Prize şi culoare în Lituania

Am aterizat în Lituania anul trecut, în septembrie, ca să explorez viața internațională și ca să capăt mai multă independență. Până atunci, migrasem între colaborări cu diverse reviste și joburi minore găsite după ce-am absolvit Jurnalismul la Universitatea București.

Știam de prin 2006 de Serviciul European de Voluntariat, un program finanțat de UE, care permite tinerilor între 18 şi 30 ani să fie voluntari în Europa cel mult un an. Am fost acceptată în singurul proiect care îmi surâdea, după două emailuri lungi cu întrebări și două interviuri pe Skype cu foști voluntari care erau responsabili de noile recrutări.

Acum lucrez în Kaunas, al doilea oraș ca mărime din Lituania, într-o sală de cățărat numită „Miegantys Drambliai” (Elefanții Adormiți). Fac parte dintr-o echipă tânără, de zece persoane, care promovează cățăratul într-o țară fără munți și cu atâția locuitori cât Bucureștiul.

Sala de cățărat e la al doilea etaj al unei foste fabrici de radiouri, la o stație de autobuz distanță de centrul vechi. Aici se practică boulder, un stil nou de cățărat, cu trasee scurte, care până acum câțiva ani era folosit ca antrenament pentru alpiniștii de altitudine. Pereții sălii noastre formează un semicerc și nu au mai mult de cinci metri înălțime. Jumătate dintre trasee sunt negative – trebuie escaladate într-un unghi de 90 grade și e nevoie de mai multă forță decât la un perete drept. Avem peste 600 de prize pe pereți, pe care le combinăm pe culori și care se transformă în trasee pentru toate nivelurile. Nu credeam că o să pun titluri la altceva în afară de articole, dar acum denumesc traseele pe care le fac. Primului ,cu prize verzi, i-am spus „Fata verde”. (Le şi semnăm, ca să știe cățărătorii pe cine înjură dacă nu le place un traseu.)

Îmi place partea asta de concepţie. Facem zece trasee noi o dată la două săptămâni. Dimineaţa, eu și Stefano – colegul SEV din Italia – ne băgăm pe rând telefoanele la boxe, pentru că amândoi lucrăm mai bine pe muzică, ne alegem câte un perete și ne jucăm în liniște cu bormașina și prizele pe care le spălăm înainte, pentru că sunt pline de magneziul pe care cățărătorii îl întind pe palme ca să aibă aderență. Ne încercăm reciproc traseele și ne sfătuim. O dată la zece minute fug de pe salteaua în albastru și portocaliu la fereastra înaltă de lângă ea, pe al cărei pervaz mă așteaptă cafeaua pe care mi-o fac înainte să începem.

Eu și Stefano suntem diferiți. Italianul brunet şi bărbos de 25 de ani, care a terminat construcții civile la Politehnica din Torino, e perfect organizat, de la folderele din PC, la birou, la plănuit. E punctual, îi plac Excelurile, graficele și tot felul de programe care țin de fețele necunoscute (mie) ale unui laptop. Eu mai întârzii la o ședință, mai amân lucruri și mai lucrez noaptea, când e mai liniște și pot să mă împrăștii în toată camera mea. Iau interviuri, scriu un jurnal de SEV săptămânal și am grijă de contul de Twitter, care e copil cu 21 de followeri momentan, pentru că lituanienii nu folosesc așa ceva. Eu mă gândesc la mici detalii precum niște note de mulțumire, el bate copiii la cap să aducă banii pentru înscrierea la următorul concurs de cățărat.

În prima săptămână ni s-a spus că „Elefanții Adormiți” e locul cu cele mai mari exigențe din Kaunas. Echipa noastră nu prea știe ce e ăla somn când vine vorba de terminat un proiect. Eu și Stefano suntem mai mult un fel de angajați acolo – ajutăm la dezvoltarea unei afaceri și nu a unei comunități defavorizate, precum copii din familii sărace, cum ar pretinde SEV. Abia acum începem să lucrăm cu câteva grupuri cu probleme în familie, pe care vrem să le aducem în sală gratis, ca să le oferim o educație sportivă. Copiii cu care lucrăm de obicei sunt din familii care plătesc pentru traininguri, traseele pe care le gândim sunt pentru abonați. Nu mă deranjează asta, dar continui să mă întreb câte ONG-uri folosesc SEV ca scuză pentru recrutarea de ajutoare ieftine.

***

Am plecat din București pentru că mă săturasem de casa copilăriei din Berceni și de aceleași dispute cu mama: Ce fac cu viața mea? Cât mai am de gând să „mișun”?

