Primul meu Pride

În anii trecuți nu am simțit nevoia să merg la Pride. Mă simțeam confortabil în coconul meu, cu prietenii mei gay și non-gay și glumițele noastre despre sex, poponari, activi/pasivi și penisuri de carne sau de sânge. Când ai un grup de prieteni care ți-e a doua familie, unde, spre deosebire de prima, toată lumea îi acceptă și iubește pe ceilalți exact așa cum sunt, riști să dezvolți o autosuficiență de grup. Ne jucam uneori de-a insula pustie, imaginându-ne care ar fi rolul fiecăruia dintre noi acolo, până am ajuns cumva s-o trăim și să ne fie atât de bine pe ea încât să nu ne pese prea mult de restul lumii.

Orientarea sexuală a intrat mereu pentru mine în spațiul, din ce în ce mai fragil, al sferei private. Pe scurt, pe cine iubești ar trebui să fie o chestiune strict personală, care nu privește pe nimeni altcineva afară de cei cu care te simți liber s-o împărtășești. Mă sperie, și fascinează, pe de altă parte, manifestările publice ale intimității. Așa cum mi se pare că Facebook-ul este un open space în care avem impresia că putem deține controlul asupra cât ne expunem, dar de fapt dăm din casă fără să vrem mai mult decât putem duce: cineva mai curios poate să ne ghicească, prin câteva scrolluri, durata relațiilor, infidelitățile sau flirturile. Pride-ul îmi părea cumva că cere prea mult de la prietenii mei gay iar mesajul marșului ajunsese la mine sub forma „nu ești gay destul dacă nu mergi la Pride” sau „dacă ești gay, trebuie să mergi la Pride”. Asta nu m-ar fi împiedicat pe mine să mă duc, de pildă, dar nesimțind convingerea, m-aș fi simțit ipocrită s-o fac.

Apoi mi-a fost frică; de două ori.

Prima oară a fost acum trei ani, când am făcut Revelionul la Cluj. După două TIFF-uri, mă prinsese și pe mine febra cu Clujul, această oază cu oameni frumoși și mâncare bună, la vest de țară. Ne-am mutat o parte din insulă acolo pentru câteva zile și totul a fost bine până am început să ne simțim prea confortabil cu locul. Ne cumpărasem bilete pentru Revelion în Boiler Club, despre care auzisem iar numai despre cât de trendsetter și ca-n Vest e și că Bucureștiul n-are așa ceva. Exact acolo s-a întâmplat să trăim pe viu ceea ce unii oameni echivalează cu „toleranța” și anume: „nu am nimic cu gay-ii, dar să stea la ei acasă”. Patru băieți dansând lasciv și sărutându-se (mi-ar plăcea să văd cine se schimonosește citind asta, așa c-am să repet, BĂIEȚI/ LASCIV /SĂRUTÂNDU-SE) a fost un eveniment care a schimbat atmosfera locului și a făcut vreo două grupuri de băieți să se apropie din ce în ce mai tare de noi, și nu, nu ca să participe. M-am uitat la B., care strângea în palmă gâtul unei sticle goale de bere și mi-a zis încet și calm „Strânge-i pe băieți și ieșiți afară. Acum.” Pe moment nu am înțeles exact de ce, dar norocul face c-a fost una dintre bețiile în care am fost toți cuminți și am părăsit locul în cinci minute. Alea cinci minute au fost suficiente însă să mă trezesc brusc, să-i văd pe toți băieții ăia strânși să-și apere heterosexualitatea, să-mi imaginez scenarii și să-mi vină să plâng, ca-n visele în care sunt conștientă că nu am forța fizică necesară pentru a (mă) apăra.

A doua oară mi-a fost frică de Ponta. După ce Roșia ne-a scos în stradă de atâtea ori, probabil că „uniți, salvăm” ne-a rămas tatuat pe undeva și se reactivează periodic, când doare mai tare. „N-aveți voie să ieșiți acum în stradă, suntem în campanie electorală”, au vociferat câțiva pe Facebook, și tot s-a ieșit. S-a ieșit pentru cei din diaspora care au stat la coadă la vot și au fost tratați ca niște cetățeni de mâna a doua și s-a ieșit de teama ca sentimentul de neputință să nu intre într-o stare de permanență. Cumva, eu una nu conștientizasem, până în al doilea tur, că Ponta putea chiar să devină Președintele meu. Eram sigură de asta, dar refuzam să mi-o imaginez întâmplându-se. M-am gândit în zilele alea, pentru prima oară în ani mulți de zile, și n-am fost singura, că poate ar trebui să plec. Când la televizorul de pe Magheru se discuta deja despre victoria lui Iohannis, în timp ce noi pe străzi auzisem doar zvonuri despre primele rezultate, pentru că ne epuizaserăm demult bateriile și netul de la telefoane, m-am simțit fericită. A fost o fericire reală, un sentiment extatic de ușurare, pentru care am alungat toate „da ce credeți că ăsta o fi mai bun”. Am așteptat până în ultimul moment cu fericirea, cu o strângere de inimă să nu fie ca la Geoană - Băsescu, până m-a sunat tata și a zis „Bravo, ați reușit”.

Probabil că trebuie să ajungi aproape de 30 ani ca să-ți depășești un pic egoismul și autosuficiența. Probabil c-a trebuit să mai cresc și să mai dospesc ca să merg la primul meu Pride. Nu mi-e rușine că mi-a luat atâta timp pentru asta, pentru că mă bucur că am ajuns în sfârșit aici. Să mă bucur că mă-ntâlnesc cu atâția cunoscuți și la fel, dacă nu mai tare, că-s atâția pe care nu-i știu. Să mi se pară că se poate și să nu mai vreau să plec de aici. Să m-oftic că e un marș printre parcuri, scurt și fără vizibilitate reală, să mi se răspundă că Poliția spune „altfel nu avem cum să vă protejăm”. Să mă gândesc că de acum voi fi o de-a Marșului. Să sper ca într-o zi nu o să mai fie nevoie de acest marș, pentru că toți oamenii vom avea aceleași drepturi. 

***
Propunerea legislativă pentru parteneriatul civil reintrodusă de Remus Cernea a fost respinsă de Senat și a primit aviz negativ de la comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială și de la comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. Doar Comisia pentru egalitatea de şanse a dat aviz favorabil. Urmează votul în plenul Camerei Deputaților, care este for decizional. Unul dintre deputați (Andrei Tănăsescu, PC) a motivat avizul negativ al comisiei pentru drepturile omului prin „Cred că este ultimul lucru de care societatea românească are nevoie în clipa de față. Pe termen lung nu este un proiect neviabil, să zic așa, dar nu este momentul acum în clipa de față. Am impresia că oamenii nu sunt pregătiți pentru așa ceva.” Meanwhile, în Irlanda, cu o zi înainte de Marșul Diversității de la noi, 62% din populație a votat la referendum în favoarea căsătoriilor între persoane de același sex, ceea ce se va și întâmpla în realitate începând cu luna septembrie. Parteneriatul civil între persoane de același sex este legal în Irlanda din 2010.

Fotografii de Larisa Baltă.