Robin and the Backstabbers, take two

Robin: E ceva ce te-a facut să strâmbi din nas? Fii sinceră, poți să îmi zici, nu mă supăr.

A: Nu-mi prea amintesc, știu doar că mi-a rămas în minte Pastă de dinți, aia mi-a plăcut mult.

R: E un cântec care tinde să placă unei mari părți din oameni, Alexandra. Te întreb pentru că în această săptămâna premergătoare lansării am mai dat albumul oamenilor pe care îi cunosc și a căror părere mă interesează și feedback-ul a fost aproape unanim negativ.

A: Pe bune? Wow. Oricum, am observat că la final e o variantă de la Arhanghels’k mai altfel, nu?

R: Brava!

Florentin: E acel hidden track.

A: Am ascultat albumul special ca să mă pregătesc pentru concertul de mâine, să știu ce mă așteaptă. Țin minte că așa am făcut și cu primul, mi l-am cumpărat …

R: La cât timp după ce a apărut?

A: Sincer, nu mai știu exact. Cert e că am început să îl ascult în timp ce îmi făceam temele și așa a început totul.

R: Ai auzit, Florentin? „Când își făcea temele”.

***

A: Sunt mulți care se apucă de chitară doar pentru a impresiona o fată. Cam despre asta a fost vorba și la voi?

R: Eu de exemplu am făcut clasa a IX-a în Alabama, unde am învățat să cânt la chitară. Când m-am întors, erau Ștefănel și Marius, în a XII-a (și știi cât de important este să te bage în seamă unii mai mari), care aveau o formație de folk, să zicem, și au auzit ei că a venit this new kid in town care știe să cânte la chitară și *fii atentă* are chitară electrică! Și m-au luat deoparte așa, îți dai seama, o chestie foarte oficială și pompoasă, să vină „domnii” din clasa a XII-a la tine și să zică „Știi de noi, da? Te bagi?”, și eu „Cum să nu? Cum să nu?”. Din momentul ăla am devenit formația oficială de rock a liceului, pentru că exista și formația de hip-hop Câinii de salon. Era eterna rivalitate între ei și nivelzero, numele formației noastre, într-un singur cuvânt, cu n mic. Un detaliu destul de important, netransmisibil în vorbă. Bătaia era mereu pe cine cânta ultimul la serbările școlii. Nu la cele de final, ci de ziua școlii. Colegiul Național Octavian Goga, în noiembrie, organizează un festival  de dans (sau organiza) și sunt un milliard de echipaje și fiecare face cum poate mai bine și sunt și live actors (sau cel puțin erau) și tot timpul era „Cine, cine, cine strânge mai mulți oameni în fața scenei? Cine cântă după cine?”. Era o chestie foartefoartefoarteee intensă.

A: Și acum se fac tot felul, de exemplu liceul meu face anual o paradă de Ziua Europei.

R: Dar știi de ce e Ziua Europei pe 9 mai?

A: Ceva cu unul dintre razboaie?... Nu știu, la istorie am ajuns de-abia la primul.

R: E de ajuns. Cântecul Pastă de dinți este exact despre asta: pe 8 mai 2015 se împlinesc 70 de ani de la încetarea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. A doua zi, ca fericire, au sărbătorit Ziua Europei.

A: Revenind, Vladimir a avut de-a face cu formația ta, nivelzero?

R: Mnu. Cred că mai am pe undeva un desen făcut de Vladimir care era un soi de fan al formației, deși nu asculta foarte mult - a început să asculte dup-aia, dar nu-l băga nimeni în seamă. El era în a II-a atunci, sunt 7 ani diferență între noi. Iar pe vremea aia nici nu arăta vreo tendință muzicală. Țin minte că prima chestie legată de muzică ce îl implică direct, activ pe frate-miu a fost… Mi se pare că întorcându-ne din Elveția - eu fiind a XII-a - ne-am oprit într-o seară în Viena, am stat la niște prieteni, și am pus eu albumul OK Computer (Radiohead). Și apoi se aude Vladimir care spune: „Mmm... mmmm... nu e rău. Ce-i asta?”, și eu: „Hai măă… lasă-mă”. Apoi a început să asculte și, la un moment dat, și-a făcut formație, în care am fost și eu invitat, am cântat împreună un concert. Nu știu dacă aveam cântece de-ale noastre, știu că am cântat Everclear și Bright Eyes și oricum, Vladimir cânta la chitară și glas și eu la glas și chitară și era Cosmin (Balaj) la tobe. Și la un moment dat, repetam într-o săliță din liceu, care avea rol de muzeu al folclorului și al tradițiilor românești și aveam pus acolo tot set-up-ul. Și Cosmin trebuia să plece, iar eu aveam o idee de cântec și am zis „Băi, uite, e foarte simplu”, l-am pus pe frate-miu la tobe, i-am pus bețele în mână și i-am arătat unde trebuie să dea cu fiecare, iar el a răspuns ușor sceptic „mmm... ok”. A început să „tagagagadamdam”. Și am zis „Noooo! De-acum încolo pui jos chitara aia și tu cânți la tobe orice s-ar întâmpla!”. Și de atunci a început să cânte la tobe.

