Self made man

Intru în casă din gerul de afară. E decembrie, la început. Scot mâncare din pachetul de acasă, nişte şniţele, murături, pâine. Încep să mănânc compulsiv, cum fac de fiecare dată. În spatele meu e canapeaua pe care mama şi-a petrecut cele 2 săptămâni de după ieşirea din spital. De un cui atârnă sistemul improvizat prin care trebuia să-i bag ceai prin tubul din stomac, de 2 ori pe zi. O aţă neagră de care stă prins un flacon gol, întors, fără fund, îngălbenit de ceai.

Când am dus-o pe mama „acasă la ea”, sufrageria era plină de flori, gresia din hol strălucea, la fel şi rafturile mobilei vechi, pline cu cărţi din colecţii dichisite. Tata spălase până şi geamurile tuturor celor patru camere şi două balcoane, se vedeau pe ele urmele cârpei. A stat singur 2 luni. În casă era cald, florile erau pe şemineu, mama l-a luat în braţe: „Mulţumesc, tati! Am crezut că nu mai ajung acasă.” Ei stăteau îmbrăţişaţi în uşa sufrageriei, eu m-am dus în baie să plâng. O bucurie dureroasă.

Şniţelele sunt reci, dar merg bine cu castraveciorii muraţi. Mama s-a prins de vreo câţiva ani că ăia mici sunt cei mai buni, pentru că sunt mai crocanţi. Erau din vara aia, de dinainte de cancer. Aţa neagră îmi atârnă de suflet, prin gât, se face ghem în capul pieptului. Mă opresc şi încep să tremur, dintr-o dată mi-e foarte greu să respir. Mă ridic de la masă şi mă aşez pe canapea, „trebuia să cedezi şi tu cândva”. Mă gândesc că poate ea nu ştie ce spune, eu n-am cum să cedez. Dar cedez, da, cedez, iar plămânii mei, ca să primească aer, trebuie să transforme dioxidul de carbon în lacrimi. Nu plâng, doar curg lacrimi. Două luni, Fundeni, mama plângând într-o dimineaţă, consolată de o asistentă, mama la terapie intensivă, după 7 ore de operaţie, mama cu 10 kile mai slabă, mama la primul duş după 2 săptămâni în baia mirosind a căcat, mama târând tuburile după ea pe holul spitalului, mama zvârcolindu-se de durere după ce a mâncat o felie de şuncă pe care i-am dat voie s-o mănânce, mama. Cedez.

Metalul cuştii mele a fost turnat în forme când aveam 17 ani. În ultimii ani, ea s-a tot micşorat, aerul e devenit insuportabil iar pereţii din metal zdrăngăne enervant la cea mai mică atingere. Atunci, la 17 ani, am înţeles că a fi „un băiat prins în corp de fată” e lucru’ dracului. Tot atunci, cuşca, caldă şi rezistentă, a fost sudată ermetic. Am rămas singur, în liniştea metalică, iar a picioarele mele erau singurele două opţiuni posibile: ori mor, ori reuşesc; alb sau negru, negru sau alb.

Intrăm în casă în linişte, mă aşez pe canapea. Iau o sticlă de apă de sub măsuţa roşie de la Ikea şi beau. Îi pun capacul şi o las, canapeaua e curbată la mijloc. Mă uit în jos, spre piept: Parental advisory. Explicit content, un hanorac gri. Prind sticla cu ambele mâini şi încep să lovesc cu ea în masă. Vreau să sparg tot. Vreau să n-o sperii pe Alex. Ea înţelege că ăsta-i momentul, momentul de care nu mai pot să trec, şi-mi zice: „Hai să facem injecţia!”

E dimineaţă. Soarele de septembrie e blând, nu mai trebuie să dorm în boxeri şi nu mă mai trezesc lac de apă. Fac un duş rapid, boilerul mic mă obligă să stau în cabina de duş maxim 7 minute. Îmi pun gel de ras în palmă, iar lama alunecă pe obraji. Nu durează mult, firele de păr sunt răzleţe, dar am strâns de un cioc mic. Ăsta-i singurul lucru care mă enervează de un an şi 9 luni încoace, că nu-mi mai creşte odată barba pe obraji. Am genele lu’ tata, sunt safe, n-o să chelesc, chiar dacă linia părului s-a retras într-un W rotunjit. Zâmbesc în oglindă, un prieten mi-a spus de curând că mi s-a schimbat conformaţia feţei, oasele au devenit mai proeminente, faţa s-a alungit puţin. Zâmbesc cu toată gura şi ochii mi se fac ca la chinezi. Cred că la bătrâneţe o să am pungi sub ochi, dar cui îi pasă…

