Revelioane ratate: Fostul, tipul de care nu scapi şi prietena cea mai bună

Cred că ultimul revelion reușit a fost ultimul petrecut acasă, cu ai mei, înainte să ating vârsta aia la care era okay să „merg la o prietenă”. Îmi amintesc în mod special de unul de pe la 12-13 ani, când săturate de friptură, sarmale, salată de boeuf și protevelionul penibil care rula la televizor, eu și prietena mea cea mai bună, venită, desigur, cu mama ei, am decis să ne culcăm. N-am reușit să adormim și cumva am ajuns să ne jucăm șah la 5 dimineața pe podeaua dormitorului meu. Nu știu care e amintirea cea mai plăcută pe care o au alții de la un Revelion, dar a mea a fost când am învățat să joc șah în prima dimineață a anului. De atunci potopul... și zic potop pentru că într-un fel sau altul ajung de fiecare dată să mă cert cu cineva de trecerea anilor și să salut prima zi din ianuarie cu ochii-nlăcrimați.

Am avut parte de multe Revelioane ratate. Pe unele refuz să mi le amintesc; le-am îngropat adânc și mi-e frică să le aduc la suprafață. Puține sunt cele de care râd, pe care simt că pot să le povestesc. Și când zic puține, vreau să zic „două”, dar azi scriu doar despre unul.

Decembrie 2009. Primul an în care realizezi că de Revelion ai prefera să stai singur acasă e cel mai dificil. Dacă reușești, te simți prost pentru că ai senzația că ratezi ceva. Dar să reușești e cel mai greu pentru că ești ușor de convins la stadiul ăsta. „Hai, mă, e Revelionu, frate! O să fim mai mulți și-o să fie fun, ai să vezi.” Și-așa am ajuns să-mi petrec Revelionul 2009-2010 cu 40 de oameni într-o casă necunoscută din Timpuri Noi. Eram proaspăt ieșită dintr-o relație, una care s-a încheiat fără să știu eu pentru că eram la vârsta fragedă la care fraza „simt nevoia de o pauză” nu-nsemna nimic. Eu credeam că omul efectiv vrea să-l las în pace o săptămână; el și-a spus că dacă eu nu-l caut, înseamnă că nu țin la el. Am înțeles fiecare ce am vrut și asta a fost tot.

Nu căutam nimic revelionul ăla. Nu căutam să mă combin, nu căutam să mă îmbăt, nu căutam nimic măreț. Voiam să stau vreo două ore și-apoi să plec, chiar dacă ratam nebunia de la miezul nopții. Am băut două pahare de vodcă sau așa ceva și am trecut apoi pe apă. M-am prostit puțin pe-acolo, am vorbit cu doi oameni, m-am pupat cu-o fată că așa era „cool” și-apoi m-am îndreptat strategic către ușă. Mai erau vreo 20 de minute până la 12:00. Ghinionul meu a fost că m-a văzut un tip ducându-mă direct la cuier și cumva m-am trezit luată pe sus și întoarsă la petrecere. Literalmente luată pe sus.

„Nu poți să pleci acum! Hai să dansăm!”

Și am dansat timp de vreo două melodii. Tipul mă tot întreba chestii, eu nu auzeam ce zice, ne țipam unul altuia în ureche dracu știe ce și-apoi a venit scandarea noului an: 3, 2, 1, La mulți... pac: gura lui pe gura mea! Că sărut nu pot să-i zic. A fost mai degrabă o căutare de aur pe fundul gâtlejului meu. L-am împins înapoi și cred că i-am zis „stai un pic”, apoi am fugit și m-am încuiat într-un dormitor. Nu știu de ce. Nu voiam să mă sărute, dar nici nu voiam să îl refuz. Nu simțeam că am energia necesară să fiu blândă cu cineva. Să dispar părea cea mai simplă soluție. M-am așezat pe pat în camera întunecată, mi-am scos telefonul din buzunar și fix în acel moment mă sună fostul. I-am răspuns, am purtat o conversație foarte matură și ne-am urat unul celuilalt un an nou cât mai mișto. Aproape robotic am închis telefonul, m-am ridicat și am ieșit din cameră ca să fiu asaltată din nou de băiatul care părea să se fi atașat iremediabil de amigdalele mele. Sunt aproape sigură că i-am zis din nou „stai un pic” sau oricum ceva penibil de genul ăsta, apoi m-am încuiat din nou în dormitor.

Eram furioasă și de abia atunci mi-am dat seama. Furia nu mă prea reprezintă, dar în acel moment fierbeam din cauză că trebuia să stau încuiată într-o cameră ca să scap de cineva, că nu găseam întrerupătorul și că m-a sunat „boul ăla” și s-a purtat ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Nu sunt foarte sigură de tot ce s-a întâmplat în noaptea aia. Tot ce știu e că l-am sunat înapoi pe fostul meu ca să mă iau de el și să îi spun că nimic din ce a făcut nu a fost okay. Am ieșit înapoi la petrecere și l-am rugat pe un prieten să mă scape de băiatul pus pe combinații, apoi mi-am luat haina și am plecat.

M-am plimbat câteva ore pe străzile pustii. Nu aveam nicio direcție și nicio destinație plănuită, lucru care iarăși nu mă reprezintă. Nici nu știu pe unde am mers sau cât am mers și cum n-am înghețat sau la ce m-am gândit atâta timp, dar cumva am ajuns la metroul de la Piața Victoriei, unde am așteptat vreo 20 de minute să vină metroul ăla de 5 dimineața. Doar că dintr-un motiv sau altul, fix când a tras metroul la peron, m-am întors la 180 de grade și am luat-o înapoi spre ieșire. Am sunat-o pe o prietenă care întâmplător locuia în zonă, întâmplător era răcită acasă și întâmplător era Retinschi. Okay, poate ultima parte nu e atât de întâmplătoare.

Am ajuns la ea și ne-am înțeles din priviri că nu a fost o seară prea grozavă, apoi am început să ne uităm toți trei, eu, ea și iubitul ei, la Comedy Central până pe la 7 dimineața, între noi doar râsete și muci. Am ajuns la concluzia că revelioanele n-ar trebui să fie pline de combinații proaste, nici de băutură, nici de necunoscuți. Ar trebui să fie ca dimineața aia când am învățat să joc șah: tu și-un om, maxim trei. Pentru că 1 ianuarie nu-ți aduce nimic nou de la sine; cel mult o mahmureală de anvergură proastă. Tot ce poți face tu e să nu mai trăiești în trecut cu fiecare decizie proastă pe care o iei pentru că te-ai aranjat sau pentru că „ai dat niște bani” sau pentru că „e Revelionu, frate!”

***
Și alte revelioane ratate.