Era la liceu, eu eram la București și, la un moment dat, Vladimir în Tenerife fiind, a primit un mesaj de la mine cu „It’s on, man, avem formație, se numește Robin and the Backstabbers, te bagi?” - „Cum să nu?”.

A: Aveți atât de mulți fani, inclusiv o tonă de adolescente. Cum e să aveți atâtea fane?

F: Tocmai astăzi l-a oprit pe Robin o fată pe stradă. De când are pălărie, îl opresc mai des.

R: Nu știu cum e. Sincer să fiu, fiind de vârsta acestor fani de care vorbești tu, fiind licean, mergând la concerte, mereu mă întrebam „cum ar fi să”. Acum „că”, cumva simt că nu mai am punct de referință. E dezorientant, cred, nu știu. De exemplu, o discuție precum a noastră, tu spunând de la început că vrei să vorbim despre liceu, mă face să uit repede că eu am terminat liceul în 2001, îți dai seama? Și am momente când îmi aduc aminte, am momente când nu. Eu am impresia că ieri s-a pus frate’miu la tobe sau că ieri l-am sunat pe Florentin să ne facem formație, iar apoi îmi dau seama că nu ieri l-am sunat pe Florentin, ci că mâine ne lansăm al doilea album. E ca un accident de mașină, nu știi unde să te uiți, stânga, sus, dreapta, jos.

A: Dar vă gândiți vreodată la asta când compuneți? La fani în general, la cum o să perceapă ei.

R: Pot să îți răspund așa, într-un mod general: nu. Însă eu am tendința de a scrie cântece gândindu-mă la o persoană, nu aceeași, și mă gândesc la ce i-ar plăcea acestei persoane să audă, o persoană pe care o putem numi și îi putem cere CNP-ul. Pentru că, cumva, cântecul la care lucrezi te trimite către universul, lirica acelei persoane și stai și schimbi acordurile și cuvintele, care merg, care nu, și te gândești cum îi va suna asta Mădălinei sau Cristinei sau Alexandrei sau lui Vladimir, de exemplu. Arhanghels’k a fost scris chiar cu Vladimir în minte. Tocmai ce urma să ajungă la mine acasă și era prins în trafic pe Valea Prahovei. Și eu, având încă telefon, îmi mai scriam cu el și îmi spunea că  „Băi, s-a super lungit” și era prost dispus și mi-am zis, „Hai să îl aștept cu un cântec”, știind că el va intra pe ușă și eu o să îl întampin cu „Băi, ia și ascultă”. 

A: Și care i-a fost reacția când a auzit prima oară piesa? 

R: Ah, este foarte stânjenitor pentru oameni. Adică dacă acum am face un cântec brusc despre și pentru tine, ar fi o stânjeneală imensă acolo.

A: Chiar voiam să întreb, persoanele cărora le-ai scris cântece le-au și auzit?

R: Da, și am și fost întrebat în câteva cazuri. Cântecele noastre tind să fie despre mai multe lucruri în același timp și atunci când ai impresia că prinzi un fir, îl pierzi destul de repede… iar asta a făcut varii oameni, aproape exclusiv fete, să mă întrebe în anumite momente: „Băi, ăla e versul meu, nu?” Și eu ridic misterios din umeri, zâmbind ca prostul, pentru că nu am ce să răspund. 

A: Care e cea mai făină dedicație pe care ați primit-o vreodată de la un fan/fană?

