Spune-mi în ce bar bei ca să-ţi spun cine eşti (2)

9. Titty Twister, From Dusk Till Dawn, r. Robert Rodriguez

M-am străduit atâta vreme să nu depăşesc măsura. O dădeam pe apă plată după a doua bere şi când ceilalţi căscau ochii miraţi de atâta cumpătare le ziceam că mi-e frică de mahmureală. Am folosit scuza asta atâta timp încât şi eu mai uit că nu de mahmureală mi-e frică, ci de ce ar putea deştepta alcoolul în mine. Am fugit toată viaţa de demoni şi unde am ajuns? În văgăuna asta plină de ciulini din Mexic. Titty Twister, o bodegă pentru bandiţi şi scursuri. Aş trece mai departe, dar ce zice mexicanul ăsta?

Hai la pizdă! Pizdă albă, pizdă neagră, pizdă fierbinte, pizdă rece, pizdă puturoasă, pizdă păroasă, pizdă de catifea, pizdă de mătase...

Cât să mai fugi de demonii ăia? Intru în bodegă şi apuc barmanul de guler. Să-ţi bagi shot-ul ăla de tequila în cur, mie îmi dai toată sticla. Sticla cu viermele în ea! Dar la naiba cu viermele, uite ce şarpe are în cârcă fata aia care dansează! Dar la naiba cu şarpele, uite ce ţâţe are fata aia care dansează!

Beau şi bălesc în timp ce dansatoarea lasă să i se prelingă un strop de alcool pe coapsă, apoi pe degetele de la picioare, apoi direct în gura unui fraier. Zici că-i Roger Federer, tipul, sau regizorul ăla, cum îi zice... Nu-i timp de aducere aminte, a început cafteala. Mexicanii ăştia n-au niciun dumnezeu, nu doar că dau, dar mai şi muşcă. Unul îşi înfige colţii în mine şi deja simt că nu mai pot să-mi stăpânesc demonii.
Mă arunc în meleu şi muşc şi eu din alţii. Ce bine e! Parcă am renăscut. Faza e că m-am luat cu scandalul şi uite că s-a crăpat de ziuă. Pe măsură ce razele soarelui se strecoară în bodegă simt iar mahmureala aia nasoală, de care mi-era atât de frică.

Mahmureală? Frate, mi-e rău de mor...- Dan-Alexandru Radu 

10. Un bar din Paris, Loulou, r. Maurice Pialat

Infidelitatea începe în club. Ești pe ringul de dans, soțul stă cu ochii pe tine de pe margine, apare golanul în geacă de piele și cu părul răvășit care începe să te danseze, soțul se enervează, intervine, vă certați/plesniți, până la urmă pleci cu golanul și rupeți patul din camera de hotel.

Infidelitatea se consumă la bar. E barul de cartier al golanului, unde te-ntâlnești și cu fosta lui, care nu pare să știe că nu mai sunt împreună și îți zice că el nu se va schimba niciodată. Tu spui că nu vrei să-l schimbi, ție-ți place așa cum e, feromonii îți ies pe nări și viața e frumoasă. Apare și soțul, pe care-l privești cu semi-compasiune: tu nu ai știut să-mi dai asta, fraiere. Se mai perindă prieteni de ai gagiului tău, se pun la cale bișnițe de făcut bani, te simți pe cai mari, burgheza sclifosită care o arde cu băieții răi, el își ține brațul peste umărul tău și zilele trec fără să faci nimic, doar existând, lungite cu alcool și conversații imbecile. Trăiești acel ennui existențial care în momentul ăla este cea mai mișto experiență din viața ta.

11. Un bar irlandez, Tyrannosaur, r. Paddy Considine

Irlandezul cu care mergi în bar pentru prima oară în viața ta e alcoolic, violent și-și bate joc de icoanele din magazinul tău ponosit de haine. Dar na, tu ești o femeie bună și credincioasă și treci peste asta, mai ales când cade plângând la picioarele tale, ca orice bărbat adevărat.

Ești uimită de cât de bine te simți bând bere ieftină cu tipul ăsta și prietenii lui, cel puțin la fel de distruși ca el. Cât de bine te simți acolo unde nimeni nu se miră c-ai un ochi negru, pentru că fiecare și-a bătut la viața lui cel puțin o nevastă. Ești mult mai în siguranță aici printre acești foști bătăuși obosiți și abătuți de regrete tardive decât la tine acasă. Barul e o speluncă prietenoasă, iar indivizii ăștia știu încă să se distreze. Sunteți după înmormântarea unuia dintre ei, dar ei cântă și beau, pentru că știu că le va veni și lor rândul. Te dansează și te simți vie și frumoasă, deși ai vânătăile alea sinistre și țoale de catolică frigidă. Și, mai ales, parcă niciodată până acum nu apreciaseși berea la justa ei valoare.

