Rockstarurile care ne-au furat inimile

Damon Albarn

Sufragerie, mama, VH1 şi covoare. Am o reacţie usor disproporţionată atunci când încearcă să schimbe programul şi dau să mă sprijin pe scaun când dă înapoi. Cum dracului poți să te tăvăleşti în bluziţa ta gri pe covoare înflorate şi să îţi fâlfâi microfonul pe la nas cu cea mai dezabuzată mutră de video-chat pentru adolescente întârziate, nu ştiu. Știu doar că atunci când am văzut prima dată Beetlebum n-a mai contat că îi simţeam privirea maică-mii în ceafă, eram la un pas de a mă tăvăli şi eu pe covorul din sufragerie. Nu aveam net, aşa că nu puteam să fug din cameră şi să intru direct în stalking mode, să aflu şi ora la care s-a născut şi să calculez compatibilităţi, în timp ce mă pierd în ochii lui de drogat sictirit. Mi-am văzut doar de fanteziile de tocilară la 13 ani, care visează să apară un tip ca Damon în cartier şi să îmi încheie o dată pentru totdeauna reputaţia de fată cuminte, să facem porcării şi să fim neînţeleşi împreună.

P.S. Cum naibii să te mai şi cheme Damon Albarn? [Emilia Barbu]

Chris Cornell

Eram deja la liceu şi deşi tot fără net, aveam calculator şi TV Tunner. Cu alte cuvinte, îmi blocam calculatorul înregistrând toată muzica mişto pe care reuşeam să o prind la TV. Cred că întâi şi întâi am văzut un documentar cu Audioslave în Cuba, din care încă îmi amintesc scena în care basistul haios adopta un câine mic, alb şi agitat, şi îl boteza Salami. Atunci am decis că el va fi cavalerul de onoare. Pentru că era clar că domnul Chris Cornell era iubirea vieţii mele - chestie verificată ulterior de-a lungul unor sesiuni compulsive de intrat pe net, pe la prietene pe acasă: eram atât de compatibili că-mi dădeau lacrimile. Totul era perfect: voce, păr, gură, mâini, haine, vocea aia din nou, desigur trebuia să aibă şi ochii ăia, ca să nu mai zic de bronzul perfect pe acel corp minunat. Sper să nu mă ia flama din nou, dar Doamne! până şi lumina cădea bine pe omul ăsta! Ca să nu mai zic că la 16 ani aveam şi pretenţii de mare simţitoare, aşa că bineînţeles că memorând obsesiv toate versurile (şi urlând pe ele, în nişte dueturi memorabile cu boxele) am ajuns la concluzia că sunt singura care îl înţelege pe bietul Chris. Viaţa însă ne-a îndepărtat, mai ales atunci când am constatat că este căsătorit cu cea mai urâtă femeie de pe faţa Pământului (un soi de verişoară de-a Donatellei Versace, prietenă bună cu chirurgul lui Cher). Dezamăgirile s-au ţinut lanţ şi apoi a mai făcut şi un fel de manea cu Timbaland, iar din gura lui perfectă se prelingea câte un „bitch!” scuipat la fiecare 5 secunde. Devenise clar că nu mai era bărbatul de care m-am îndrăgostit. Acum însă, cred că m-am maturizat şi aş putea să trec peste anumite lucruri, în timp ce mă intreb ce păzesc ăia de la True Blood, de nu l-au selectat încă pentru un rol memorabil şi foarte dezbrăcat? [Emilia Barbu]