De la ştirile RFI învăţ cel mai mult. Reţin, astăzi, că pe statul român îl costă, de refugiat, un leu optzeci cazarea pe zi, trei lei mâncarea şi şaizeci de bani de buzunar. Păi încearcă tu, futu-ţi morţii mă-tii, să trăieşti o zi cu banii ăştia. Mai am un ou şi nişte brânză din pachetul de acasă. Când îmi pun ai mei mâncare, trăiesc din ea vreo 2 săptămâni. Sunt îngrijorat pentru mama, munceşte mult, se consumă pentru toată lumea, mănâncă uşor anapoda. Cancerul e în ceafa noastră. Pun oul în tigaie, mi-e lene să mai torn şi ulei. Pun şi brânza, se topeşte un pic. E suficient, sunt sătul, pâine oricum am uitat să-mi iau.

Atunci când primul ac, cu ultima picătură din primul mililitru de testosteron a ieşit din pielea mea, în ziua aia de iarnă, pereţii cuştii de metal au dispărut. Se strânseseră tare în jurul meu, îmi apăsau pe toate oasele. Şi când au dispărut, m-am uitat mirat la Alex şi în jur. Aşteptam ca cineva să-mi taie un cordon care-mi ieşea din buric. Am râs sfios, cu ochii mari şi sprâncenele ridicate. That’s it? Aşa se simte Viaţa? Wow. Alex stă cu seringa goală în mână şi eu ştiu că nici endocrinoloaga care mi-a zis „Da’ de ce vrei să faci asta, că ai fi frumoasă şi că fată?”, nici endocrinoloaga care nu mi-a mai răspuns la telefon n-au cum să mă mai oprească acum. Nimic nu mă mai poate opri. Nu mai e cale de întoarcere. Niciodată. Pentru nimic în lume.

Şi-aşa începe euforia. Sunt zeu, sunt cel mai puternic de pe pământ, sunt la un pas să mă duc în vârful Intercontinentalului şi să strig că sunt trans; că 11 ani jumate mi-a luat, unşpe nenorociţi de ani, dar am făcut-o, băi triştilor, am făcut-o! Ascult obsesiv Rudimental - Free, înot 100 de bazine odată, citesc 6 cărţi pe săptămână, alerg o oră fără să mă opresc şi am puterea s-o ţin pe mama în braţe după sesiunile de chimioterapie şi să o asigur că o să fie bine, cu toate că tremură, plânge şi refuză să-şi dea peruca jos.
Când mă întorc în Bucureşti, ies în fiecare seară, beau 500 de tărie, agăţ, vin acasă către dimineaţă şi mă culc pe jumătatea mea de pat. Resping visceral tot ce ţine de vechiul eu, bag toată viaţa mea de dinainte într-o pungă, îi fac nod şi-i fut un şut în eter. Banii s-au terminat repede, dar nu mă gândesc la asta, eu trebuie să mă distrez, să trăiesc. Merit. Nu vreau să muncesc, am muncit mult, mult.

O lună, două, trei, patru. Am prieteni noi. Sasha e acolo permanent, împăciuitor, curios, răbdător şi iubitor. Mă cară acasă beat, mă ascultă, împarte cu mine ultimii bani. 5 luni, 6. Încep să mă potolesc, lent, treptat. Nu vreau ca nimeni să mai treacă prin ce-am trecut eu, nu vreau să-l las pe Sasha singur în luptă şi înţeleg că am puterea să lupt şi eu pentru cei ca mine. O fac. Hăul în care am fost şi sentimentul de învingător îmi dau curaj. Simt, cum am intuit întotdeauna, că acum e momentul să lupt şi pentru arta mea. Şi că arta mea nu poate fi arta mea fără cuvântul „trans” în ea. Sunt atent la toate schimbările, vocea s-a îngroşat, bicepşii au crescut, şoldurile au scăzut. Îmi miros mâinile ciudat, observ asta des, cred că sunt murdar şi consum mult săpun. Mai târziu mă prind că ăsta-i noul meu miros. Ies mai uşor cu maşina din parcările mari, reţin rute, pun informaţia mai bine cap la cap, descopăr singur cuvântul „extrospecţie” şi realizez că mă poticnesc când e să le povestesc altora despre asta. Cum dracu’ scot cuvintele din capul meu? Hm. Învăţ şi realizez că identitatea mea nu e de bărbat, ci de bărbat transgender, nu vreau şi n-am de ce să neg asta.

