Schimbi la M2 şi cobori la Romană

Bucureștiul e orașul oamenilor autosuficienți, al celor care-și beau cafeaua singuri, mănâncă singuri și dorm singuri. E primul lucru care mi s-a conturat în minte, ca o concluzie intermediară după ceva timp de locuit aici. Dar e și orașul în care lucrurile se întâmplă atât de rapid încât n-ai putea să ai pe cineva cu tine de mână decât dacă știe să alerge la fel de repede. Suntem prea mulți ca să ne putem mișca încet fără să ne împiedicăm unii de ceilalți – izbitura din greșeală cu cineva la metrou doare mai tare și trebuie să-ți asumi riscul. Nu e nevoie nici măcar să fii foarte atent la ce se petrece în jurul tău pentru ca graba asta să te prindă și pe tine – e ca atunci când îi privești pe alții dansând și te trezești bătând involuntar din picior 10 minute mai târziu.

Toate plecările mele din orașul ăsta au fost furtunoase. Nu m-am gândit însă niciodată la cât de furtunoase sunt rămânerile mele aici, pe post de concurent al maratonului urban, victimă a forfotei permanente care mă face să nu pot să mai adorm nicăieri fără zgomot.

M-am mutat aici acum trei ani ca o mișcare browniană umană care nu-și poate găsi liniștea mai mult de două ore într-un loc fără să-l caute pe următorul în care să meargă. Migrând dintr-un oraș de munte, cu aer curat și oameni calzi și zâmbitori, dar în care, din păcate, dacă te aflai în centru după ora 12 puteai să juri c-ai ajuns pe un platou de filmare părăsit, văd Bucureștiul cu mult mai mult interes decât o persoană care a fost crescută de el ca de o dădacă. Când eram mică mereu consideram că mâncarea vecinului e mai bună și-o savuram mai cu poftă, deși probabil mama gătea, spre ciuda ei, ceva mult mai bun acasă.

Am ajuns aici într-o septembrie, la începutul primului meu an de facultate, m-am așezat la gura de metrou de la Romană și-am lăsat oamenii să treacă și să se uite ciudat la mine din cauză că zâmbeam și era luni dimineață. Mi-am zis sigură pe mine: „București, provoacă-mă!”.

Am transformat mutarea mea într-o relație cu un oraș-persoană care să mă învețe și mă reducă la tăcere, să mă umilească prin cultură și deschidere și mai ales prin noianul de contraexemple pentru toate teoriile mele extremiste despre cum încrederea în oameni e ca desertul la care nu mai ajungi niciodată, nimeni nu mai știe să poarte o conversație reală și alte lucruri asemenea. Sunt o tipă super curioasă, deci îmi place tot: dac-aș putea să fiu la film, la teatru și să și dorm în patul meu simultan, probabil că tot n-aș fi mulțumită și-aș mai căuta vreo vânătoare arhitecturală de duminică ce trebuie să-mi fi scăpat privirilor. Îmi și place mult să merg pe jos. Am senzația că asfaltul e mai tocit prin locurile pe unde trec eu de mai bine de trei ani și încerc să schimb partea trotuarului mereu ca să nu se prindă și alții de drumurile mele. Sunt mai posesivă cu locurile pe care le frecventez decât cu oamenii și dacă mă întrebi unde-am fost aseară, am să-ți spun probabil c-am rămas acasă de frică să nu mergi și tu acolo. După ceva timp, am învățat despre compromisul pe care trebuie să-l faci dacă vrei să-ți vezi picioarele că încă pot să meargă, acela al prioritizării și-al alegerilor, în care strângi din dinți și răspunzi la „Ieși diseară?” cu „Măi, de data asta stau acasă.”.

Mă amăgesc că sunt pe cale, în final, să mă calmez, în timp ce grăbesc pasul spre Universitate, unde vin destul de des cel puțin patru autobuze care mă duc spre facultate. Am ajuns să mă bucur mai mult de drum în sine decât de destinație, mai ales că, stând în Cartierul Armenesc, îmi vin în cale o mulțime de tipologii contrastante, de la arhitectură la oameni. N-am nevoie de alarmă să mă trezesc, pentru că tramvaiul care trece fix prin fața casei mele se ocupă deja de asta. Tot drumul meu spre centru e mai mult o plutire - prind primele raze ale dimineții pe Vasile Pârvan, trec pe lângă Grădina Sticlarilor și-mi amintesc de proiecțiile văzute săptămânile trecute, ajung în Piața Rosetti și mă lovesc de traficul de 9 dimineața, de mirosul de patiserie, flori vândute pe stradă și parfumuri lăsate în urmă de doamne înscrise la maratonul pe tocuri. Până să ajung în stație la Teatrul Național, am trăit deja jumătate de zi cuantificată în experiențe senzoriale. Așa că ce se petrece după ce mă urc în autobuz e doar o rememorare a zâmbetului primit de la tipul care mi-a preparat flat white-ul și azi, a oamenilor în costum pe bicicletă și a clipei când se trezesc și magazinele din somn, pieptănându-și semnul „deschis”.