Prima oară când am dat nas în nas cu Chris Cornell a fost pe la 11 ani, când pe MTV-ul drag de atunci (încă european) rula Black Hole Sun, un videoclip bizar plin de high fucks, în care băiatul ăsta cu mustăcioară, ochi albaștri atât de frumoși și voce răgușită dădea de zor la chitară. Descopeream rock-ul. Vreo trei ani mai târziu, intra în heavy rotation Like A Stone, cu tobe și riff de chitară în combinație greu de confundat, zoom pe ochișori, și versuri, melodie și videoclip întunecato-depresive, la fix pentru dubioșenia în care mă scăldam. Aveam deja în cap standardul stabilit - băiet brunet cu ochi albaștri -, iar popul pierduse de mult bătălia în fața ritmurilor mai agresive, așa că îmi înnebuneam vecinii cu Show Me How To Live când nu era nimeni acasă, în timp ce visam că o să-mi fac trupă și o să cântăm pe aceași scenă. Cu el la bustul gol, bineînțeles. Până atunci, însă, în epoca Britney Spears, încă făr’ de internet, căutam cu disperare un poster în Popcorn și Bravo cu băiețașul ăsta nu prea comercial, ca să mă holbez endlessly. [Larisa Baltă]

Michael Hutchence

Tot cam pe atunci aflam de Michael Hutchence, într-o ediție MTV Diary cu Kylie Minogue. Refrenul de la I Need You Tonight nu-mi era străin, dar habar n-aveam ce bucle ondulate se ascund în spatele lui. Era fix opusul lui Cornell cel agresiv cu alură de bețivan care dă cu sticla de masă. Hutchence era boem, sensibil și misterios, și muzica lui mă ducea cu gândul la târcoale și dansuri de împerechere. Când am concluzionat că zâmbetul ăla șăgalnic ascundea o ditai depresia, iar vocea aia de la care vibra și mobila cânta poezie, am înțeles de ce vorbesc toți despre doruri, despărțiri, iubiri neîmplinite și jind: băiatul rănit e sexy. Avea tricouri mulate, își dădea părul pe spate brutal și, dumnezeule, se mișca bine. Iar pentru că s-a sinucis și degradarea n-a mai venit, a rămas izolat în timp, într-un endless loop de sex-appeal fără vârstă, ca reper general. Și oricum ai da-o, INXS după el nu există. It’s really just afterglow. [Larisa Baltă]

Robert Plant

Nu știu altele cum erau, dar pentru mine-le de la 13-14 ani cel mai important standard de frumusete era un păr pufos și frumos. Dacă se putea și blond, creț și flexibil în bătaia vântului, mi se tăia filmul și mă vedeam cântând duete cu respectivul dubios. Nu pot să spun că nu mai am încă o sensibilitate pentru Robert Plant. E băiatul ăla gayish care nu e gay, cu haine mai mulate ca tine, care geme mai frumos ca tine, pentru că - ah, alfie! - un bărbat adevărat nu trebuie să-și afirme masculinitatea. Nu? Să plecați ca Joplin cu Bobby McGee într-o rulotă hippioată, să aveți o viață ratată și muzicală, să fiți frumoși și nefericiți, jegoși și sexi. L-am văzut acum vreo 5 ani în concert și aveam tot treisprezece ani. [Noemi Gunea]

