Recenzie: Silent Strike - Simtetizator EP

Pe 27 ianuarie a apărut Simtetizator EP, un nou material după cinci albume și alte trei EP-uri realizate de Silent Strike pe parcursul carierei, cât încă nu se dedică total către filmscore. Trimiterea jucăușă din titlu e evidentă, apoi nu cred că mai este nevoie să îl prezint pe Ioan Titu, așa că voi trece direct la conținut, clip, copertă. 

Simtetizator are cinci piese - Sine, Fall, Simtetizator, Rise și Saw. Sine și Saw sunt, de exemplu, două waveform-uri ale unui sintetizator. Metafora principală e bineînțeles Simtetizator. Asta până la Saw, care împrăștie efectul de amețeală spre perplex, mai ales că nu știi cum să o primești, la ce construcție și structură mindblowing are. Cu șanse foarte mari să fie genul acela de compoziții pe care odată ce îl asculți, nu îl vei uita niciodată, vă recomand să urmăriți cu atenție pe un sunet cât mai bun. 

Sinergia pieselor între ele este total armonioasă - Sine e o introducere blândă și unduioasă, Fall are o intonație mai sobră și trimite spre introversie, Simtetizator îmi rescrie limbajul muzical pe care comunic, pentru ca apoi să vină rândul piesei Rise - o declarație articulată de filmscore, dar cristalină, plină de sevă, molcomă și liniștită. Rise e chiar un pic romantică, înduioșătoare, glorioasă, dar fără opulență, grațioasă ca un fulg, o sursă foarte neașteptată de propulsie în Saw, care e opusul: it`s the end of the world as we know it.

O să mă opresc un pic asupra Simtetizator - care are parte și de un videoclip realizat de Dan Basu și Claudiu Popescu. O suită de vibrații care se îngână unele în altele ca un dialog între doi îndrăgostiți, o conjunctură de replici pline de sensibilitate, o colecție de sentimente ce-ți pătrund sonor pe niște frecvențe care te emoționează - de nu știi de unde te ia. Finalul e un pic surprinzător, pentru că te aleargă după ce te-a lăsat să mergi la pas, te ia din suav și te pune în energie: foarte actual, coborând din atemporal în anul curent. Clipul e și el diafan și delicat, cu o imagine foarte curată și o coerență dramatică în toate gesturile pe care le supune atenției. Piesa în sine are o atmosferă cinematică, iar cu clip cu tot intri și mai adânc în trip, așa hipnotic precum clipitul pisicii. Simtetizator sună de parcă ar căra înțelepciunea lumii pe umerii ei de piesucă răsucită și surprinzătoare, e o piesă cu care te trezești, te culci, te iubești, crești, faci implozie, și tot așa. Când am auzit-o prima oară, am vrut să o ascult la nesfârșit până o absorb pe de rost, de parcă repeat ar însemna că mi-o însușesc în vreun fel. Mi-am dat seama că e total diferită de orice am mai ascultat până acum, pentru că mi-a stârnit o reacție interioară care m-a  surprins și pe mine. Și a stat mult timp pe repeat, cu mici pauze.

Simtetizator este o piesă care vorbește de la sine despre cât de greu este să transmiți ceva relevant la nivel de sentiment fără să folosești versuri, ceea ce îi ridică valoarea enorm, pentru că less is more (n.b e minunat cum un compozitor poate să fie atât de explicit senzorial strict pe plan electronic, lipsit de puterea lirică sau de vocea din figurile de stil ale versurilor). În momentul în care proiectezi toată pasiunea într-un demers și iese un rezultat ca ăsta, stai în fața definiției artei fără niciun artificiu, nicio spoială, nicio minciună, nicio împachetare. Și mai cred că nu cred că mi se întâmplă des să primesc sentimentul ăsta.

Saw este ultima piesă de pe EP și are ceva extraterestru în ea: inițial un iz de baladă, puțin chiar de rock, dar ăla e doar un preludiu, pentru că ce urmează e ceva greu de descris. Sună ca o revoluție, sună ca momentul ăla când simți că poți să te arunci de pe o clădire pentru că știi să zbori, e o încheiere total triumfală, o piesă matură și explozivă, ceva genial care răbufnește fără să se uite înapoi, e ca o scară spiralată de care știi că o să te ducă peste nori, undeva unde o să vezi și o să înțelegi perspectiva macro.

Silent Strike a reușit să inoveze fără să facă niciun compromis pe parcursul anilor de când face muzică, crescând în diverse sensuri sau direcții și a reușit să-și păstreze chintesența în fiecare din „lucrări”. Dacă mă întreabă cineva, nici nu știu sigur dacă pot să încadrez Simtetizator EP în subgenuri - e atât de versatil și potent încât trece prin mai mult de 5 genuri, câte piese are. Dar vă descurcați voi singuri, nu vă trebuie nimic pentru a experimenta corect acest EP, în afară de auz.

P.S. 1: Suntem în 2014. Lana del Rey are de două ori mai mulți fani decât Björk, facebookwise, și orice proiect, atâta timp cât e rulat de rotițele care trebuie din industrie, are șansele să fie the next big thing. Muzica nu știi dacă mai e neapărat muzică, cap de afiș nu mai e neapărat trupa care rupe, ci trupa construită cu mult zgomot de fundal pentru a dirija succesul. PR-ul și marketing-ul din jurul muzicii compensează de multe ori lipsuri mari ale multor pseudo-artiști închipuiți, care nu cântă din pasiune, ci din motivul mercantil împrumutat din vest. Ei bine, în toată mlaștina asta, dacă ar fi o insuliță mică unde lucrurile sunt așa cum ar trebui să fie, unde artistul există, unde artistul face artă, unde artistul nu face compromis, unde mai există - în ordinea importanței - talent, trudă și etică, pe insulița aia stă Silent Strike, singurel, fără nicio combinație sau șmecherie, drept și puternic ca o stâncă din Marele Canion, văzându-și încontinuu de treabă cu toată seninătatea omului care face în viață fix chestia pentru care s-a născut, generând un succes natural, lipsit de orice poleială și total autentic, o virtute la fel de prețioasă după părerea mea precum frumusețea muzicii în sine.

P.S. 2: Poate nu e finalul ca la manual, dar în încheierea acestei recenzii aș vrea să vă reamintesc de albumul 3 a.m. - Silent Strike cu Alex Harding și Lucian Ban, sau măcar de piesa omonimă. Eu m-am întors la el recent, are voluptatea instrumentelor conectată la talent electronic. Intrați frumos și dați un search, 2008 a fost și el un an bun.

În rest, muzica putere în stat și Silent Strike prim-ministru!

Coperta albumului: Claudiu Popescu.