Prime dăţi la Amural

Amural la ediția < 3

Chiar dacă universul festivalului ce se contura după zidurile Brașovului vechi părea să se învârtă strict în jurul a tot ceea ce este menit să placă ochiului, epicentrul său fiind video mapping-ul de care eram complet străină înainte de Amural, mi-am căutat portițe de scăpare spre ce îmi părea mai familiar, anume muzica și poezia, fără să știu că mă voi lovi și aici de câteva provocări adresate intenționat de artiști creierelor și sufletelor ce urmau să ia parte la aceste manifestări.

Visual Poetry nu e cenaclul tău literar obișnuit, la care oamenii stau în cerc și își citesc creațiile, ci o serie de performance-uri care combină poezia cu muzica sau proiecțiile și, uneori, cu pictura, dansul sau interpretarea unui rol; una peste alta, cred că totul era făcut astfel încât spectatorul să-și concentreze atenția asupra celorlaltor elemente, astfel încât să aibă o relație cât mai directă și naturală, nemijlocită de analiza rațională care poate distorsiona sensurile, cu textul ce i se recită.

Primele două ediții de Amural m-au pus față în față cu muzica electronică, cu care abia recent am început să încerc să fac pace. Singurul moment în care eu și festivalul ne-am sincronizat lungimile de undă din domeniul frecvențelor care pot fi auzite a fost concertul Raze de Soare, despre care pot spune cu mâna pe inimă că a fost una dintre cele mai intense sesiuni de dans din viața mea. În afară de asta, nu-mi pot contura în minte o amintire cu soundtrack din nopțile petrecute la Turnul Negru, dar recomand oricui combinația de poieniță întunecată la începutul toamnei în Brașov, turn medieval decorat cu proiecții psihedelice și sunete care, completând vizualul, par să completeze totodată și întregul care se formează cu tine și cu toți ceilalți, despre care n-ai de unde să știi, dar poate sunt la fel de confuzi ca și tine. 

La ediția asta voi face pace din nou cu muzica electronică, pentru că nu pot rata Waha vibe-ul pe care mi-l inspiră Nathan Fake, Danaga și Omelette. – Andreea Cornilă

Eye candies După Ziduri

Pentru că sunt născut și crescut în Brașov am o oarecare repulsie când aud lucruri de genul „cel mai frumos oraș”, „bijuteria de la poalele Tâmpei” și alte descrieri pe care le asociez imediat cu pozele Tony Poptamas. Pe timp de Amural mi se pare că zona După Ziduri și Brașovul devin ceva asemănător cu Londra și restul Angliei. Că După Ziduri devine ceva atât de energic și independent încât dacă ieși din aria de festival, discrepanța te lovește pe loc.

O primă dată la Amural a fost ilustrația în galerie. S-a întâmplat târziu, eram deja la jumătatea liceului, și cred că asta a fost parțial din cauza lipsei de galerii din Brașov. Până atunci asociam ilustrația cu internet art și nu mi-o puteam imagina pe zidurile unei galerii; mulți dintre ilustratorii de atunci au devenit sau erau deja internet sweethearts (Livia Fălcaru, Victor Fota, Maria Băcilă etc.).

O altă primă dată la Amural a avut loc anul ăsta, când m-am ocupat de selecția de filme. Despre selecție și curatoriat de film există zeci de articole și interviuri pe care le-am citit, însă niciodată nu am înțeles exact de ce programatorii păreau atașați de niște filme la care ei nu au avut nicio contribuție. Însă acum, după 2000 de scurtmetraje văzute și mai mult de 150 de mail-uri trimise, mi-am dat seama că o selecție reflectă mare parte din ce știi despre cinema și în ce direcție merg gusturile tale. Un fel de a-ți arăta cinefilia gol-goluță, un nud pe marele ecran. Sunt entuziasmat de fiecare proiecție care va avea loc și există niște eye-candies în selecție pe care am avut un cinecrush la prima vedere. Doamna Ghica (r: Cătălin Mesaru și Cătălin Moise), Corpo N(eu)tro ( r: Cristiano Sousa), American Reflexxx (r: Signe Pierce & Alli Coates) și proiectul Cinemanele, realizat de Cristian Drăgan, Laura Grigoriu și Alexandru Ovidiu Stoica). - Călin Boto
_

Amural se întâmplă între 31 august și 3 septembrie.