Darren Hayes

Darren avea probleme, ca orice artist tulburat, cu demonii, alcoolul și egoismul. În mare parte se datorau faptului că avusese succes cu niște melodii siropoase care nu-l reprezentau, el fiind mult mai dark și mai rock. Evident că mă iubea, doar că nu se purta întotdeauna frumos cu mine; eu trebuia să-i suport ieșirile nevrotice, indiferența și, uneori, cruzimea, pentru că evident apoi mă copleșea cu poezii, se uita în mine cu ochii ăia albastru închis și făceam sex nepământean. La alta nici că se uita vreodată, numai eu existam pentru el, măcar de asta eram sigură. La un moment dat însă toată nebunia a fost prea mult pentru mine și după ce a uitat de mine în backstage după un concert am fost slabă (am vrut să mă răzbun?) și am găsit consolare în brațele colegului lui de trupă, Daniel. De el nu-mi plăcea deloc de altfel, mi se părea comun și plicticos, dar era acolo, tânjea după mine și arăta bine la corp, iar eu eram tulburată. Evident că Darren a venit a doua zi dimineață în garsoniera boemă a lui Daniel în care mă refugiasem (făcusem sex o singură dată, sec și culpabil) și a luat-o foarte rău, a distrus totul pe acolo a urlat la mine și a și plâns un pic. Și eu. O vreme nu l-am mai văzut, știam că se-nchisese în studio să scrie/compună și de mine nu mai voia să audă. Atunci a scris, pentru mine, Break Me, Shake me. Când am auzit prima oară melodia am plâns, evident, mai ales între 2:30 și 2:50, acele 20 de secunde care și acum îmi mai dau fiori. L-am așteptat după concert, au fost câteva momente cinematografice în care ne-am uitat unul la celălalt fără să vorbim, după care am făcut iar sex nepământean. Povestea mea se oprea aici, unde Darren era fericit că eram din nou împreună și avea în sfârșit o melodie mai aproape de cine era el; nu continua cu mizeriile de albume pe care le-a scos după cel din 1997 care îmi servise drept inspirație. [Karin Budrugeac]

Alice Cooper

Poate mă expun degeaba la mișto-uri, dar n-am văzut un show mai show decât concertele lui Alice Cooper. E seducător cât de mult și de autentic îi face plăcere să construiască micile lui scenete de vodevil, povești cu eroi, cu monștri, sau cu americani mediocri și sensibiloși. E un fairy tale pentru adulți, care împinge niște limite ale bunului simț, dar nu te violentează prea tare; entertainment american get beget. E urât ca vai de capu' lui, dar are șarm, haz și o siropoșenie dulce. Pe orice melodie creează un delir de Rocky Horror Picture Show, până când tu devii Alice Cooper și el rămâne rockstarul iritat de machiaj, în haine răpciugoase, deprimat de destinul singuratic al oamenilor de succes. [Noemi Gunea]

De la Molko la Bowie

Am 16 ani. Știu: să scriu un eseu argumentativ; să citesc moderniștii anglo-saxoni; să mă duc cât mai des la Teatrul Act. Știu că lumea mi se expandează de la o zi la alta. Nu știu: de ce oamenii se bagă unii pe alții în cutiuțe (ăla e băiatul popular, ele sunt fetele care merg în Vamă și fumează, noi ne uităm la Daria și vorbim 5 ore la telefon). De ce vor toți o viață, așa, coerentă ca-n cărți. De ce trebuie să fie lucrurile albe sau negre.

Într-o zi, D. vine la școală cu o casetă cu sleeve galben-auriu. În imagine, o ea, așezată la masă cu ea însăși, cu ochii în jos. D. vânează de luni de zile albumul Black Market Music. Mi-l împrumută și mie neapărat, trebuie să-l ascult, e genial.

Ascult. Nu înțeleg. Credeam că solistul e bărbat. N-are voce de bărbat. Nici de femeie. Ce-i asta? Nu.

Mai trece un an, poate. Vine și trece prima mea mare dezamăgire cu mine însămi. Etichetele s-au mai șters, griurile sunt permise. Iar Brian Molko (eye-liner, fuste, Special K, piele translucidă și voce la fel) – ei bine, Brian Molko e androgin. Din CD playerul portabil îmi cântă dimineața la 6:47, în drum spre școală, „days dawning, skins crawling, pure morning”. Seara înainte să adorm „I'm weightless – I’m bare. I'm faithless – I'm scared”. Din chitara lui V., acompaniat de vocea iubitei lui: „So before I end my day, remember: my sweet prince, you are the one”. La TV cântă cu un fel de el însuși, mai înalt, mai blond, mai bătrân, mai David Bowie. „Strange infatuation seems to grace the evening tide. I'll take it by your side”.

