Primul meu semestru la Harvard

Frici și începuturi

La vreo trei săptămâni după ce am ajuns la Harvard, am realizat că nu mai e cale de întoarcere. Până atunci, mersesem la evenimente simpatice de deschidere, vizitasem muzeele din Boston și mâncasem fructe de mare lângă ocean. Acum, aveam primele teme pentru Spaniolă și primele lecturi pentru literatură LGBT, și rămăsesem singur: părinții mei, care mă duseseră până acolo, tocmai plecaseră înapoi la București. Am realizat că de fapt nu sunt în vacanță, ci sunt singur la o facultate la care eram convins că nu o să mă descurc și unde eram nevoit să stau într-o cameră gri cu pereți goi care venea la pachet cu un coleg.

De fapt, încă de la sosirea în Boston, pe 20 august, primul sentiment fusese frica. În prima săptămână petrecută în campus, am fost blocat. Totul decurgea ca un film experimental sacadat, în care același dialog parcă se repeta cu persoane diferite în locuri diferite. Toată lumea punea aceleași întrebări: „De unde ești?”, „Ce ai vrea să studiezi?”. Și, fiindcă eram prea speriat ca să fac orice altceva, întrebam la fel.

Prima prietenă mi-am făcut-o tot din frică sau timiditate, fiindcă am refuzat să dansez în fața tuturor ca parte a unei activități care avea ca scop să ne cunoaștem mai bine (organizatorii se gândiseră că e o modalitate bună de a ne distra, iar mie mi se părea absurd: deja probabil că mă făcusem de râs, deja probabil oamenii realizaseră că eu nu sunt la fel de deștept ca ei, chiar mai trebuie să fiu și penibil în fața tuturor dansând?). Ei bine, prima mea prietenă a refuzat și ea să danseze, așa că am început să vorbim despre un curs de anime la care voia ea să se înscrie. Mi-a spus că e din China, dintr-o regiune cu mulți urși panda. Încă vorbesc cu ea.

În perioada aia eram și foarte mirat, constant. Chiar și după două luni, nu îmi venea să cred că eu aveam cartelă de Harvard, care deschidea ușa de la cămin și care îmi dădea acces în bibliotecă. Eram șocat de fiecare dată când apărea beculețul verde, semn că a fost acceptat cardul.

Încet-încet, m-am mai destins. Am reușit să vorbesc din ce în ce mai mult (și cu din ce în ce mai mulți oameni), dar în continuare aveam rețineri. În continuare nu eram eu, Luca, cel din București. Acasă, eram deschis cu toți oamenii, nu aveam probleme să vorbesc, și asta fiindcă de obicei eram înconjurat de prieteni care eram sigur că îmi voiau binele. Acasă, eram apreciat pentru munca mea ca activist LGBT, pentru că am organizat festivalul Super și pentru că am regizat câteva filme, lucruri datorită cărora, de fapt, am și intrat la Harvard. Însă, aici, eram la fel ca toți ceilalți și nimeni nu știa ce am făcut eu în București.

Șocul unui nou mediu și convingerea că le eram inferior colegilor mei își puseseră amprenta mai mult decât mă așteptam, deși toți oamenii erau neobișnuit de prietenoși, toți profesorii voiau să ajute și mă descurcam, de bine de rău, la cursuri.

Perioada de awkwardness s-a încheiat odată cu o petrecere queer în campus, de la început de octombrie. Eram într-o dispoziție bună, fiindcă avusesem un date reușit cu un tip de pe Tinder, și am zâmbit toată seara, ba chiar am reușit să îmbrățișez o cunoștință (un gest relativ intim, pe care cu acei oameni complet noi simțeam că nu mi-l permit). Am realizat că un tip de la petrecerea aia mă plăcea și nu mai eram atât de speriat încât să fug de el, cum probabil aș fi făcut cu câteva săptămâni în urmă. În schimb, chiar am vorbit cu el și a rămas să ne revedem curând. (Și asta fără să fiu beat!) Seara s-a terminat cu mine și Dajon, prietenul meu bun din Florida, uitându-ne la Sex and the City, ceea ce în unele zile era singurul lucru care ne făcea să ne simțim bine. Cu Dajon, și el pasionat de film, am vorbit pe Facebook timp de patru luni, înainte să ajungem amândoi la Harvard. 

Obișnuințe și responsabilități

După ce am trecut de timiditate și frica de oameni, am realizat că viața e în continuare ciudată și diferită de cea cu care eram eu obișnuit. Totul e la comun și totul e o experiență socială. Să mănânci durează cam o oră, în loc de 15-20 de minute cât dura acasă, fiindcă de obicei mănânci cu prieteni. La bibliotecă lucrezi împreună cu prietenii. Să locuiești e o experiență socială, iar să te duci la baie la fel (îmi amintesc și acum de un dialog avut, spre surprinderea mea, când eu eram în duș, cu un american care folosea în acest timp chiuveta, despre Delia, Inna, și muzica românească pe care o știa el). Inițial e plăcut, fiindcă mai anulează din singurătate (în primele săptămâni, aveam un fel de crize, cam o oră pe zi), dar, întorcându-mă în România de Crăciun, am realizat că e al naibii de obositor, și că poate ar trebui să renunț la unele dintre aceste interacțiuni. Ar trebui să nu mă mai simt prost să stau singur, și nici să nu mai cred că voi fi exclus dacă voi refuza să mănânc cu prietenii când mă invită, sau dacă voi merge singur la bibliotecă. Dar e, totuși, logic ca mare parte din primul semestru să profiți de orice posibilitate de a cunoaște oameni.