Sunt, în continuare, incapabil să mă dedic unei relaţii, nici nu vreau şi, când cred că vreau, realizez că nu pot. Dar îmi promit solemn că nu mai mint, mi se pare forma supremă de respect. Iubesc şi sunt iubit cu forţa, dar după 2 zile trebuie să mă întorc la libertatea mea, e dreptul meu inalienabil. Mă întorc şi plec iar, distrugând orice apropiere, frumoasă, sinceră. Când rămân singur mi-e dor, când ajung acolo vreau să plec.

„Nu avem voie să lăsăm totul la voia întâmplării, aşa cum nu avem voie să ne înecăm. Înoată!” John Fowles – Magicianul, pag. 148 (3 iunie 2005)

Punga se întoarce din eter şi cade la picioarele mele. Mă pun în genunchi şi o deschid. Un val de remuşcare mă loveşte fix în faţă. Acolo sunt eu, familia mea, prietenii mei, a căror dragoste m-a salvat în toţi anii ăştia. Mi-e dor de ei, de toţi. Mă uit la mine, în pungă, şi am senzaţia, ciudată şi înduioşătoare, că am avut o soră geamănă, de existenţa căreia a depins existenţa mea. Că a suferit mult, că a muncit mult, că s-a zbătut mult pentru că eu să exist şi când eu am început să fiu, ea a încetat să mai existe. Aş vrea să o pot privi în ochi şi s-o ţin în braţe, să-i mulţumesc şi să-i promit ca nimic nu a fost în zadar, că n-o s-o dezamăgesc. Îmi cer iertare pentru ultimele luni.

Am gustul amar al sufletelor pe care le-am făcut să sufere. Revin constant la caietul meu cu citate.

„[…] să nu răneşti niciodată inima omului.” Nikos Kazantzakis – Alexis Zorba, pag. 284 (10 ianuarie 2004)

Afară-i cald, chiar dacă a trecut cea mai călduroasă vară înregistrată vreodată. Eu sunt genul cămaşă, nu tricou, pe care o las descheiată un nasture în plus. Ce dacă se vede binderul? Mă împac bine cu anatomia mea, nu mai resping nimic din ceea ce ţine de mine. Operaţiile pot să mai aştepte, eu am multă, multă treabă. Iubesc fiecare zi şi sunt recunoscător pentru asta. Sunt recunoscător pentru oul cu puţină brânză, pentru tutun. Nu am nevoie de niciun lucru nou, mi se pare că oricum am prea multe. Cărţile nu sunt niciodată prea multe, mă supăra doar gândul că nu am timp să le citesc pe toate. Sunt recunoscător pentru că gândesc, că pot să practic gândirea care nu judecă pe nimeni. Sunt recunoscător că încep să înţeleg tot mai bine mecanismele sociale, să identific patternurile după care oamenii funcţionează, că am capacitatea să înţeleg contextul în care trăiesc şi că am puterea să mă revolt. Sunt recunoscător că sunt curios. Sunt recunoscător că oamenii din comunitatea mea îmi sunt prieteni. Sunt recunoscător când împărţim între noi dureri, haine şi mâncare. Îmi doresc să intru cu un flex în toate cuştile de metal sigilate ermetic. Trăiesc constant cu frica să nu primesc vestea că vreunul dintre ei a cedat.

Munca mea a devenit prioritatea numărul unu. S-a diferenţiat şi prioritizat în capul meu ce vreau să fac. E timpul să dau înapoi tot ce-am primit. Sărăcia mă învaţă extrem de multe lucruri, sunt cel mai bogat om de pe pământ.

„[…] şi numai puterea naşte putere, iată ce nu ştiu ei[…]” Dostoievski – Crimă şi pedeapsă, pag. 175 (18 august 2004)

Dar ştiu că viaţa nu mă va lăsa să scap atât de uşor, ştiu că mă va mai trânti de multe ori. C-aşa e viaţa, oricât aş fi eu de trans-învingător. Dar îi zic în gând, în fiecare dimineaţă, uitându-mă în oglinda mică din baie: „Hai să te văd!”

***
Patrick Brăila e regizor de film, cu experiență de peste zece ani în industria românească de film și televiziune și activist pentru drepturile comunității trans din România. Din 2014 este director executiv al Asociației TRANSform, sub umbrela căreia a participat, în mai 2014, la al 5-lea Consiliu European Transgender, la Budapesta. O lună mai târziu l-a intervievat pe Andrew Solomon, câștigător al National Book Award, activist LGBT, autor al cărților Demonul amiezii și Departe de trunchi. În 2015, a fost selecționerul de scurtmetraje al primei ediții a FAQiff - Festivalul Internațional de Film Feminist și Queer.

În prezent pregătește un scurtmetraj independent cu caracter autobiografic - Pieptiș - pentru care a pornit o campanie de strângere de fonduri aici. De scris, Patrick mai scrie pe blogul Self-MadeMan.