Spune-mi în ce bar bei ca să-ţi spun cine eşti (1)

1. Cafenea, A Clean, Well-Lighted Place, Ernest Hemingway

Nu vreau să beau la cafeneaua asta; nu vreau să beau, oricum.

Cafeneaua se închide. O închide chelnerul bătrân, care nu are nici nevastă, nici chef să închidă, și nici încredere în el. N-a avut-o pe ultima niciodată. Mereu când închide, îi pare rău. Îi pare rău de oamenii care-ar fi putut să vină la cafenea și care aveau nevoie s-o găsească deschisă. Nu bea în taverne, în bodegi. Bea în cafenea, ca și moșul surd de 80 de ani, care rade la coniacuri acolo toată ziua.

De ce dracu’ nu s-o fi sinucis moșu’ săptămâna trecută?

Our nada who art in nada, nada be thy name thy kingdom nada thy will be nada in nada as it is in nada. Give us this nada our daily nada and nada us our nada as we nada our nadas and nada us not into nada but deliver us from nada; pues nada. Hail nothing full of nothing, nothing is with thee.

După ce se închide cafeneaua, nada. Intră Hemingway, cu o pușcă și-o sticlă de gin. Intră Joyce, care e miop. Le place aici – Hemingway zice că-i nuvela lui preferată din tot ce-a scris; Joyce zice că-i una dintre cele mai bune nuvele scrise vreodată. De băut ar fi băut împreună la Paris – Hemingway o namilă, Joyce slăbănog ochelarist. Joyce cică se-mbăta, se lua de malaci și dup-aia se ascundea după Hemingway, pe care-l punea să-i bată. Eu tot nu vreau să beau la cafeneaua asta; nu vreau să beau oricum. Cu bețivii și downerii ăștia? Cu Hemingway, care-i pe silogisme & bătaie, sau cu Joyce, pe depresie & futut? Pe Hemingway îl suspectez că nici n-ar bea la masă c-o femeie, decât dacă e Gertrude Stein; or, nu suntem la Paris aici, iar eu și Gertrude Stein arătăm complet, dar complet diferit. Să n-o dea Joyce pe down, l-aș prefera în varianta cu vreau să te fut pe la spate, ca un porc călare pe scroafă¹.

Dar, de fapt, eu nu vreau să nada la cafeneaua asta; nu vreau să nada oricum. - Ioana Pelehatăi 
¹James Joyce către Nora Barnacle, Dublin, 2.12.1909 

2. The Basement Tavern, Inglorious Basterds, r. Quentin Tarantino

Meniul zilei: pistol înfipt în coaie, companie nazistă cu zâmbet slinos, chicotit feminin select mânjit cu ruj roșu strident. Culoare care în câteva minute va fi cuvântul cheie al pubului de sub pământ, unde e calm și cald, și se bea bine, departe de moarte, fugă, frică.

Regulile jocului sunt simple: scrii numele unei persoane faimoase pe un bilețel și îl dai persoanei din dreapta, iar pe ăla pe care-l primești îl lingi pe spate fără să te uiți la el, și ți-l lipești de frunte. Scopul e să ghicești ce scrie pe bilețelul primit.

Bridget von Hammersmark cea rujată e Georg Wilhelm Pabst, Lt. Archie Hicox cel încordat e Brigitte Horney, Major Hellstrom cel jovial e King Kong, și Sgt. Hugo Stiglitz cel încruntat e Marco Polo. Pentru câteva minute, toți patru uită de ce sunt acolo - întrebările puse de King Kong curg lin, zâmbetul parcă devine neslinos și tensiunea care până atunci era în crescendo, respiră, ba gâfâie, într-un timp suspendat. Tensiunea se bucură și speră că poate totul o să fie bine până la urmă. Că King Kong o să se care de la masă.

Dar King Kong ghicește că e King Kong, dezlipește cartea de pe frunte, o trântește pe masă. King Kong nu mai zâmbește, Brigitte renunță la nemțește și își dedică ultimele câteva minute limbii materne și whiskey-ului, care în momentul ăla e probabil cel mai bun din lume. Coaiele mai sus menționate sar în sus, la fel și întreaga șleahtă de soldați beți și veseli. Piciorul firav al lui Georg Wilhelm Pabst e găurit, zoom pe barman, zoom pe femeie însărcinată care urlă, pac, pac - liniște.

Cel puțin pentru istoria zgomotului din pubul de sub pământ aș vrea să beau un whiskey acolo. Să trântesc și eu cărți pe masă, să chicotesc și eu. Pentru că înăuntru e calm și cald, și se bea bine.

