabină. I-am văzut picioarele mamei în stânga și, după câteva secunde, și pe ale lui tata în dreapta. Am întrebat-o pe mama în șoaptă dacă pot să ștampilez oriunde în chenar și m-am holbat la chenarul meu, am avut un blanc groaznic: „băi, eu cu ei voiam să votez, nu?”.

Am ieșit când am văzut că a ieșit și mama și am verificat de o mie de ori urna înainte să dau drumul caietului. O tipă tânără mi-a dat buletinul înapoi, mi-a zâmbit și mi-a mulțumit. M-am simțit de parcă am făcut cel mai mare bine din lume. Am ieșit și am bătut cuba cu tata, mă simțeam cea mai victorioasă fată. Când am intrat în mașină, mi-am dat seama că probabil votul meu mic nu ajută pe nimeni și că o să fiu dezamăgită după rezultat, dar azi am decis pentru mine, și momentan încă mă bucură. – Oana Jipa, elevă, București

Foi cu fluturi roșii

Prin 2007 după ce mi-am însoţit mama la vot, am mers să cumpărăm o ştampilă cu model cu fluture. Mi-am petrecut ziua umplând în prostie foi cu fluturi roşii, simţindu-mă om mare ca toţi ai căror picioare le-am văzut pe sub perdeluţele cabinelor.

Duminică dimineaţă, mi-am luat părinţii şi am mers să votăm. Pe pereţi erau afişe cu explicaţii schematice despre Parlamentul României, lucruri basic pentu cei neiniţiaţi într-ale votării (cu mine în frunte). Doamnele de la masă se uitau la mine cu sclipiri în ochi: „Uite că vine şi o domnişoară mai tânără pe la noi”. Le-am dat buletinul şi după ce mi l-au introdus în tableta aia gri Lenovo am auzit un ticăit. Sincer nu mă aşteptam la un aşa sistem organizat şi evoluat de introducere a votanţilor. Am auzit un 600 şi ceva. Nu ştiam încotro s-o apuc aşa că am preferat să mă uit cu o privire oarecum superioară la cabinele cu perdeluţă albastră să pară că ştiu ce fac şi să nu dau nimănui satisfacţie că experienţa mea e 0. Mi-au dat cele 2 buletine de vot şi stampiluța aia mică însă nici o altă indicaţie, probabil erau obişnuiţi numai cu oameni care au măcar 5 abţibilduri pe spatele buletinului. Am intrat în cea de a 3-a cabină din 4 disponibile, pentru că e numărul meu preferat. Nu am mers hotărâtă de acasă cu cine votez, însă aveam câteva nume şi nişte poze de pe Google cu candidaţi în cap. Tot învârteam foile pe tejghea, mă uitam la toate paginile, la nume, la logo-uri, apoi iar la nume în timp ce mă gândeam ce cred doamnele de afară. Oare stăteam prea mult, oare îi făceam pe cei vârstnici să aştepte după mine, oare cred că mi s-a făcut rău? Nu aş fi vrut să ies din cabină şi să spun că mai bine votăm cu altul. Am apăsat ştampila în cutia cu cerneală şi am pus-o cu emoţie în căsuţele alese. Nu ştiam dacă am făcut bine ce am făcut, dacă o să fie sau nu valid votul, dar cu „Doamne ajută să fie bine” în cap am ieşit din cabină. Am îndoit buletinele de vot şi le-am aruncat în cutiile alea mari cu gemuleţ. Pe fundal se auzeau doamnele surprinse ce îşi spuneau că niciodată nu au mai dat atâtea buletine până la ora 10 dimineaţa. Presupuneam deja încântată că persoanele pe care le-am tot bătut la cap o săptămâna au mers să voteze. Eram inexplicabil de încântată pentru oraş până am ajuns acasă şi am citit pe Facebook că Bistriţa e la coada listei cu numărul participanţilor la vot. – Diana Moțoc, elevă, Bistrița 

Pufuri de votare

Înainte de a face orice lucru care se poate numi acțiune, trebuie sa pufăi parfum pe mine. Nu contează dacă asta înseamnă că încep să mănânc, sau să dorm. E un pitic pe creier care nu se dă plecat.

Azi niște pufuri de PINK au fost folosite cum trebuie, au marcat începutul unui lucru pe care urma să-l fac pentru prima oară. Să votez. Am plecat zâmbind de acasă și cei de la secție au empatizat cu mine. Nu știu de ce, dar eram emoționată. Îmi făcusem temele de acasă, dar tot am citit de trei ori înainte de a pune ștampila. Domnul care statea la urne mi-a zis că sunt a patra tânără pe care a văzut-o azi. Asta mi-a șters brusc zâmbetul de pe față. Nu mă șoca, întrebasem cațiva colegi înainte dacă merg la vot. Mi-au răspuns scurt că nu văd rostul. Nu reușesc să înțeleg indiferența asta și încerc să nu mă frustez la maxim. Din păcate, mersul la vot e privit ca o cauza nobilă de cei mai mulți dintre noi. Dar poate o să se schimbe asta.