Peste încă alți ani, Molko îi face loc lui Bowie, care îl aduce pe Nick Cave, de la care mai apoi vine Blixa. Nu mai ascult Placebo. Dar fără Molko androginul nu știu când aș fi început să văd nuanțele – și când aș fi schimbat etichetele pe fluiditate. [Ioana Pelehatăi]

Dave Grohl și Nick Cave

Să tot fi fost 1993, cînd, din fericire, m-am potolit cu Depeche Mode pentru că MTV difuza minunății din Seattle și pentru că aveam acces la ele, grație televiziunii prin cablu. Așa l-am descoperit eu pe Făt-Frumosul-tocilar de la tobe, Dave Grohl, și, oarecum, nici pînă acum nu mi-am revenit (a se citi nu l-am trădat mișelește). Nu am colecționat afișe cu el, nu mi-am cumpărat tricou cu Nirvana, dar am uitat de cîte ori am devorat, aproape fără să respir, MTV Unplugged in New York (inclusiv înregistrat pe casetă video) sau de cîte ori am alergat în sufrageria familiei ca să prind videoclipurile Lithium & Smells Like Teen Spirit a o suta mia oară. Nenumărate sunt si cămășile pe care i le-am călcat lui taică-miu ca să-mi cumpere casetele Nevermind și In Utero, „originale din Tîrgul de Mașini Vitan”, acest Camden balcanic nouăzecist al Bucureștiului. Cînd s-a sinucis colegul său de formație, Kurt Cobain, am fost tristă pentru amîntrei: defunctul, Dave și subsemnata, pentru că, îmi imaginam că nu o sa ne mai revedem niciodată, chiar și așa, desparțiti de ecranul MTV-ului. Ceea ce a fost și adevărat o bună bucată de vreme. Sau cum ar zice Facebook-ul acum : “complicated relationship”. Dezamagită fiind în clasa a 9-a (1996) de faptul că olimpicii la mate&fizică nu arătau precum Dave Grohl și nici nu cîntau la tobe precum s-ar sfîrși Universul, am început să ma consolez cu Nick Cave. Meschinării adolescentine care au dus la împrumutat de la prietenii mai mari Henry’s Dream, Murder Ballads, Let Love In, învățat versurile, dorit în secret ca Stagger Lee să fie cîntat live cu Dave la tobe și cu mine în primul rînd, visat cum îi scriu o telegramă lui Nick doar pentru a-l întreba dacă și lui îi place de prințul Mîșkin. Lucrurile s-au complicat și nuanțat odată cu prima întîlnire cu Nick, în Budapesta, în 2005. În afară de entuziasmul previzibil, totuși, simțeam că dau Seattle-ul pe Londra, fără a exista un duel memorabil. Și cum pe Dave l-am întîlnit doar de 2 ori pînă acum, iar pe Nick, de (în curînd) 6 ori, îmi este cam clar ce vor planetele să imi transmită: într-o bună zi, eu și Dave o să adoptăm 2 copii din Africa, iar Nick o să mă cheme să-i fac sandvișuri pe platourile de filmare ale următoarelor lui 6 filme. Evident! [Livia Cosmineanu, Manager & PR Robin and the Backstabbers, contributing editor All Hollow]

Jim Morrison

Prima dată când am auzit expresia indian summer a fost în vara din 2000. Am descoperit că înseamnă o toamnă neobișnuit de caldă, care dă impresia că e încă vară, dar este doar o pacăleală. Terminasem clasa a VII-a, stăteam în biroul mamei, încă nu aveam internet acasă și copiam pe foi A4 versuri din poeziile lui Jim Morrison; pe fiecare coală câte o poezie scurtă, pe care o lipeam cu scotch în camera mea. Una dintre ele se numea Indian Summer și suna așa:

I love the best from all
I expect more than I get.
But everything has changed around here,
from the time the Indian Summer had found me

Fascinația pentru Jim avea în mare parte legătură cu melancolia pe care la 15 ani o găseam în muzica The Doors. Nu aveam postere cu el, nu visam cu el, dar muzica lui mi-a devenit atât de intimă într-un timp atât de scurt, de parcă îmi explodase ceva în cap și mă transformasem în altceva. Acum mi se pare absurd și aproape artificial ca un copil de clasa a VII-a să simtă o tristețe așa puternică și să asculte cu atâta patimă versuri ca Never saw a woman....So alone, so alone So alone, so alone, dar asta arată doar cât de mult m-am îndepărtat de vârsta de 15 ani.