Înainte să plec la facultate, mi se spunea că acolo voi învăța să mă descurc singur în treburile practice, dar pentru mine asta a fost departe de adevăr. Mâncarea este asigurată de Harvard, mi-am plătit un serviciu care să îmi curețe hainele, iar curat am făcut doar de câteva ori, când camera începuse să capete un oarecare miros de la gunoiul pe care nu îl dusesem.

Numai cu banii am devenit mai responsabil. Am cheltuit primii 500 de dolari pe care îi trimisese mama în vreo două săptămâni, iar când am aflat că nu mai erau pe card nici 8 dolari ca să îmi cumpăr un burrito, am avut un șoc și am început să fiu constant atent la ce cumpăr și câți bani mai sunt pe card, și să mă simt vag vinovat chiar și când îmi luam prăjituri.

S-au produs, cred, două mici schimbări în programul zilnic. Am renunțat să mă uit la seriale și filme singur, serile, din cauza presiunii de a petrece timp cu colegii. Dar cred că timpul dedicat înainte filmelor mi-l petrec citind cel puțin o carte jumătate pe săptămână. Acasă, îmi plăcea să citesc, însă tot timpul amânam și făceam alte treburi în loc. Aici, cititul e parte din obligația de student, iar eu am nevoie de o oarecare presiune din afară ca să mă țin de orice.

A doua schimbare e legată de vizita mea zilnică la Starbucks sau la alte cafenele din apropiere. În campus, parcă totul îți inspiră studiu. În timpul săptămânii, lumea se duce la cursuri, și apoi la bibliotecă. Să mă duc la Starbucks-ul aflat la 300 de metri de campus cu prietenii a devenit un fel de evadare din atmosfera asta în care parcă toată lumea are tot timpul de studiat.

Queerness and the city

Cei mai mulți oameni i-am cunoscut prin evenimentele și grupurile queer din campus, care îmi dădeau un oarecare sentiment de siguranță în acele prime săptămâni pline de frici. Bine, erau și singurele petreceri cu alcool mai accesibile mie și prietenilor mei. În căminele celor din primul an sunt interzise astfel de petreceri, și inițial nu aveam prieteni mai mari care să mă ducă la petrecerile din căminele lor. Practic, viață de noapte special pentru freshmen nu există, și fiecare se descurcă cum poate, mai ales că în cluburile din SUA oricum nu putem să intrăm de obicei, fiindcă nu avem 21 de ani.

Cumva simțeam lipsa alcoolului, mai ales când întâlneam oameni noi, fiindcă știam că aș putea fi mult mai relaxat cu ei la o bere decât la o cafea. Dar subiectul queer mă salva câteodată. Cam cum e să fii gay în România versus cum e să fii gay în locul de unde sunt ei era un mod de a porni o discuție, chiar și în zilele negre în care toți întrebau doar „de unde ești?/ ce studiezi?”. Un alt subiect de discuție era Europa, pe care mulți americani o (cam) adoră, care e un vis pentru mulți dintre ei, iar eu m-am simțit bine putând să spun: „ah, am fost de multe ori la Paris și Londra, e ieftin să ajungi acolo din București”.

Tot făcând activități legate de comunitatea LGBT mi-am ocupat și timpul liber, deși inițial cu greu înțelegeam cum aș putea să mă implic. În campus sunt zeci de organizații și „instituții” queer, de la “BGLTQ office”, care a fost înființat direct de facultate, la organizații mici precum cea pentru studenții queer asiatici, sau cea pentru studenții trans. Pentru mine, care veneam din România, unde există trei organizații mari în toată țara, lucrurile n-au fost ușor de înțeles. Până la urmă, am devenit intern pentru “Office of Diversity and Inclusion” și membru al celei mai mari organizații queer din campus, ceea ce presupune că organizez evenimente și grupuri de discuție.

Evenimentul la care lucrez acum este o proiecție a unui film despre o femeie trans din Nicaragua. Câteodată mi se pare că m-am implicat în prea puține activități, în condițiile în care majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut fac cel puțin trei activități extra-școlare (nici acum nu știu de unde au unii timp).