3. Hog's Head Inn, Harry Potter and the Sorcerer's Stone, r. Chris Columbus

În primul rând e proprietatea lui Dumbledore. În al doilea rând, are atât de mult jeg pe geamuri că nici nu poți să vezi prin ele iar parchetul e atât de uzat c-aproape calci pe pământ. Mesele sunt pline de praf și ceara lumânărilor se întinde pe ele lipicioasă și putredă. Dar chiar și dacă te-ai îneca din cauza aerului umed și stătut, cum să nu vrei să bei o bere unde Hermione, bâlbâită și speriată (cum atât de extrem de rar e), a avut primul cuvânt la întrunirea care avea ca scop formarea armatei Dumbledore - Uhm, hi, you all know why we're here. We need a teacher. A proper teacher. One who's had real experience defending themselves against the Dark Arts.

Și până la urmă, faptul că e un pub atât de mic și jegos îl face perfect pentru o noapte în care vrei s-o arzi mai underground, fie că îți iei laptopu' după tine ca să dai check in și să scrii pe blog, fie că vrei să te-mbeți. Cel puțin pentru Dumbledore aș vrea să beau o bere acolo. Și pentru că aș avea șanse să aflu cum să ajung la piatra filosofală.

4. New York Bar, Lost in translation, r. Sofia Coppola

Ar fi târziu; trei, patru dimineața. Scena pe care femeia frumoasă a cântat toată seara ar fi acum goală, și prin pereții de sticlă s-ar vedea puține lumini, și cerul ar fi albastru închis; albastrul ăla tăcut de dinainte de răsărit. Barmanul ar spăla un pahar, poate chiar pe ultimul rămas murdar, și aproape că ți-ar fi rușine să-l întrerupi din ritual. Așa că te așezi pe scaunul înalt cu greu (echilibrul nu e punctul tău forte în noaptea asta), și te joci cu pachetul de țigări, lovindu-l de teghea. Scoți o țigară, o studiezi. Studiezi și bricheta. Fumurile par mai greoaie ca de obicei, la fel și pleoapele. Barmanul te bagă totuși în seamă, nu știi ce să comanzi. Vodka tonic? Merge.

Muzica din lift se aude din când în când, și te hipnotizează. E ușor să te lași hipnotizat într-un bar slab luminat și gol, mai ales dacă ai insomnie. Orice devine interesant, pentru că și paharul din fața ta e mai activ. Și vodka din el. Îți mai rotești capul de câteva ori și hopa, pe scaunul de lângă stă cineva. Are și el pleoapele grele, s-a rătăcit și el prin hotel. Își comandă whiskey. Vorbește vag despre copii, vag despre căsătorie lungă. Aprobi. Zici și tu ce ai făcut în ultima vreme, dar nu din complezență, că nu simți nevoia. Ci ca să nu adormi.

Se lasă des liniște totală între voi, dar nu e awkward silence. E doar timp în care îți pierzi privirea în luminile din oraș, în gesturile calme cu care barmanul aranjează sticlele, sau șterge praful. Timp mort. Și brusc te simți foarte aproape de persoana de lângă, cu care bei pentru ceva, dar niciunul dintre voi nu știe exact pentru ce anume. Prin toată oboseala și lentoarea corpului tău și a barului, simți cum îți bate inima. Persoana de lângă își așază pentru câteva momente mâna peste a ta și vă uitați ambii în gol. Probabil barmanul se uită ciudat la voi. Sau poate e prea prins în ale lui.

Can you keep a secret? I'm trying to organize a prison break. I'm looking for, like, an accomplice. We have to first get out of this bar, then the hotel, then the city, and then the country. Are you in or you out?

Cel puțin pentru senzația că sunt unde trebuie aș vrea să beau un vodka tonic acolo. Și pentru conversația cu persoana de lângă, care nu are neapărat nevoie de cuvinte. – Teona Galgoțiu

5. Taverna lui Iuda, Nicio privire, José Luís Peixoto

În taverna lui Iuda aș intra la apusul zilelor cu arșiță, din satul străin și îndepărtat în care aș rătăci într-o vară. Zi de zi, însetată, m-aș așeza la o masă-n colț, și aș citi o carte, sau poate ziarul, așteptând. Din când în când, ridicând privirea, i-aș zâmbi bărbatului elegant, singurul care nu ar avea pielea arsă de soare. I-aș zâmbi știind că mă vede, chiar dacă ar sta, ca de fiecare dată, cu spatele la mine. Iar când s-ar face noaptea neagră, neagră, aș pleca la fel de însetată, zâmbind. Și tot la fel, zi de zi, cu gâtul uscat, așteptând în taverna lui Iuda, în satul pârjolit de arșiță. Iar în ultima zi, chiar înainte să plec, gata să îmi strig victoria, Diavolul ar veni la mine și mi-ar oferi, zâmbind, un pahar cu vin.