R: Oh, nu știu, e un subiect atât de abisal. Însă a fost foarte frumos când, în timpul concertului din Vamă, Horațiu a cerut-o în căsătorie pe Miruna, pe scenă, în timpul cântecului Soare cu dinți. Au mai fost momente în care am auzit și eu un cântec scris despre mine și pentru mine - cumva ca reacție la formația mea - un băiat a scris asta și a fost cumva cea mai bună și intensă dedicație, moment de maximă stânjeneală. Stăteam acolo și îl ascultam... „Man, de ce îmi faci asta?“ Ce pot eu să zic? Cine spunea că singurul răspuns la o operă de artă e o operă de artă? Adică auzi cântecul și te gândești că singurul mod de a reacționa e să scrii un cântec, dar nu îl poți face pe moment, și oricum ești copleșit.

F: “I’ll get back to you on that.”

R: Exact ca în film, când ea, în tren și el, pe peron, îl întreabă, în timp ce trenul pornește, "What’s wrong with you?”, iar el îi răspunde cu asta. Mi se pare că exact asta fac cântecele – sunt un mod de a nu răspunde imediat, un mod de a spune: OK, acum, după mult timp, uite.

A: Până la urmă cum a fost concertul din Vamă de anul trecut? Eu una n-am fost, dar am auzit atât de multe despre el. 

R: A început într-un mod foarte, foarte… incredibil de încărcat emoțional, pentru că noi veneam de la un concert pe care nu l-am mai cântat până la urmă, pentru că exact înainte de concert a murit cineva lângă scenă și... ni se părea așa, cum să dai acum drumul întregii chestii? Și am cântat totuși oamenilor strânși, la niște chitări neamplificate niște cântece pentru... acest om. De acolo am plecat înspre Vamă, unde am ajuns târziu, târziu și vorbeam cu oamenii de acolo, unde cântau Byron, și îi rugam să lungească concertul, că „jurăm că venim”. Am ajuns pe la 2 jumate - ceva de genul ăsta - și ne suna și Horațiu care spunea „Băi, Miruna vrea să plece și nu știu cum să o țin aici...adică a zis că vrea să vă vadă dar deja...c'mon, uite cât e ceasul.” 

A fost extatic, de la început până la sfârșit, tot concertul. Era ca și când toată greutatea oceanului (F: lac!) lângă care cântam se condensase (R: dă-mi voie să zic, tău, chiar) pe un tău de mărimea acestei camere, unul adânc de 2km. Stai puțin, adâncimea maximă a Mării Negre e de 2200m. Atunci, acest lac ar fi avut 18 km sau ceva de genul ăsta și era greuuu totul. Știi cum e, recunoști concertele bune cam din primele 3 secunde, așa cum recunoști un film bun din primele 2 minute. 

A: Și a fost unul dintre cele mai faine concerte ale voastre?

R: Eu consider că da. Nu știu dacă a fost „cel mai”. E greu să alegi. Îți dai seama câte lucruri se întâmplă în 5 ani. Tu ai fost la Marele Zgomot, în Herăstrău, când am cântat noi? Se anunțase ploaie și a venit furtuna. Nu poți să înțelegi cum a plouat: ploua cu picături cât scrumiera asta.

F: Și nici nu aveai unde să te ascunzi. Scena ca scena, dar nici oamenii nu aveau unde să se ducă.

R: Era la Teatrul de vară și țin minte cum cântam și vedeam brațe lungi de fulgere deasupra oamenilor. Îmi amintesc că am încheiat cântecul În 3 minute (mașina 682) - mă rog, mult zgomot, mult zgomot - răcnind peste zgomotul formației povestea lui Noe care trimite porumbelul către uscat și se întoarce cu o rămurică de măslină în cioc și apoi îl retrimite și nu se mai întoarce, semn astfel că a găsit pământ. E de un dramatism și de o...mi se părea foarte adolescentin din partea mea, știi? În timp ce mă auzeam, ziceam „Dumnezeule mare, tu te auzi?” și mă imaginam pe mine însumi la vârsta de 16 ani, în public, privind ceea ce făceam eu la vârsta de 32 sau cât era, 31, și încercam să îmi dau seama, „Mi-ar plăcea de mine?” și în momentul în care mi-am pus întrebarea: „În acest moment, în EXACT acest moment, da! De rest, nu știu”.

A: Pentru mine a fost o experiență dimineața din Control, să te duci la liceu după concert... rămâi cu impresia că de fapt ai fost cu o seară înainte și nu ai mai ajuns acasă. A fost incredibil.