Da, am avut și cursuri

Spre marea mea mirare, cursurile chiar mi-au plăcut. Dacă în liceu trebuia să rezist la o sută de ore care nu îmi plăceau, aici, pentru prima oară, a depins de mine să îmi fie bine. Și nu e vorba doar de un opțional. La Harvard (și la alte universități americane, și, probabil, din lume), îți alegi tu toate cursurile, și în special în primul an ești încurajat să explorezi, eventual să descoperi domenii noi care apoi să te ajute să îți alegi o specializare. Tot ca parte din acest sistem, nu intri la o facultate anume, ci intri la “Harvard College" în general. Eu acum, cu toate că aplicația mea s-a bazat pe film și activism LGBT, aș putea studia chiar și fizică sau matematică. Și așa, brusc, m-am trezit cu sute de posibilități și lucruri despre care mi-ar plăcea să aflu. Tot brusc, eu, cel care eram gata să dau la o școală de film din Anglia (unde, evident, aș fi studiat doar film), am descoperit că îmi place și altceva. Acel altceva au fost studiile de gen, prin cursul de literatură LGBT. Și, surpriză, acum s-ar putea ca nici măcar să nu mai vreau să îmi fac major-ul în regie de film, ci mi-ar plăcea să studiez și (sau poate doar) studii de gen și feminism, African-American studies sau spaniolă. Partea și mai bună este că mai am un an ca să mă decid, timp în care pot să îmi iau cursuri din toate aceste domenii.

Am avut spaniolă în fiecare zi, de la 9 dimineața (singurul lucru pe care îl regret de semestrul ăsta, fiindcă după ce mă trezeam la 8:30 mi-era somn toată ziua), cu o profesoară din Peru căreia îi era cam dor de casă, și care era pasionată la fel de mult ca mine de drepturile omului. Ne înțelegeam perfect: ea vorbea despre problemele din Peru, eu despre România. Apoi urma „Istoria drepturilor omului”, un curs de istorie combinată cu filosofie, etică, puțină literatură, în urma căruia (uau!) am învățat să scriu un eseu așa cum vor americanii: adică un eseu în care dezvolți o teorie de-a ta, în loc să reproduci ce au zis alții, cum eram obișnuit din România. Literatura LGBT m-a fascinat, iar eu și un prieten am scos-o și pe profesoară într-o zi la cină la cantina facultății, fiind încurajați chiar de universitate să facem asta.

Revelația mea legată de munca de la Harvard a venit tot cu ocazia acestui curs, în ultima săptămână, când eu mă chinuiam să recitesc cele 10 romane pe care le studiaserăm (Trumpet de Jackie Kay și Well of Loneliness a lui Radclyffe Hall mi-au plăcut enorm). O colegă mi-a spus că ea nu le citise prima oară decât pe două din cele zece. Într-un loc ca Harvard unde toată lumea pare perfectă și (foarte) studioasă, să afli că stai mai bine decât alții e cel puțin o ușurare. Și un semn că pe viitor pot să nu mai fiu chiar atât de conștiincios.

Mi-am ales, desigur, și un curs de film. Nu cred că voi uita vreodată nici nopțile petrecute în camera de montaj, nici faptul că am reușit să câștig inimile colegilor mei aducându-le prăjituri de la cantină.

Întoarcere

Abia pe la sfârșitul semestrului am realizat cât sunt de norocos că am ajuns acolo. Că Harvard e un fel de oază – cei de acolo vorbesc de "Harvard Bubble" – în care ești protejat, în care ai resurse pentru orice ai nevoie (am menționat că Harvard are clinica proprie și poliția proprie?). Dacă ai o idee bună și ești la Harvard, va deveni realitate, pentru că adevărul e că facultatea are grămezi de bani și dă mare parte din banii ăștia către studenți. Există rasism, homofobie, misoginie etc, dar cred că în puține locuri se găsesc în proporții mai mici. Nu toți studenții, de care mi-era frică mie inițial, sunt geniali, dar sunt peste un anumit nivel. Nu toți profesorii au luat câte un premiu Nobel, dar ai ce să vorbești cu ei. Nu e totul perfect, dar nu știu unde mai găsești protecția, resursele și oportunitățile de aici.

După săptămâni în care m-am chinuit să mă adaptez cu viața de student, în decembrie chiar simțeam că am reușit. Mă obișnuisem.

Tot în decembrie, am venit la București de Sărbători. Mi se părea că am plecat de foarte mult timp, și mă așteptam la schimbări destul de mari. Însă prietenii mei din liceu erau neschimbați. Bucureștiul era neschimbat, la fel și drumul de la aeroport. Camera mea era la fel. Îmi tot amintesc scena în care sunt descrise niște „dulcețuri pietrificate”, păstrate de zeci de ani în Cartea Nunții (cred că singurul roman citit din lecturile obligatorii din liceu) și mă gândesc cum va fi conservată și camera mea peste câțiva ani, dacă voi hotărî să rămân în State. 

M-am întors pe 20 ianuarie la Harvard, și, timp de 48 de ore, mi-a fost un dor nemaiîntâlnit de casă, combinat cu oboseală și un campus gol, căci ajunsesem mai devreme decât prietenii mei. E ca și cum aș trăi două vieți, complet paralele. Și problema e că nu mai știu care e „acasă”. După o săptămână înapoi, sunt din nou fericit, cum am fost până la urmă și în primul semestru.  Am vorbit cu Dajon despre vacanța de iarnă, am băut un Chai Latte și mi-am dat seama că aparțin de locul ăsta acum.