6. Barul din Ram, Stăvilar la Pacific, Marguerite Duras

La barul cantinei din Ram, moș Bart mă recunoaște. Îmi face cu ochiul, și îmi întinde paharul cu absint de contrabandă. Astăzi am vândut și șampanie, îmi zice, înclinând capul spre o masă la care o familie gălăgioasă soarbe avid din paharele lunguiețe. O noutate pentru satul amorțit și sărac. La gramofon se aude iar Ramona, și încep să fredonez, involuntar. Vin aici de câteva zile, mai mult pentru poveștile pe care le fur trăgând cu urechea, decât pentru absintul ieftin. În colțurile uitate de lume, barurile nu sunt îmbibate de voie bună, așa cum învățasem să cred acolo, la oraș. Aici, oamenii vin la bar ca să nu mai fie singuri cu jalea lor, ci să o amestece cu a altora și să o batjocorească, această minge de jale. Și vin să uite că timpul nu mai trece. Și am început să mă întreb dacă nu cumva este, de fapt, peste tot la fel.

7. Emerald City Bar, Grey’s Anatomy

În barul de peste drum de Seattle Grace beau într-un univers paralel. Sunt studentă la medicină, sunt impulsivă, și beau doar whisky sec. Uneori mă îmbăt. I-am istorisit lui Joe multe povești, însă nu mai țin minte pe care dintre ele, așa că uneori le repet. În bar vin fără să întreb înainte dacă mai vine cineva, pentru că în bar e întotdeauna cineva. Deși uneori mi-aș dori să nu fie nimeni. Îmi plâng amarul pe umărul celui mai bun prieten, bârfesc bobocii, flirtez cu cine nu trebuie, și mă înfurii când my ex flirtează cu cine nu trebuie. Problema e că în barul ăsta sunt toți foștii. Și viitorii, probabil. Aici o să mor. Și o să devin cel mai bun medic, în barul de peste drum de Seattle Grace. – Larisa Baltă

8. The Last Resort, Total Recall, r. Paul Verhoeven

Nu mai știu cum dracu am ajuns aici, țin minte că mă plimbam și eu pe VenusVille ca tot omul, după o zi grea de muncă, încercând să evit țiganii care cerșesc plasmă interstelară, când la un moment dat un mare semn pe care scria The Last Resort a apărut în fața mea. Ceea ce e ciudat, pentru că eu stăteam cu spatele. Așa că am intrat în club, poziţionând, pe rând, un picior în faţa celuilalt, întrebându-mă cum altfel aș putea descrie mai bine în cuvinte mersul. Nimic neobișnuit aici, locul este infestat de curve mutante, de cea mai joasă speță, cum numai pe Marte găsești, tractoriști triști cu fețe mutilate care-și caută fericirea într-o cană de Fetească, și muzică desprinsă din anii '90, de parcă aș fi într-un film prost cu Arnold Schwarzenegger.

Mă apropii timid de bar, o mână-n buzunar și alta-n josul șlițului, și mă prăbușesc în primul taburet liber și în care voma cosmică nu mai este proaspătă. Mă uit în stânga: mai multe doamne imature, de peste 18 ani, având în posesie elemente corporale impure ce atârnă cu o greutate indecisă, încearcă un fel de dans tribal în fața unui individ mult prea chinuit de propria-i neputință ca să mai facă vreo mișcare. Mă uit în dreapta: aceeași scenă de mai devreme. Bizar, şi totuşi explicabil: în dreapta este o oglindă. Decid să nu mă mai uit în nicio direcţie, ci să mă îndrept înspre una, uitându-mă deci în altă parte.

Lângă mine se așază un individ care probabil tocmai s-a pișat stereoizi. Are un accent atât de prost, încât mă gândesc că ar putea fi guvernatorul Californiei. În fața lui o tipă se pregătește, fără vreun motiv coerent, să-i arate sânii. OK, devine ușor dubios: tipa asta are trei țâțe! Mă gândesc să plec, și totuși observ că Stereoidul o refuză, cică e-n căutarea altei fufe. Tipa îmi face cu ochiul. Hai că poate mai stau un pic, oricum n-am nimic de pierdut. Și parcă nu e chiar atât de rea. Îmi amintește un pic de tipele din clubul ăla de pe Terra unde mergeam în fiecare weekend. Doar că asta e un pic mai normală decât alea. Măcar are țâțe, indiferent câte...- Claudiu Popescu