Scrisul și munții sunt iubirile mele. Prima iubire e în ceață momentan, aşa că am decis să explorez cățăratul în sală, pentru că niciodată n-am făcut-o, deși avem vreo cinci în București. Mi-ar plăcea să găsesc un indicator anul ăsta. Ca pe munte. De ceva vreme merg pe nemarcat și nu mai știu pe unde sunt.

Când am ajuns în Lituania, într-o noapte de la începutul lui septembrie trecut, am fost condusă acasă de mentorul și de coordonatoarea mea. Am primit cei 180 euro/ 600 litas, bani de buzunar și mâncare pentru o lună și un card pentru autobuze, încărcat pe trei luni. Mi-am aruncat singurul rucsac cărat după mine într-una din cele două camere libere din casă, și am rupt folia albastră în care fusese înfășurat în Otopeni.

Au urmat două săptămâni de explorat Kaunasul și un training de sosire în care am cunoscut toți SEV-iștii din Lituania. Am campat lângă un lac și, pentru prima oară, am făcut o excursie de șase ore cu canoele. După training, am început integrarea în sala care păruse mai înaltă din poze și am stat în ședințe în care am cunoscut echipa şi am aflat ce urma să facem noi.

Încă încerc să prind lituaniana. Nu e ușoară, dar dacă pun „as” la sfârșitul multor cuvinte cunoscute, am șanse. „Martipanas”, „ananasas”, „Tibetas”. În sală, eu și Stefano facem un schimb cu una dintre angajate, care vrea să învețe engleză. Învățăm cuvinte din bucătărie, sală, birou. Arătăm spre ceva, spunem în engleză, ea în lituaniană. Folosesc des „man patinka” (îmi place), pentru că-mi plac multe lucruri care se coc acolo. Pentru toate concursurile din sală, aud strigându-se doar rusescul „davai, davai” (hai, hai). Încă e amuzant să aud pe cineva spunându-mi „laba”(salut). Sau „kur?” (unde).

Când nu mă amuz de vocabularul lituanienilor, încerc să învăț Corell, ca să nu mai depind de alții pentru designul unui flyer, și germana, pentru că locuiesc și cu nemți. Mă cațăr în fiecare seară, devin mai răbdătoare și mai creativă, pentru că lucrez și cu pitici. Îmi fac contacte în toată Europa, vorbesc, scriu și citesc în engleză zilnic, câteodată în spaniolă sau franceză.

Explorez o țară ex-sovietică, cu case din lemn, abandonate pe bulevarde principale, care par supraviețuitoarele unui recent război civil. Drumuri cu mai multe găuri ca la noi. Capitalismul nu se vede decât în Akropolis, lanțul lor de malluri (unul în Kaunas, altul în Vilnius), în interminabilele magazinașe cu pantofi și în second-handurile care bagă mereu reduceri de 80% la sfârșit de lună.

Oamenii se urcă doar prin ușa din față a autobuzelor, de unde cei fără abonamente cumpără bilete de la șofer. În majoritatea stațiilor au plasme pe care pot să văd la ce oră îmi vine autobuzul, dacă n-am verificat înainte pe internet.

Centrul istoric din Kaunas este mic, pașnic și curat, un pic zgâlțâit de tineri doar sâmbătă seara. Lângă piața principală avem Castelul Kaunas, fostă fortăreață pentru orașul care a fost capitală temporară în secolul al XX-lea și o mini plajă unde Nemunas și Neris, cele două râuri care străbat orașul, se unesc. Când ne plimbăm seara de-a lungul lor, pozăm luminile multicolore care se oglindesc în râuri mai mult decât un grup de chinezi care străbat zece capitale în zece zile. Mai explorăm și fortărețele abandonate, care acum sunt folosite pentru paint-ball. A fost dragoste la prima vedere cu lacul artificial din Kaunas, care are multe trasee prin păduri, plaje și stânci pe care, vara, poți să zaci ore întregi.

A fost dragoste la prima vedere și cu Vilnius, capitala pe care am explorat-o împreună cu voluntarii de acolo și de care mă simt legată în mare parte datorită statului la povești cu spanioli, italieni și români la grămadă. Unii vorbesc în italiană, alții răspund în spaniolă – cu toţii rămân stupefiați că românii înțeleg tot. Spaniolii încă mai au de lucrat la engleza lor şi spun că au învățat în școală să pronunțe „comfor-teibăl”.