12. Un bar oarecare, Moderato Cantabile, Marguerite Duras

Un bar dintr-un port. Un bărbat se prelinge de disperare de-a lungul corpului iubitei lui, pe care tocmai a ucis-o, sub ochii lui Anne Desbaredes care privește de la geamul domnișoarei Giraud, profesoara de pian a fiului ei. Dacă până atunci lumea ei roia în jurul copilului, tânăra mamă plictisită va avea o nouă obsesie.

În barul-confesional, Anne Desbaredes bea pahare de vin unul după altul la tejgheaua barului unde a avut loc crima. Azi, mâine, poimâine. Nu e chiar singură, o ajută un bărbat necunoscut, cu care întreține conversații lungi, lente și chinuitoare (că doar e Duras), uitându-se mai întâi în ochii lui, apoi din ce în ce mai mult la gură, pe măsură ce obrajii i se aprind de la vinul roșu. De ce? S-au iubit? Oare a vrut s-o omoare de când s-au cunoscut? Sau a fost un gest spontan? Și ea, și ea de ce nu s-a opus? Necunoscutul se prezintă Chauvin, e un muncitor care o urmărește demult, care cunoaște magnolia din curtea casei ei bogate, care știe când Anne are insomnii, care o vede plimbându-se în capot de casă, pentru că lasă lumina aprinsă pe hol. Conversațiile sunt din ce în ce mai aprige, mai intime, alunecând spre o zonă despre care nu știm dacă este sex sau moarte. Până într-o zi.

P.S: Romanul are și o adaptare cinema must see, în regia lui Peter Brook, cu Jeanne Moreau și Jean-Paul Belmondo în rolurile principale.  - Karin Budrugeac

13. Rick’s Cafe Americain, Casablanca, r. Michael Curtiz

Rick’s Cafe Americain este cel mai şmecher pentru că:

1. Vine la pachet cu un Humphrey Bogart plin de replici bune de leşinat pipiţe, replici bune de leşinat poliţia, replici bune la băutură, replici bune pline de sictir şi replici bune în general. Desigur, replicile ieşind pe gura lui Boggie, sunt bune şi gata. De asemenea, Humphrey spune toate aceste replici bune îmbrăcat fiind, desigur, într-un costum perfect şi alb în care numai el putea să o scoată la capăt.

2. Practic, totul se întâmplă acolo şi este acest loc de pelerinaj pentru misfits de pretutindeni. Există câte un Sam, o arcadă albă sau un pahar de gin pentru fiecare dintre problemele dumneavoastră!

3. Toată lumea arată impecabil, fără să fie petrecere în Gaia.

4. Of all the gin joints, in all the towns, in all the world, she walks into mine. + că e alb-negru. Q.E.D.

14. Kadie's Club Pecos, Sin City, r. Robert Rodriguez

E bomba supremă într-un Gotham şi mai dezaxat cu Bruce Willis şi Mickey Rourke. S-ar putea face bancuri despre cum Bruce Willis şi Mickey Rourke intră într-un bar... şi tot n-ar ieşi aşa de bine. Bineînţeles, Sin City e de un alb-negru mai cu moţ, iar barul e ceva mai dezbrăcat, dar ca în orice poveste cu fete sexy, oameni răi, şi pereţi soioşi, de fapt barul ăsta de distruşi e un soi de refugiu în care chiar dacă oamenii se mai bat, măcar nu se omoară (prea rău). Probabil că s-ar ajunge şi la treburi mai urâte dacă nu ar fi miss Nancy Callahan, care se unduieşte pe acolo ba calmând bărbaţi, ba scoţându-i din ale lor, păstrându-şi o mutrişoară serenă de martiră la bară. Ca-n orice poveste plină de patos, apar o dată Bruce Willis, care ţuguindu-şi buzele în modul său gânditor o caută pe micuţa de la bară, şi desigur Mickey Rourke care zice dame la fiecare 5 cuvinte şi apoi te ia la omor, pentru că nu mai e bărbatul de care te-ai îndrăgostit cu gheaţă topită în 9 săptămâni şi jumătate (dar de fapt, e chiar mai de treabă). Reţinem că Kadie’s Club Pecos este a dead end în care Nancy n-ar călca nici moartă dacă e să ne luăm după naivul Bruce, că on a night like this everybody’s looking for somebody, stranger şi că You're just a horny ex-con watching an exotic dancer. Practic, o seară normală în Centru Vechi. – Emilia Barbu

