Stinge becul, vine ursul

Vârlăneștiul e un cătun de care nu a auzit nimeni pentru că l-a ascuns Chuck Norris între niște copaci. Printre copaci a săƒpat o râpă pe care o umple cu noroi cât poate de des. Iar drumul până la râpă l-a umplut cu babe așezate din două în două porți care îți încetinesc aventura cu aceeași întrebare: „De-a cui ești?”

Revelionul la Vârlanești începe pe 30 decembrie la ora 5 seara. Nu mai devreme, nu mai târziu. E o oră strategicăƒ. Nu mai există lumină naturalăƒ, așa că orice activitate de deschis ușa și pierdut căldura de la sobă încetează. Mai târziu nu s-ar putea pentru că e ora de somn.

Ritualul e simplu: Mama dă ordine, tata execută, eu mă spăl.

Mama se aventurează în camerele neîncălzite, trei din cinci, să aducムtot ce trebuie: balie de plastic, prosop, săpun, șampon, pijama, chiloți, șosete. Tata a adus deja o oală mare plină cu zăpadă necălcată pe care a pus-o la topit pe sobă. În casa noastră, apa din cer face de toate: părul mai moale, pielea mai fină, mintea mai brici. Săpuniera sprijinită pe un colț de sobă, prosopul întins pe pat, hainele curate la încălzit într-o firidă, start!

Udarea.

Îmi arunc hainele purtate pe jos. „Așa faci și la tine acasă, mamă?”. Așa fac. Nu am vrut niciodată rochie de prințesă, am vrut doar o cameră a mea în care să îmi pot arunca rochia de fată de la țară pe jos, apoi să calc pe ea în drum spre pat și să n-o mai ridic o săptămână.

Mă chircesc în balie și simt sub tălpi plasticul rece. Când eram mică, balia era deja plină pe jumătate cu apă caldă când intram în ea. Stăteam bibelou în timp ce mama mă freca cu săpunul de parcă ar fi vrut să mă decoloreze, nu să mă curețe. Punea un cearșaf la încălzit pe sobă în care mă înfășura ca pe o mumie când începea să îmi scârțâie pielea. 

„Ooooof, are și ea țâțuciiiiii, pe ce-o pune băiatul ăla mâna?”. Din lista mere, pere sau bretele, eu am niște mere care pot umple cu succes căușul unei palme pofticioase. Mama ia o cană  cu apă fierbinte în care pune un pic din zăpada dintr-o oală de rezervă și toarnă peste mine. Niciodată fără urlete: „Vrei să mor opărită?” „Dă și prin urechi!”

Săpunul e nou, sau vechi, sau nou, nu-mi dau seama de cât timp l-or fi având la păstrare între hainele din șifonier. Mă spăl în viteză, încercând să păcălesc vigilența mamei și să clăbucesc doar punctele strategice ca să scap mai repede. „Pe spate-ai dat? Dă că te frec eu.” Spălatul pe cap e o probă de viteză. Dacă n-am consumat prea multă apă caldă în prima etapă, mama îmi toarnă din când în când niște stropi pe spate în timp ce îmi masez scalpul ca să nu îngheț de tot.

Primesc încă un botez de apă prea caldă sau prea rece, alte urlete, e gata. Mă șterg singură de data asta, cu un prosop minuscul, visând la cearșaful în care încăpeam toată când eram mică. Mă îmbrac cu hainele curate puse pe sobă, când bluza îmi atinge spatele mă trece un fior de la căldura uscată care se întinde pe pielea aburindă. „Pot să-l chem pe tac-tu? Gata?” „Poți”. E rândul meu să mă exilez în a doua cameră încălzită în timp ce „Baia anului” face noi victime.

De ce baia se face pe 30 seara? Pentru că spălatul în balie udă preșurile de pe jos. Revelionul se face într-o ordine perfectă, nu se permit nereguli.

31 decembrie e ziua lui NU. NU te îmbrăca cu bluza asta. Doar vii de la oraș! Bluză de asta au și țărăncile de aici. Îmbracă-te cu ceva mai deosebit. NU sta în cealaltă cameră când vin Caprele și Urșii! NU te trânti pe perne când te uiți la TV! NU sta cu nasul în telefon! NU mânca doar murături!