R: Asta e ideea, de a crea un soi de dezorientare cel puțin temporal, de a nu mai ști cât e ceasul prea bine, precum începe cântecul nostru nou, Arte și meserii („Spune-mi, te rog, e noapte sau zi”), care s-a născut atunci dintr-o confuzie sinceră, nu neapărat malignă. Părea o întrebare bună de pus în dimineața acelui concert.

A: Ți s-a întâmplat vreodată să uiți versurile?

R: O, Dumnezeule mare, da! Cum să nu? 

Nu se compară nimic însă cu modul în care uită, de exemplu, Artan versurile. Eu am fost cu el în formație un an și ceva și râdeam chiar cu el despre asta, despre cum lasă formația să continue, el neaducându-și brusc aminte primul vers din cântec, și dacă nu îl știi pe primul, știi cum e, trebuie să dai la manivelă, că doar cu el poți să începi cântecul. Și toată lumea, cântând, râdea pe sub mustață „Mamăă, iar a uitat”. 

Și atunci când uit, încep să râd sau tac din gură și mă bazez pe faptul că poate știu oamenii. Dar da, este un moment vulnerabil așa, cumva, mai ales când se prinde lumea că ai uitat versurile. Sau când inversez strofele, spre exemplu, și le simt privirile asupra mea, ale tuturor celor din formație, când încep cântecul triumfal cu strofa a doua, ca-n reclama aia cu „a-nnebunit lupu’ “. Dar nimic nu se compară cu Artan, mă repet, care, din punctul meu de vedere, este cel mai bun vocal pe care l-a avut vreodată țara noastră. Și nu numai atât, ci frontman, interfața formației la public. Mi se pare de o carismă și de un șarm... E felul lui, în care își creează spațiul. Adică și-a creat destul spațiu încât să poată face orice. Te ține în priză.

A: Contează foarte mult asta. Țin minte că mie una mi-a fost destul de greu să stau jos pe scaun la concertul vostru de la Verona de acum 2 ani. Dar tot mi-a părut rău că s-a anulat cel de anul trecut. Ați mai avut incidente de genul, cu amânări de ultim moment?

R: Odată la mare, când s-a anulat un concert din cauza furtunii. Bineînțeles, noi am început să petrecem, ne-am super îmbătat și, după ce ne-am îmbătat, organizatorii au zis „Până la urmă, hai să-l facem” și ne-au prins în offside pe toți. Până și pe frate-miu, care nu bea neam. Am cântat după o formație de coveruri AC/DC, care na, era un maximum crowd pleaser. Și am venit noi, care nu cântăm o muzică neapărat veselă și ușor de iubit pentru oamenii care nu ne știu și ne văd pentru prima dată. Pleci cu un handicap imens, d-apăi dacă toată formația era beată, ceea ce nu mai facem de destul de mult timp. La început era un fel de convenție să ne îmbătăm și să facem cât mai mult zgomot, ideea era nu să cântăm cântecele, ci doar zgomotzgomotzgomot. Asta s-a schimbat cu timpul. 

A: Când aveai 16-17 ani, cum îți petreceai nopțile de vară? Tot cântând?

R: Mda, numai că mă feream cumva de răspunsul ăsta, pentru că e ușor evident. Locuiam într-un oraș care este foarte aproape de pădure, pădure aflată pe deal, adică deasupra orașului. Acolo mi-am petrecut miliarde de seri și nopți, acolo unde se sfârșește orașul și începe pădurea, privind orașul și plecând dup-aia prin pădure. Am impresia că toate cântecele noastre au loc în acea pădure din care, dacă te întorci, mai poți să vezi puțin din fosforescența orașului. 

A: Aduce cu videoul de la SPNZRTR.

R: Da, da. Unde, la sfârșit, în ultimul cadru, în care eu și cu Diana ne îndepărtăm, se vede o luminiță, luminiță care este a barajului Paltinul. Și faptul că se vede acea luminiță a barajului acolo pe mine mă... Ca să pun puțin context acestei afirmații, eu sunt obsedat de lacuri de acumulare. Nici nu pot să pun în cuvinte ce naște în mine prezența unei mase mari de apă create prin intervenția omului, știi? Creezi un baraj și spui „Uite, aici va fi un lac, tot ce vezi va fi scufundat”. Și lângă orașul în care m-am născut, Miercurea Ciuc, există lacul de acumulare Frumoasa, care pentru mine este... am, așa, impresia că acolo o să mor eu, pe malul acelui lac. Sau în Cambodgia.