Sevdaliza, un concert intim ca un dormitor

Concertul ăsta a fost mov. Cu totul și cu totul mov. Scarlet red ISONic, vărsat peste ceva albastru electric. Sau poate doar luminile din Control erau așa, nu sunt sigură. În orice caz, o oră am fost undeva cu ea departe. A furat toți ochii de când a pus piciorul ăla puternic și senzual de fostă baschetbalistă pe scena mică-mică. Tot spațiul era în antiteză cu grandoarea ei, dar intim în același timp. Ca un altar. Ca un dormitor. Asta e un concert d-ăla la care vii cu iubita sau cu sora sau cu colegul de apartament sau mai știu eu cu cine, apoi nu mai ai nici iubită, nici soră, nici coleg de apartament pentru o vreme. Nu mai ai nici examen, nici datorii, nici credit, nici câine. Nici nu te mai miști cu voia ta, nici nu-ți mai dai seama dacă respiri sau nu.

S-a auzit Do you feel real. Apoi a intrat.

Această colecționară de plante s-a așezat în fața microfonului cu trandafiri, răstigniți a rezistență în fața adversităților și a urii. A început să ne cânte, nouă, unui public despre care mi se pare că își dorea, până la ultimul om, să fie acolo, toți o sorbeau din priviri și se lăsau să alunece în descântecele ei. Experiența asta a fost foarte personală. Pentru că muzica ei e foarte personală, ca și cum ți-ar cânta un secret, ușor-ușor, fiecare om a înmărmurit, a plecat cu sufletul de la el de acasă și s-a dus după ea.

WHO AM I TO CONCLUDE WHO I AM? – scurtă introducere în durerea Sevdalizei. Asta a spus după ce a scos videoclipul de la The Valley (single de pe Children of Silk, al doilea EP al ei, apărut în 2015), în care ilustrează cu înfățișarea ei șase femei diferite. I am solely a student of life, an instrument of perception, I'm anything you want me to be. În videoclipul de la Amandine Insensible se deghizează în trei femei diferite, arhetipuri pentru imaginea femeii atlete, a femeii de afaceri și a femeii senzuale, sexualizate, prin care vrea să sublinieze rolurile pe care le împarte societatea femeilor și totodată limitele pe care tot societatea le impune. Ei nu-i prea plac limitele. Unul dintre momentele de maximă satisfacție pentru mine din concertul ei a fost când a cântat Bebin, „a vedea“ în persană (care ar fi putut la fel de bine să fie în olandeză, engleză, franceză și portugheză - toate limbile pe care le vorbește), apărută ca manifest împotriva Ordinului Executiv 13769. Semnat de Donald Trump, ordinul interzice cetățenilor din 7 țări ale Orientului Mijlociu să intre în Statele Unite. Ea cântă despre frici, despre evoluție și experiență, pe care le consideră fără limită. Ea se crește singură. S-a crescut singură de când era ea mică.

I didn’t want to live the life that my past had chosen for me, because it was mostly based around suffering.

La 5 ani a emigrat cu părinții din Iran în Olanda. La 15 ani a plecat de acasă și a început să supraviețuiască pe banii ei, bani din care și-a plătit și școala. La 24 de ani făcea deja muzică. Acum are 31. Eu am 17 ani. Mi-am întrebat toți prietenii cum a fost concertul. Se descurcă și ei în cuvinte la fel de prost ca mine…e greu de descris. Noi am purtat cu noi șocul ăla foarte puternic, încă de la început, nu ne venea să credem cât e de frumoasă, nu ne venea să credem că e în fața noastră, cum fiecare notă ascendentă reprezintă o nouă dimensiune a tristeții, un geamăt, un urlet de război. Nu e numai sunetul și nu e numai din cauza acestui val de muzică experimentală cu genreless feel, care ia amploare în producția muzicală din zilele noastre. E mult mai mult de atât. Muzica ei se simte pe interior. The Inside, alt cântec pe care îl ador. Aici introducem elementul Gil Gomes Leal, dansatorul ei, care mai e și DJ pe deasupra. Nu îmi amintesc exact pe ce cântec a intrat el. Poate fix pe ăsta, poate pe altul, dar am reținut o secvență de mișcare pe care au montat-o pe un accent din melodia asta. El stă aplecat în față, ea stă pe spate, pe spatele lui. Ea cântă. Apoi e propulsată în sus, în timp ce el își îndreaptă spatele. Ea e pe tocuri și, repet, cântă în tot acest timp. Mi-a dat mai mult senzația de performance decât de concert. Un spectacol complet, un live și o coregrafie pe care le-am perceput la superlativ. Băiatul ăsta care a tot dansat cu ea, pe lânga ea, singur, în jurul ei, de la început până la sfârșit, are o binecuvântare de trup. Întreg spectacolul a fost ca un ritual. La un moment dat mi-am simțit mâinile ridicându-se și le-am lăsat să plutească acolo în voia și în unduiala lor, ca și cum nu ar fi fost ale mele, ca și cum i s-ar fi cuvenit tot ei. Mâinile mele.

Am auzit oameni după concert care spuneau că i-au dat ei totul. Ne-a hipnotizat puțin.

O să mai aleg un cântec din concert pentru a aduce vizualul în discuție. That Other Girl are un videoclip extraordinar, făcut de Pussycrew (un duo de artiști din Berlin). Realism artificial. Îți duce imaginația într-un loc foarte obscur. Videoclipul de la Human e un exemplu foarte bun de mișcare și de trup care se frânge pe muzică. La fel de bine se mișcă și în timp ce cântă live, în timpul unui concert. Am mai spus până acum cât e de frumoasă? A cântat și Loves Way, despre relația romantică toxică, ca o dependență de persoana iubită, în același timp înălțătoare, în același timp distructivă. Un prieten al meu a pus mâna pe un trandafir de pe microfonul ăla și 4 ore după concert nu a făcut decât să-l adulmece. A cântat și Soul Syncable, cel mai nou cântec - apărut pe 31 ianuarie, proaspăt ca trandafirul cel furat. Fiecare piesă a ei reprezintă o etapă concretă de viață. Și tatuajele ei la fel. Fiecare lasă urma unei experiențe.

A încheiat cu Hero la bis. Melodiile mele preferate sunt Hubris și Marilyn Monroe. Le-a cântat una dupa alta. Ah, și ne-a spus o poveste despre ce înseamnă muzica pentru ea. Și a plâns. Și eu am plâns.