„Cât dăƒm anul ăsta?”. Mama pune bancnote de 1 leu și de 5 într-un portofel pe care îl lasă pe masa din camera €œde bună. Plata diferムde la grup la grup: dacă ai mei le cunosc părinții, dacă vin de departe, dacă sunt mulți, dacă au și vreun pitic mucios cu față roșie de frig printre ei. Caprele au un cioc de lemn și blană făcută din hârtie creponată tăiată în zig-zag. De obicei urlă din drum „Primiți cu capra?” ceea ce înseamnă mai degrabă „Ține câinele departe”, pentru că ei oricum vin înspre casă. Unora le e rușine să intre cu bocancii plini de zăpadă pe covor, dar ai mei îi îndeamnă să vină. În scenariu e un moment în care „Alifie n-am găsit/ Capra noastră a murit” și băiatul din muntele de hârtie creponată se trântește behăind pe podea. Dacă s-ar trânti pe prispa rece s-ar alege cu o răceală. Oricum, mie îmi place să adun bucățile de hârtie colorată rămase în urma lor pe covor și să le pun în brad.

Urșii sunt mai rari. Hârtia se găsește la orice librărie, blana de urs se dă din generație în generație. Dansul lor e o bălăngăneală mai gălăgioasă și mai plicticoasă decât cea a caprei. Cu toate astea, urșilor trebuie să le dai mai mult, pentru că își cară blana prin zăpadă. La început ai mei făceau mofturi, că n-au prea cântat cu suflet, că au scurtat dansul. Acum caprele plimbă ursul prin Spania și Italia și ai mei se aleg doar cu cei mai curajoși, care au rămas în sat departe de apa curentă. De obicei, până la ora magică 5, când nu mai e lumină naturalムpentru activități în afara casei, au venit deja toți băieții din satele vecine, roșii de frig să învârtă blana de urs și capra din hârtie creponată în casă.

Întuneric. „De-acu, care mai vine, la revedere!”. În întunericul luminat doar de stele, capră sau urs, tot infractor pari. O tehnică de supraviețuire văzută de mine în filme spune că animalele sălbatice pot fi speriate cu foc și lumina. Ai mei au o strategie anti urși și capre de revelion care sfidează orice teorie: bezna. Toate luminile din casă se sting, toate ființele răsuflătoare sunt obligate să doarmă. „Dacă nu dormi, cum să reziști la programul TV de revelion?”. Ca să rezist, mi-ar trebui un tranchilizant de urși care să mă adoarmă până când vine primăvara. Dar mă adaptez și stau cu ochii deschiși în nicăieri în timp ce ai mei sforăie. Sunt două lumini acum în casă: un crucifix fosforescent și focul din soba. Dacă te uiți prea mult la crucifix în beznă, brațele par niște ochi și picioarele o gură meschină, un monstru care te judecă că nu dormi, și poate cine știe, faci și zgomot care să te dea de gol că ești acasă când ursii și caprele trec prin sat.

De la 9 e dezlegare la lumină. „Nu mai e nimeni nebun să umble acum cu ursul.” Pot în sfârșit să mă pun cu fundul pe perne, să văd pătura cum face cute. Suntem doar noi trei, cu ochii la televizor și mâna nu prea departe de telefonul fix. Neamurile sună să le aminteasca alor mei că a mai trecut un an și mie că a mai trecut un an în care nu m-am măritat. Mă ascund cum pot la fiecare țrrrrrrrrr, ba pasionată de-o carte, ba uite, nu-s lemne-n sobă, ah, sau mai bine mă întind între perne și mă prefac că ațipesc, poate așa scap...

...Trandafiiiiiiiiir de la Moldovaaaaaaaaa, deschid ochii, ai mei amândoi în fund pe pat cu ochii la TV. „Bre, ceasul ăla a stat?” „Nu.” Păi cum, e ora 2 și nu m-ați trezit de Revelion?”. „Dormeai frumos, mamă. Lasă că e bine, asta o să faci tot anul: o să te odihnești.”

***************************
Magda Mihăilă - 50 de kilograme de om care plimbă de ici colo o minte. Adorm oriunde, mai ales la petreceri. În timp ce scriu comunicate de presă la Bruxelles mă visez pe scenă la un Open Mic de Stand Up Comedy în București.

De la ultima noastră întâlnire, Cutărică a dat drumul la Plaiuri și e de puțin timp într-o Agenție de Marketing de film, îi găsiți semnătura pe afișul oficial al filmului Domestic al lui Adrian Sitaru.