Sfârşit de liceu

În patru zile de astăzi înainte voi absolvi liceul. Sunt clasa a douăsprezecea, iar săptămâna viitoare voi purta o togă cu eşarfă vişinie, voi defila, eventual voi apărea şi într-un check-in pe Facebook, alături de o gaşcă de 30 de copii cu care am împărţit timp de patru ani sala de clasă.

Acum o săptămână, când am fost întrebată de profesoara de fizică ce părere am eu despre liceu - despre liceul meu în mod particular -, i-am dat un răspuns care suna bine, la care colegii mei au subscris. Nu am ştiut niciodată fizică şi nu avusesem niciodată ocazia să îmi expun talentul oratoric în cadrul orei, aşa că profa a fost, cred, puţin uimită, dar a zâmbit aprobator, părându-i-se probabil just ce declarasem. I-am spus că, sigur, înainte de liceu aveam nişte aşteptări hiperbolice, aşteptări care mi-au fost pe parcurs demontate, însă că era firesc să fie aşa, fiindcă întotdeauna lucurile sunt diferite de cum le proiectăm; şi că am învăţat alte lucruri valoroase la care nu m-aş fi gândit niciodată. Deci că, per total, eram mulţumită de tot ce a reprezentat liceul. Că a fost „okay”.

Când am rămas la Mc la Romană să discut cu un coleg, tot ce îi spusesem profei s-a dus pe apa sâmbetei, dar am constatat ce bun lăcaş de convorbiri filosofice şi politice e de fapt fast-food-ul adolescenţei mele. Am disecat, timp de câteva zeci de minute, toate disfuncţionalităţile sistemului de învăţământ, toate momentele în care am fost făcuţi să simţim că nu contăm, toate nopţile pierdute pentru teste şi proiecte care nu ne-au dezvoltat cu nimic. Dintre toate lucrurile astea, însă, este un lucru despre care nu am vorbit niciodată, cu nimeni, pentru că am fost învăţaţi să nu vorbim despre el în atâtea rânduri şi în atâtea feluri încât nu îl mai sesizăm.

Nu i-am spus profei mele de fizică despre toate aşteptările pe care le aveam eu înainte de liceu. Şi despre cum am acceptat pe parcurs să renunţ la ele, să mă resemnez, să îngurgitez tot ceea ce îmi fusese livrat cu o uluitoare constanţă de când am păşit cu avânt în clasa a noua. Nu i-am spus nici care erau acele lucruri valoroase pe care le-am învăţat - să mint, să fentez, să cred că diplomaţia înseamnă să taci în faţă nedreptăţii. Am mai învăţat despre plecatul capului, despre cum să respect pe faţă şi să bârfesc pe la spate nişte adulţi lipsiţi de orice atribute morale demne de respect, dar plini de ei şi înzestraţi nu cu harul, ci cu statutul de dascăli. Nu am de gând să urmăresc dedesubturile acestui fenomen sau să lansez vreo teorie despre cum se doreşte să fim îndobitociţi. Nu aş avea nici argumentele şi nici răbdarea necesare să o fac.