Când am ieșit, apunea soarele. Pe cer, culorile erau albastru, galben și roșu. Asta m-a făcut să zâmbesc din nou, România chiar își dorește să fie salvată. – Măriuca Bosnea, elevă, Focșani

Și asta mică

Dau să deschid ușa cu lanțul de la bicicletă pe umăr. „Mergi să votezi? Așteaptă-mă 30 de minute, mergem împreună. Oricum trebuie să îți umflu roțile”, aud de la tata. Nu vreau să îl aștept, vreau să ies la soare mai repede. „Mă duc singură, mă descurc.” Ies din scara blocului și îmi dau seama că am roțile moi. Bineințeles că îl sun până la urmă. „Poți să cobori să mă ajuți, te rog?” Așa că mergem împreună la secția de vot. Mă bucură puțin. Ce-i drept, în lift, mă chinuia ușor gândul la procedura în sine.

Ajungem în sală. E gol. O vecină, atâta tot. Cum trec pragul zăresc o doamnă simpatică care-mi zâmbește drăguț. „Votează și asta mică.” Deși ce-am auzit până acum despre primele experiențe de genul implică tot felul de oameni dubioși, eu nu pot spune asta. Mi se scanează buletinul. Văd o tabletă, sunt puțin șocată. „216!” strigă în timp ce îmi dă înapoi buletinul. Ce înseamnă asta? Aici intervine tata. Mă duce acolo unde îmi găsesc numele pe o listă. E un bătrânel tare simpatic care îmi intinde foaia să mă semnez. Primesc două seturi de foi și o ștampilă mică. Intru în cabină, mă uit peste ele. Ștampilez pe sigla partidului sau oriunde în chenar? Decid să scot capul și să întreb, să fiu sigură. Doamna simpatică îmi explică. Știu cu cine votez, nu stau pe gânduri mai deloc. Pac! Acum la Senat: Pac! Ies, pun foile în cutiile imense, îmi iau buletinul, gata.

Totul a durat sub 10 minute. Îți vine greu să crezi că așa ușor contribui la viitorul tău. Mă gândesc de ce nu votează unii. – Ana Maria Tîrlea, elevă, București

Cabinuța cu speranță

În seara asta am ieșit cam dezamăgită din grădinița unde am votat. Dezamăgită pentru că știu că ştampila aia nu s-a imprimat pe foaie cu toată inima, cum aş fi vrut. Nici măcar nu s-a imprimat foarte bine. Și asta pentru că n-am cu cine să votez. Dacă am, știu că nu ar avea nicio șansă, deci e ca și cum nu aș avea, așa că hai să vorbim exclusiv de marile puteri din sondaje.

M-am dus la vot pentru că nu vreau să mă uit la tot ce se întâmplă după cu detașarea omului dezinteresat. Am intrat în cabinuța aia cu o speranță. Eu încă sper că, oricine ar mai primi o cheie politică, să realizeze puțin ce se întâmplă. Nu pot eu, acum cel puțin (și sigur nici în viitor) să fac un partid pe tovărăşeală și pe adevăr. Așa că m-am pregătit de votul ăsta acceptând faptul că trebuie să-mi pun speranța în conștiința băieților ălora care vor fi sus în curând; şi în a celor care sunt deja, evident.

Aștept oamenii ăia cu care aș putea să stau la o bere la un moment dat în viață, după ce au ținut vreun mare discurs în ședințele alea ale lor și să-mi spună că începem să ne înțelegem mai bine, că la nivel național cel puțin, treaba stă bine. – Elena Călinoiu, elevă, Focșani

Coșmar

Am mâncat prea mult azi-noapte. Am mâncat mult și am văzut acel film bizar – normal că am avut un coșmar:
Intram în sala de sport a școlii mele generale. Sala era goală, cu excepția unui singur element: la capătul celălalt al sălii era un cubicul de vot, numai unul, care mă aștepta cu perdeluța trasă. De undeva se auzeau voci – șoapte răutacioase, râsete. Mă îndreptam spre cubicul și intram, trăgând perdeaua după mine. În fața mea se afla acum un ecran pe care rulau imagini: candidatul X, Y, Z... „Să aleg răul cel mai mic, răul cel mai mic, răul...” Sala de sport se dematerializa. Din negură apăreau tentacule groase care se încolăceau în jurul meu, țintuindu-mă pe loc, sufocându-mă. Imaginile candidaților fură înlocuite de o femeie ce îmi spuse rânjind: „Nu contează cu cine votezi. Nu vezi? Decizia ta nu are importanță. Suntem la fel, la fel, la fel...”

Visul ăsta îmi stă pe creier toată ziua. Mă stresează și începe să mă enerveze că trebuie să votez... În fine. Votez și gata.