Odată ce se deschid ușile autobuzului în fața mea, haosul reîncepe – îmi ia prea puțin să mă pierd iar prin mulțime, să mă înghesuie și să mă bruscheze lumea care mai mereu se grăbește undeva. Am ajuns totuși să mă obișnuiesc cu asta și să fiu și eu un alt element care împinge și calcă la rândul lui – e foarte diferit față de ceea ce cunoșteam înainte, în Brașov, unde lumea chiar te lăsa să ieși din autobuz fără să trebuiască să-ți arăți colții. „I used to cry, but now I don’t have the time”, mi se plânge Chinawoman în căști, tânguindu-se în Party Girl. Mă gândesc că de când sunt aici nici n-am avut timp să mă întreb unde dispare tot timpul ăsta - mereu e un eveniment pe care trebuie să-l prind de picior, trei prieteni pe care trebuie să-i fi văzut deja și așteaptă un telefon și o coadă de deadline-uri cărora trebuie să le deschid ușa și să le permit să cadă peste mine. Dacă aș avea o extraopțiune pentru viață cum există pentru cartelele pre-pay, mi-aș dori să mi-o aleg pe aceea cu ziua de 72 de ore și 100 de GB de internet – promit că nu sunt pretențioasă, aș vrea să și dorm o parte din timpul ăla.

Și totuși, pe cât știe orașul ăsta să urle și să bată din picioare, îl mai prind dormind uneori, când oamenii s-au săturat să petreacă. Un moment de genul ăsta a fost când m-am oprit și-am văzut duzina de sticle goale lăsate pe tejgheaua de afară dintre Control și Alt Shift și care mi-au spus că petrecerea s-a terminat și că e momentul s-o întind spre casă. De atunci am început să le văd părăsite peste tot de parcă orașul ăsta e o petrecere pe terminate continuă. Știm cu toții că nu suntem Berlin sau Viena și că dacă bem o bere pe stradă sigur se va materializa un polițist din neant care va vrea să știe cât de prost am ieșit în buletin și cum ne cheamă. Ai putea să și presupui în ce direcții stau oamenii care ies din cluburi după rândurile de sticle lăsate pe străzi în aproprierea clubului și să-ți dai seama că tipul ăla cu care ai vorbit marțea la Brutus e vecin cu tine și că stați la două capete diferite ale aceleiași străzi și să vă promiteți că data viitoare beți o bere împreună de dragul marii coincidențe. Orașul vorbește în mormanele de gunoaie lăsate pe lângă coșurile de gunoi, în cei 2-3-4-5 oameni pe care-i vezi pe stradă la orice oră, în ambulanțele care circulă ca niște semne de exclamare fix când adormiseși și te întorceai pe partea cealaltă.

Și totuși, ceea ce mă leagă cel mai mult de București e imprevizibilul. Deși ne înghesuim cu toții în mijloace de transport, pe străzi și în mall-uri, șansele să dai de aceeași persoană de două ori sunt destul de mari, în ciuda matematicii probabilităților pe care toți scepticii o practică. E familiaritatea aceea cu care te-ai obișnuit atâta timp și pe care o aduci cu tine de acasă, cu toate că motivul pentru care ai plecat e tocmai pentru a scăpa de ea. Te simți familiar într-un loc complet străin.

Am pățit weekendul trecut să dau de cineva într-un parc care să-mi ceară o țigară, pentru a ajunge cinci ore mai târziu să bem vin împreună și să petrecem într-o vinotecă despre care aș fi putut jura de la depărtare că e o bodegă. Când seara era pe terminate am plecat spre casă zâmbind, cu refrenul „Care erau șansele?” răsunându-mi stereo în minte. M-am plimbat până la răsărit, pe care l-am așteptat pe-un ponton la Unirii doar pentru a prinde orașul încă adormit. Cred că cel mai mult îmi place să-l simt cum se trezește la viață - să-i privesc începuturile, străzile proaspăt curățate, liniștea pe care am luat-o cu mine de acasă și de care încă mi-e dor uneori. Și chiar dacă știu că aș putea să iau orice tren și în trei ore să respir aer curat, înconjurată de verdeață, după două-trei zile îmi simt tălpile arzând în Brașovul deja tocit de la atâta mers în cerc, și fără să-mi dau seama, în timp ce sunt la cafea, caut deja trenuri înapoi spre casă.
_

Ioana Hodor are 22 de călătorii făcute în jurul soarelui. Se plimbă peste tot prin țară c-un aparat pe film, uneori singură, și ține neapărat ca agenda pe care o ia mereu cu sine să fie neagră, cu copertă cartonată. Oriunde ar fi, se oprește la ora apusului să se uite la cer măcar 5 minute. E dependentă de festivaluri de orice fel, de-asta nu o găsești aproape niciodată acasă pe timpul verii.