Pe lângă foile pe care copiasem poeziile lui Jim, mai aveam o casetă cu un best of The Doors, un CD cu discografia și un tricou negru pe care era imprimată o poză cu Jim. tricou pe care-l poartă Ioana în poză. [Diana Meseșan]

Freddie Mercury

Există voci și voci, și timbruri care să-ți ridice părul de pe corp, să te melancolizeze sau să-ți provoace o stare de excitare. Există Bertrand Cantat, Tom Waits, Brian Molko. Dar există numai una care să mă umple și să facă muzică peste tot în mine.

Freddie mai are doar câteva luni de trăit când filmează clipul la Those were the days of our lives. E foarte slab, iar pe ecran mișcările lui sunt bruște, nefirești, departe de senzualitatea aproape obscenă din clipurile vechi și de energia și mai obscenă pe care o avea pe scenă în concerte. Nu prea se mai putea ține pe picioare, așa că băga cam 3 pahare de vodkă înainte de filmări, după spusele lui Brian May. Ca mai toate baladele lor și ultima pare să fie tot despre viața lui Freddie.

Evident, am văzut clipul mult mai târziu, în 1991 eram încă la grădiniță. Dar de la prima vizionare mi-am dorit să intru în el ca tipa din Take on me de la A-ha, să dansez toată melodia lipită de Freddie (mi-l imaginam înalt, și aș fi ajuns cu nasul exact la părul lui de pe piept), cu mâna lui transpirând strâns într-a mea, iar la sfârșit să-l sărut apăsat pe gură, when light fades.

Pentru dinții tăi aproape abominabili, pentru timiditatea ta off scene, pentru cât de grozav arăți în Crazy Little Thing Called Love, pentru voce, din nou, pentru că melodiile mele preferate Queen sunt scrise tot de tine, și pentru că, Freddie, I still love you too. [Karin Budrugeac]

Syd Barrett

Syd are o mutră de extraterestru. Contribuțiile lui la piesele Pink Floyd sună practic a comunicare cu o altă galaxie. Syd are o aură în jurul capului și o sclipire în ochii ăia leneși. Îl iubeam oricum, am început să îl ador odată ce am pătruns în Pink Floyd în Roșu (Michele Mari).

Syd locuia lângă David (Gilmour) și se vizitau de mici. Repetau la Syd acasă din când în când, iar lui David i-a predat ștafeta când a ieșit din grup. Cât de tari or fi fost clipele lor împreună: mi-l imaginez pe Syd când calm, când extatic, manevrând discuții și instrumente. Încă se discută dacă Syd era nucleul, adevărul sau purtătorul mândru și dezolant al Sfântului Graal pentru Pink Floyd - în timp ce alții declară că a ținut formația pe loc ani de zile cu psihozele lui și abuzul repetat de acid lisergic dietilamid - citez dintr-un conspect al primului raport de psihiatrie din Londra, 18 iulie 1967, realizat de un anume Ronald Laing, pe subiectul nostru cu ochi încețoșați. Mie mi se pare că e pur și simplu necesar să existe acolo unde este, deși e extrem de challenging să intri în universul lui - astfel primele albume PF sunt aproape inaccesibile pentru cineva care nu știe care e treaba.