Am bântuit împreună pe străduțele înguste, colorate, pline de cafenele, librării-ceainării și berării ascunse în beciuri. Am mers la petreceri cu peste 15 naționalități unde bem, dansăm și gătim pe echipe. Spaniolii prepară tortilla, a lor omletă cu cartofi, italienii paste, noi, mămăliguța cu brânză și smântână. Povestim până dimineața. Despre protestele pe care le avem cu toții, despre șomaj, despre cât de mult își detestă italienii țara și cum nu vor să se întoarcă. Despre cât de mult li se schimbă părerile despre români în bine, după ce petrec timp cu noi, aici.
”Comforteibăl” stă și acum scris pe un bilet și lipit pe frigiderul nostru din casă, pe care expunem bâlbe și bilete de mulțumire de la alți SEV-iști pe care-i găzduim.

Dacă de multe ori eu am evadat în Vilnius, când cineva evadează în Kaunas, noi suntem hostelul principal. Locuim cinci într-o casă cu două etaje. E greu să găsești un mix bun, dar cred că al nostru – Serbia-România-Germania-Italia-Liechtenstein – funcționează. Nu mai țin șirul serilor în care stăm la masa din bucătărie eu, Jana din Germania și Francesco din Italia comparând țările pe toate părțile. Am oripilat-o pe Jana când i-am spus că un salariu decent la noi poate să însemne și 300 de euro. A făcut ochii și mai mari când a auzit că la noi aștepți autobuzul și când vine, vine.

Râdem și de ea, că nu poate să adoarmă până nu spală toate vasele din chiuvetă, chiar dacă nu sunt ale ei, că a categorisit după mărimi pungile, prosoapele de bucătărie și cearceafurile. Am râs și când ne-a povestit cum niște prieteni de familie și-au luat un aparat cu laser, pe care-l proiectează pe perete ca să vadă dacă bradul de Crăciun stă perfect drept.

Am avut inundații în subsol, trei săptămâni fără internet, seri în care ne încălzeam fundurile la un calorifer electric pus în holul de la primul etaj. Pe dinți ne spălăm deasupra căzii, pentru că nu a desenat nimeni chiuvete în planurile băilor. Laitmotivul casei a devenit rapid „in Germany this would never happen”.

Am făcut multe focuri în curtea din spate, ultimul în seara de Revelion. Am cumpărat niște bezele, câteva sticle de vin, am dat drumul la Zdob ș Zdub și „viskas” (asta-i tot). Pentru artificii am ieșit pe acoperișul casei, de unde am asistat la o revoluție de lumini de jumătate de oră. (În cartierul nostru, seară de seară e cineva care pocnește niște artificii pe cer în timp ce noi ne mâncăm pastele.)

Mâncăm excesiv de multe paste, pentru că sunt atât de comfor-teibăl. Le dăm în clocot cu apă din fierbător, că e mai rapid. Apoi aruncăm peste un sos de tomate din borcan, poate niște porumb. În primele două luni tăiam o ceapă și o ciupercuță pentru un sos, dar am devenit mult prea comozi și nu ne place să investim timp în gătit. Câteodată fac omletă și mănânc din tigaie.

***

După patru luni de stat aici, mi-am dat seama că mi-e dor de munți, prieteni, redacții și teatru. Am stat două ore la o piesă în lituaniană din care am înţeles cam 30 la sută, numai ca să văd mișcare pe o scenă. Mi-e dor de covrigi, metrou și înghesuiala de la coloanele de la Romană.

În decembrie plângeam o dată la două zile, dar plecarea în Lituania îmi permite să cunosc străini, să experimentez și să călătoresc unde nu m-aş fi gândit (am bifat Riga și am bilete de avion pentru Spania, unde vreau să explorez munții). Grupul internațional în care am intrat nu mă face decât să-mi doresc să călătoresc mai mult. E ca o Cola în mijlocul unei veri toride. Beau și beau și nu fac altceva decât să mă însetez mai tare. Apoi mai torn și niște apă pe gât, pentru că trebuie să-mi dau seama cum să împac dorința de explorare cu realitatea care mă aşteaptă după septembrie 2014, când mi se încheie proiectul şi voi arunca rucsacul înapoi în Bucureşti. Sau poate Cluj. Sau meleaguri internaționale, dacă se ivește o șansă faină. Cert e că atâtea posibilități mă sperie câteodată.
_

A treia mare iubire a Ancuței era Coca-Cola, dar, fără să-și dea seama, a abandonat-o în Lituania, unde bea acum patru-cinci ceaiuri pe zi. Are 24 de ani, a terminat Jurnalismul și, pe lângă carnețelul în care notează tot, are și-un borcănel în care bagă bilețele pe care scrie când i se întâmplă ceva nou. Bileţele pe care promite că le va pune, la întoarcerea ei în România, pe blogul-jurnal Romanian in Lithuania.