Ajung la școală și un nenea mă îndreaptă spre sala unde sunt repartizată. Intru și un alt nenea îmi ia buletinul și i-l dă unei tanti. Tanti îmi dă două caiețele și o ștampilă și îmi spune să-mi aleg un cubicul din cele șapte înghesuite în sala de clasă. Intru în ultimul și trag perdeluța după mine. Caut candidații aleși, îi ștampilez cu hotărâre și închid caietele. Asta-i tot? Gata? Fără șoapte malevolente? Fără tentacule? Fără mesaje amenințătoare?

În cinci minute sunt înapoi pe stradă. Nu mă simt mai matură, nici mai împlinită. Nu simt că am schimbat ceva. Poate într-o zi voi crede în persoanele votate – poate. Dar azi, am votat și gata. – Maia Petringenaru Van Kline, București

Totul o să fie bine

Cine mă cunoaște știe că mie îmi place să iau politica in serios; mama glumește și îmi spune că e din familie, că la mine s-a nimerit „gena bărbaților” și eu îi spun că nu e așa, că e boala generației mele, încercând să reparăm ce au stricat. Țin minte că la alegerile locale eram în tren și mă întorceam de la TIFF când un i-am făcut unui prieten un scandal monstru prin mesaje: se dusese la vot ca la plimbare, ca însoțitorul cuiva, fără să voteze. Mi-a spus că nu se interesase de cine candidează și cum. I-am spus că e ignorant și din cauza oamenilor ca el a ajuns România unde a ajuns.

Pe 11 decembrie m-am trezit cu un gol în stomac care a ținut până seara. Trebuia să-l așteptăm și pe tata să ajungă de undeva și mă tot uitam la ceas, să nu cumva să se închidă secția de votare și eu să nu apuc să-mi pun sticker pe buletin.

Când am ajuns acolo m-au întâmpinat multe perechi de ochi, care și când îmi salutau părinții tot pe mine mă priveau. Mirosea a transpirație și naftalină. Am căutat strada mea și m-a împins maică-mea înăuntru ca atunci când împingi un copil timid și îi spui să își facă prieteni. Începusem deja să mă panichez - dacă nu mă mă găsește în baza de date? În cabina de vot eram doar eu, ștampila și două cărticele. Am stat zece secunde să mă uit la ele, uitasem ce trebuia să fac. Panică, din nou - dacă ștampilez greșit și iese votul anulat? Am mai stat zece secunde să-mi dau seama în care urnă trebuia să pun fiecare cărticică, vedeam literele dar nu știam ce-i cu ele.

M-am dus să-mi iau buletinul și când am înapoiat ștampila, gagica de acolo mi-a zâmbit timid: „Totul o să fie bine”. În drum spre casă am plâns în liniște. – Andrada Băleanu, elevă, Craiova

Sala era goală

Părinții mei nu au vrut să meargă la vot. M-au întrebat, retoric, cu cine să voteze, că nu știu niciun nume de pe listele-alea. Le-am spus că nici nu trebuie, că sunt reprezentanți ai unor partide și nu fac nimic de capul lor. Mi s-a trântit în față un „oricum fură toți”. Am mai încercat să le explic că nu-i așa, că nu-s toți politicieni, că în sfârșit e un pic atfel, dar am sfârșit prin a mă prezenta singur în fața secției de vot. În cadrul ușii, o femeie râdea absentă la glumele polițistului de pe hol. Le-am întrerupt discuția și m-am îndreptat, la semnul omului legii, către ușa pe care stăteau prinși fluturi de hârtie. Îmi și imaginam cum o să mă rușinez în fața celor care știau lucruri despre care eu doar auzisem, doar că sala era goală. N-am deslușit decât o siluetă într-una din cabinele de vot.

O femeie mai în vârstă mi-a cerut buletinul și mi l-a scanat, spunându-mi că „așa e legea”, că ea oricum nu m-a mai văzut niciodată. I-am spus că nici n-avea cum, că-i prima oară, la care mi-a zâmbit și-a strigat „751!” către o altă femeie care a venit în grabă și i-a luat buletinul din mână. Cea din urmă mi-a înmânat două caiete și o ștampilă, după care a strigat în urma mea să nu fug cu ea dacă vreau să-mi mai văd buletinul. Am intrat în cabina de vot, am deschis caietele și mi-am dat seama că nu știu unde exact în chenar trebuie pusă ștampila, dar mi-a fost rușine să ies și să întreb așa că am făcut cum am crezut eu că e mai bine.

Și a fost bine. Să simt și eu că, în sfârșit, ceea ce spun contează. Și că, în ciuda a ceea ce se va întâmpla, nu am fost ignorat ca până atunci. – Laurențiu Paraschiv, student anul I, București 

***
Citește și Prima oară la vot - Locale 2016