15. Ten Bells, From Hell, r. The Hughes brothers

Ten Bells, locul conversațiilor curioase dintre o prostituată și un polițist. Cum poți demonstra societății mediul în care trăiește? La o cafea cu Jack The Ripper! Te plimbi prin zona de Est a Londrei și când vrei să scapi de haosul de la Liverpool Street intri și ceri. Barmanul era un personaj plictisit de femei ușoare care ofereau servicii sexuale pentru o carafă de vin. Azi lucrurile s-au schimbat. Vinul mai bun, femeile la fel de ușoare. Atunci, mizerie, miros de alcool ieftin și dezinteres. Acum, un bar potrivit pentru discuții infinite cu prietenii: greutate istorică, intrigă, curiozitate. Locul e neadaptat secolului nostru, dar poți să te teleportezi în 1888 - căci arhitectura. -  Ina Lupașcu, manager la un club din Londra

16. Un bar din Tokyo, La sud de graniță, la vest de soare, Haruki Murakami

Era barul meu, lumea mea proprie.

Murakami descrie foarte precis și deloc decorativ experiența lui de invidiat de a-și deschide o cârciumioară cochetă de jazz, printre ipostazele sale amoroase, aparent la fel de lucid redate. E atât de frumoasă decența cu care se bucură de ajutorul primit de la socrul său să decoreze spațiul și pare atât de încântat de fiecare detaliu, de la meniu la băuturi, încât nu mă face decât să-mi doresc să stau vis-a-vis, la o masă, cu acel cocteil (din vodcă și rom; bun, dar te ia cam repede). De playlist se va fi ocupat el deja și instrumentiștii sunt mai charming decât tripletele din Belleville. – Dana Berghes

17. Korova Milk Bar, Clockwork Orange, r. Stanley Kubrick

E vorba despre o nostalgie, cea a unei zile de început de vară la Braşov. Terminasem a doişpea, trebuia să-nvăţ pentru bac şi n-aveam absolut niciun chef. Pentru că îndrăgosteală cumva împărtăşită, cum ar spune recentele virale. Mai bine zis până atunci împărtăşită, fiindcă declinul a început chiar în seara acelei zile.

Era pe la prânz, porumbeii gângureau u-huu-huu îngrămădindu-se unii-n alţii şi se căcau pe streaşina casei din faţa ferestrei camerei în care mă închisesem sub falsul pretext că învăţam. Era o vagă contradicţie rău-prevestitoare între cântul păsărilor şi nonşalanţa cu care îşi goleau vintrele pe acoperişul de vizavi. Un fel de totul e poezie, coaie, dar vezi că urmeză partea cu adevărat nasoală. Seara era programată pentru o întâlnire botic-în-botic la un bar de lângă Poarta Şchei, aproape de liceul nostru. Până atunci, încercam să-mi păcălesc nerăbdarea uitându-mă chiar la filmul ăsta, tras îngrozitor de prost pe o casetă VHS închiriată de la centrul de pe strada Diaconu Coresi, unde băieţii de-acolo mai scăpaseră şi Visele lui Kurosawa, câteva Kaurismäki-uri şi încă ceva bijuterii de autor într-un ocean dominat de Pasărea Spin şi alte creaţii pentru casnice bovarice. În mintea mea rula în paralel alt film, în mod justificat siropos şi înduioşător de umed. Cât despre filmul din afara minţii mele, am rămas atunci doar cu psihedelia secvenţei koroviene care mi se părea că participă la reveriile mele de clapon imberb, dornic de dragoste trăită, dar mai ales făcută. Cea care urma să mă împingă în anticamera dezastrului, cum mi s-a revelat puţin mai târziu.

Şi a sosit ora ireală. Eram în jurul unei măsuţe dreptunghiulare, cu Coca Cola pentru Preoteasa Simţurilor şi bere pentru Intrepidul Amorez. Anticipam încercările examenelor şi probabila vacanţă la mare de după ele. Aflam că tac-su e mort după Otis Redding şi James Brown şi că bunicul Dolfi, de o vârstă cel puţin centenară, fuma şi umbla machit de pe la 16 ani. Să bem pentru asta, că mai avem zile, se vede treaba. Eram la a patra bere, eu, şi la aceeaşi cola, ea. În clar-obscurul barului, buna mea dispoziţie creştea deasupra capetelor celorlalţi şi îmi dădea asigurări că sunt cât se poate de simpatic şi şarmant.