Barrett, rezerva de creație, pulsația de nebunie, băiatul care picta și tăia tabloul cu un cutter în secunda în care era gata, tânărul care botează primul album PF The Piper At The Gates of Dawn după un capitol din Vântul printre sălcii, de Kenneth Grahame, cartea lui preferată din copilărie, care i-a inspirat numeroase ființe fantastice care populează discul. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc fiindcă era legendă dinainte să înceapă să cânte, pentru profunzimile abisale și înălțimile cerești, buclele negre și timiditatea. Pentru că a fost țicnitul care la masa de ceremonie a logodnei cu Gayla a cerut permisiunea de a se duce la baie ca să se întoarcă ras în cap și cu urme de sânge de la brici. Mă întreb ce ar fi zis mama mea la faza asta.

Aș fi vrut să fiu eu Ann Murray, tipa căreia îi este dedicată See Emily Play, și să fi copilărit cu Syd, pentru ca apoi să încerc să îl fac să se lase de droguri și să îi cenzurez genialitatea, ca orice iubită în devenire. [Dana Bergheș]

Steven Tyler

Şi eu am fost rockeriţă cînd eram mică. Rockeriţă kitsch. De la 12 pînă la 17 ani, am reuşit să învăţ toate versurile de la toate piesele de la Aerosmith, să ştiu istoria formaţiei în detaliile ei cele mai penibile, să decupez tot ce-apărea prin Salut şi Bravo, să-mi pun afişe în cameră, să visez la un concert cu gemenii toxici (Steven Tyler şi Joe Perry) în faţa Palatului Culturii din Iaşi (10 ani mai tîrziu eram în primul rînd la Zone Arena, la primul şi singurul lor concert în România), să mă înscriu în fan club, să trimit scrisori, să-mi fac prima mea adresă de mail cu user-ul aery_15, să ascult Crazy la walkman de fiecare dată cînd urma o teză la matematică sau o despărţire, să adun etichete de la banane ca să i le dau lui Steven cînd o să ne vedem (citisem că înainte de fiecare concert îşi lipeşte pe mînă o etichetă de banană, credea că-i poartă noroc). Deşi Manuela a zis odată, cînd i-am arătat o poză mare cu Steven Tyler în Bravo, „Ia-l de-aici, ăsta e Satana!”, mie-mi plăcea foarte mult şi-mi făcusem din el un ideal masculin cu gură enormă. Nimic altceva nu mai conta, doar gura aia care se-ntindea dincolo de urechi pînă la trecerea de pietoni de pe Independenţei pe care-o traversam în fiecare dimineaţă în drum spre şcoală. Un bărbat care să-ţi cînte „You could be my flamingo/ Cause pink it’s a new kinda lingo” şi dup-aia să te-nghită. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult. [Luiza Vasiliu, Dilema Veche]

Kurt Cobain

Din cauza lui Kurt mi-am tăiat blugii. Ferfeniță i-am făcut. Mama s-a cam îngrozit, oamenii se legau de mine pe stradă prin Târgu Jiu, ceea ce îmi confirma că sunt și eu rebelă ca el. Oricum nu-i auzeam, pentru că Smells Like Teen Spirit răbufnea puternic din căști.

Ajungeam acasă, trânteam rucsacul pe pat, dădeam muzica la maximum și mă întrebam oare ce îi făcea curva aia de Courtney când era trist și supărat, pentru că eu știu sigur că i-aș fi mângâiat tâmplele și i-aș fi ciufulit părul. L-aș fi făcut să râdă. L-aș fi înțeles și m-aș fi îmbătat cu el. Și, mai ales, n-aș fi făcut greșeala să-i fac un copil unui copil. Eu eram o fată deșteaptă, ce pula mea. O fată șmecheră de 16 ani care l-ar fi dat pe spate pe Kurt dacă ar fi avut ocazia.

O vreme m-am uitat pe stradă după toți tipii care semănau cu el. Adolescenți triști cu șuvițe blonde în ochi și blugii rupți în genunchi. Nu știu de ce. Oricum nu l-aș fi trădat cu o copie fadă. Era ceva instinctiv. De câte ori vedeam un Kurt pe partea cealaltă a străzii, întorceam capul.