În octombrie profa mea de chimie m-a făcut să plâng în faţa colectivului, în timpul unui test, pentru că purtam un ruj închis la culoare (unul dintre plum-urile de la Mac, de care eram al naibii de încântată; până şi denumirea era potrivită: nuanţa se chema Rebel). N-am reacţionat nici agresiv, nici că o cârpă atunci. Mie mi s-a părut că am fost demnă, cu tot cu rujul meu de văduvă. În aprilie diriga mea ar fi putut să mă facă încă o dată să plâng în faţă colectivului. A ţinut un soi de discurs de vreo 10 minute - eu am crezut că au fost 20 - în care mă condamna pentru comportamentul meu în calitate de „şefă a clasei”. Nu am mai plâns, m-am ridicat şi i-am vorbit tare, calm şi un pic prea violent, despre toate incoerenţele discursului ei, despre etică şi despre alte treburi pe care nu mi le amintesc pentru că eram prea înflăcărată. Fireşte că am plâns foarte mult când am ajuns acasă. De nervi, de neputinţă, de tensiune. Mama chiar mi-a transmis că îmi stă bine palidă de plâns. Cred că ar fi arătat fain şi rujul prună pe chipul meu tras şi obosit. Seara l-am ascultat într-un replay obsesiv pe Al Pacino în Scent of a Woman pledând pentru păstrarea coloanei vertebrale. Dilema mea morală nu se asemăna cu situaţia lui Charlie din film, dar se reducea la aceeaşi atitudine. There is nothin' like the sight of an amputated spirit; there is no prosthetic for that, zice bătrânul şi orbul de Pacino. Şi mai târziu în aceeaşi noapte am corelat asta cu o vorbă care nu ştiu cui îi aparţine, dar pe care mi-am făcut-o motto: Speak your truth, even if your voice shakes.

Azi mi-am amintit de toate momentele acestea când, după închiderea mediilor şi transformarea noastră, a absolvenţilor, în nişte mici zeităţi atotputernice, o colegă şi-a găsit în sfârşit, după patru ani de linişte şi încuviinţare, cuvintele potrivite să atace o profesoară. Că avea sau nu dreptate e mult prea puţin relevant. Acum câteva luni, un amic mi-a destăinuit planul lui ca după absolvire să îi trimită dirigintei o coroană funerară în semn de protest. Că are sau nu toate motivele din lume e mult prea puţin relevant. Ce e, totuşi, relevant, e că niciunul dintre aceşti tineri, curând adulţi, nu a îndrăznit să se manifeste cât timp faptele sale puteau avea repercusiuni. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar tăcea? Până unde mergem ca să ne apărăm principiile? Cât de mult ar trebui să fim dispuşi să pierdem pentru ele şi cât de nuanţată ar trebui să fie percepţia noastră asupra corectitudinii şi incorectitudinii?

La 15 ani, cineva m-a felicitat şi mi-a zis că mă vede ambasador pentru diplomaţia de care dau dovadă. La 17 ani, altcineva s-a uitat la mine uşor terifiat şi mi-a surâs exclamând că voi fi un avocat straşnic fiindcă sunt incisivă şi reuşesc să apăr orice punct de vedere. La 18 ani, mi-am dat eu singură seama că nu voi fi probabil nici ambasador, nici avocat, dar măcar voi fi un om „okay”, îmi voi expune mereu principiile şi punctele (mele) de vedere şi voi lupta pentru ele chiar dacă nu o să îmi fie „okay”. Mi-am pus nişte întrebări: „Cum rămâne cu oamenii care şi-au luat-o de prea multe ori pentru că au spus lucrurilor pe nume?”, „Nu au fost, cei mai mulţi dintre ei, reduşi în final la frustrare şi tăcere?”, „Nu au ajuns mai nefericiţi decât cei ce s-au înhămat într-o obedienţă smerită?". N-am căutat răspunsurile pentru întrebările astea. Sunt suficient de tânără şi de nesăbuită încât să nu le caut. În ceea ce mă priveşte acum, adevărul e cea mai bună religie.

Aşa că nu, nu e vorba despre cum m-a învăţat liceul să fiu smerită. V-am păcălit puţin. Dar cred că e „okay”, pentru că aşa am fost învăţată în ultimii patru ani: să spun ce oamenii vor să audă şi abia când nu mai au ce face (recte, când cititorii au avansat prea mult în citire ca să nu o finalizeze) să le servesc adevăratele mele gânduri. Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, înseamnă că a funcţionat. Liceul nu a fost degeaba.

Poate am să îi spun şi profei de fizică despre acele aşteptări şi despre acele lecţii valoroase pe care le-am dobândit eu în liceu. Dar cred că se face târziu.