A cerut o cafea care s-o ajute cu toceala de peste noapte. N-aveau lapte şi-atunci am simţit nevoia acelui fatal performance. Mi-am pus mâna pe sânul ei stâng şi l-am strâns uşor ca şi când aş fi vrut să mulg un pic de lapte în ceaşca de cafea. Vâzându-i perplexitatea furioasă, mi-am ucis râsul în scuza bâiguită că n-am făcut altceva decât să-l imit pe Alex atunci când îşi pune lapte cu droguri în Korova Milk Bar. Ştii, faimoasa scenă din Portocala Mecanică, cum, n-ai văzut filmul? A urmat un monolog inchizitorial, axat, în principal, pe ereditatea mea belicoasă, căreia, ca fiu al tatălui meu, îi voi fi pe veci captiv, în detrimentul tuturor relaţiilor mele viitoare.

Pomenea deja de relaţiile mele viitoare şi era cât se poate de serioasă. Totuşi, m-a menajat până după bac.

Well done, Lubrick! - Sebastian Radocea

18. Cafe de Flore, Sex, shopping şi un roman, Alain de Botton

Dacă Rimbaud ar fi scris Un homme, heureux comme avec une femme portant un tailleur Saint-Laurent, avec un cappuccino, une edition du Figaro et une table au Cafe Flore donnant sur le Boulevard Saint-Germain, cea mai mare parte a populaţiei lumii ar fi simţit că fraza îi e străină. Doar cei care au locuit la Paris, admiră femeile care poartă costume sur mesure, frecventează cafeneaua preferată a lui Sartre şi citesc cotidianul de dreapta franţuzesc ar putea să ofteze nostalgic şi să spună Îmi amintesc de zilele acelea. Dacă Emma Bovary ar fi trăit in secolul XXI, s-ar fi numit Alice, ar fi avut 24 de ani, un job satisfăcător social într-o agenţie de publicitate, o obsesie pentru femeile din Parisul lui Rimbaud, o vocaţie veritabilă a suferinţei şi o dependenţă de cumpărături intrinsecă femeii cosmopolite de secol curent. La Cafe de Flore, în 2014, cafeaua seamănă cu o spălătură de ibric, ospătarii sunt înfumuraţi, revistele glossy te provoacă să cumperi compulsiv, iar un pachet de Marlboro Lights costă 10 euro, aşa că nu mi-e greu s-o înţeleg pe Alice, nefericită şi dorindu-şi să trăiască într-un timp trecut. Cred că dacă aş fi avut de ales, şi eu mi-aş fi dat rendez-vous acolo cu Rimbaud.

19. Dickens, Dulcele bar, J.R. Moehringer 

Oraşul natal al lui J.R. Moehringer era cunoscut pentru două lucruri: lacrosse şi băutura. Manhasset, locul care găzduieşte cel mai mare magazin de băuturi alcoolice din statul New York, era şi singurul oraş din Long Island care dădea numele unui cocktail: un Manhasset e un Manhattan cu mai mult alcool. Plandome Road, strada principala a oraşului, lungă de 800 de metri, era visul oricărui băutor – bar după bar după bar, o procesiune liniştită de bărbaţi şi femei plini de whisky şi de voie bună. Manhasset avea multe baruri, a căror durată de viaţă era considerată utilă în măsurarea timpului şi a păstrării diverselor evenimente în memoria populară. Dickens era însă locul unde toată lumea avea să se simtă specială, deşi nimeni nu avea să iasă în evidenţă. Ca poveştile de dragoste, barurile depind de o îmbinare delicată de sincronizare, chimie, lumină, noroc şi generozitate. Aşa că la Dickens, nimeni nu se simţea neiubit, nebăgat în seamă sau singur. J.R a visat de mic să fie înghiţit de bar şi să trăiască printre bărbaţii şi femeile de acolo, bând, fumând, ascultându-le poveştile şi făcând parte din ele. Ceea ce s-a şi întâmplat. În dulcele bar, oamenii mergeau să-şi sărbătorească victoriile şi înfrângerile, când erau trişti, fericiţi sau singuri. După nunţi şi înmormântări ca să se calmeze şi mereu pentru o doză de curaj înainte. Se duceau acolo în căutare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau după cineva care dispăruse, pentru că mai devreme sau mai târziu toată lumea ajungea acolo. Dar cel mai adesea se duceam acolo când trebuiau să fie găsiţi.

Mergeam de cinci ani în Controlul Bucureştilor când am descoperit acest roman, şi mi-a luat puţin să înţeleg cum ataşamentul nostru faţă de locuri îl depăşeşte, de multe ori, pe cel de oameni, şi că toţi căutăm, ca şi-n Dickens, indiferent de geografie, o lumină la capătul paharului, al barului sau al spartului petrecerii. – Ioana Casapu

Citește și prima parte.