Nu mai știu când m-am vindecat. Probabil când am terminat-o cu grunge-ul. Ochii care nu se văd, vocea care nu se aude, se uită. Mi l-am reamintit când mi-a pus iubitul meu filmul Last Days. Mereu mi s-a părut că Michael Pitt are o față de porcușor enervant și răsfățat, dar l-a interpretat pe Kurt atât de bine încât mi-am amintit de ce îl iubeam. Dar acum nu mai aveam 16 ani și știam că e o prostie să cred că eu l-aș fi putut face să vrea să trăiască. Între timp, aflasem foarte clar de ce nu mai vor oamenii să trăiască uneori. [Oana Maria Zaharia, Poetrip]

Anthony Kiedis

E anul 2000. Am 11 ani, port ochelari dreptunghiulari, sunt durdulie și am un breton mare. La școală, eu și colegele mele ne jucăm de-a Sailor Moon; eu sunt Sailor Marte, Sailor Moon e colega noastră cu adidașii galbeni cu talpă groasă, la care toate jinduim. Toate citim Bravo, toate am decis că Thalia e mai mișto decât Natalia (mie îmi plac amândouă, în secret), toate suntem îndrăgostite de Hienă de la Animal X (eu sunt îndrăgostită și de Virgil Ianțu, tot în secret).

Anthony Kiedis are 30 și ceva de ani deja, spre 40. E blond oxigenat, cu părul în ochi. Stă la bustul bronzat gol, are tatuaje pe spate și pe brațe și poartă bocanci negri. Face surf pe spinarea unui rechin, de pe care își face avânt, sare, se dă literalmente de câteva ori peste cap și aterizează într-o decapotabilă neagră. Eu stau pe jos, turcește, cu telecomanda în mână și mă uit la televizorul mic din camera mea. E dragoste la prima vedere.

Videoclipul de la Californication, mi-a atras întâi atenția datorită animației – era perioada în care descopeream Sims și probabil nimerisem din greșeală pe MTV, pentru că altfel îl pândeam tot timpul pe Hienă pe Atomic. Kiedis era în mod cert o rara avis pentru mine, în tot contextul de staruri latino-americane și formații românești de muzică dance, drept urmare nici nu mi-am mărturisit slăbiciunea la școală. Red Hot Chili Peppers erau prea nișați pentru grupul meu, iar eu voiam să am adidași galbeni înalți și să fiu la modă.

De fapt, atenția mea era concentrată pe Kiedis, nu pe Red Hot Chili Peppers. Nici nu cred că mi-a plăcut foarte mult muzica lor de la început. Pe atunci, nu aveam încă internet, deci eram limitată la televizor. Am început să aștept videoclipurile lor pe MTV, dar mai mult decât să mă bucur de muzică, eu visam la solist, a cărui voce ușor nearmonioasă începusem să o recunosc imediat. Îl regăseam de fiecare dată altfel – blond, brunet, cu plete lungi, cu codițe, cu împletituri de prințesă Leia, tuns castron, aproape de fiecare dată la bustul gol.
În adolescență, deja mă despărțisem de Kiedis. Nu mai știu de ce, probabil că un fel de it’s not you, it’s me. Ne mai întâlneam scurt prin B52 sau pe plajă, când dansam pe Scar Tissue sau Otherside. S-a insinuat în viața mea din nou în 2010, când într-o vacanță din Sighetu Marmației am ascultat numai RHCP, din lipsă de altceva. M-am întors acasă și, ca să prelungesc senzația vacanței, i-am ascultat în continuare. Așa am ajuns să stau două luni în căști numai cu Stadium Arcadium și să îl reprimesc pe Kiedis cu brațele deschise. Ne-am privit în ochi abia anul trecut în august, deși cred că a fost mai degrabă unilateral. S-a zbânțuit pe scenă și m-a ținut un timp în suspans, dar în cele din urmă și-a dat tricoul jos. Restul e confidențial. [Ioana Moraru]