„Strigoaica” din Balkanik

În nucleul echipei de organizare, sunt femei și bărbați puternici, oameni care nu pun geană pe geană până nu e totul făcut mai bine decât la carte. Ligia Keșișian Mitulescu e un hibrid supraomenesc care reușește să fie și organizator de festivaluri, curator artistic, mamă, fotografă și fashionistă în același timp. Cum eu nu reușesc nici să dorm pe cât de mult lucrez, am luat-o la întrebări despre activitatea ei în Balkanik și despre cum reușește să împletească așa de maiestuos toate aceste aspecte ale vieții profesionale și personale.

Mă așteptam să aflu că are un o soră geamănă cu care o confund uneori, însă se pare că nu; e numai una și acea numai una e cea care face ziua de 48 de ore și care lasă bucățele din ea în tot ceea ce face. Iar cum garderoba ei personală reușește să mă dea pe spate de fiecare dată când o întâlnesc, completăm acestă scurtă incursiune în viața SuperEroinei cu o colecție de fotografii în care i-am dat Ligiei încă o valoare: cea de model.

Ligia, istoria ta personală e foarte aproape de ceea ce consider o istorie comună a oamenilor de vârsta noastră. Povestește-mi mai multe despre rădăcinile tale, cum ai crescut, cum ai ajuns cine ești.

Bunicii mei învățători m-au crescut într-un sat departe de șoseaua principală, cu alei pietruite, fără mașini. Aduceam apă de la fântână, mă scăldam în râu, mă jucam în pădure, zdrobeam strugurii cu picioarele goale și adunam apă de vie cu care mă spălam pe ochi. La toate nunțile, la hramul satului și la sărbătorile mari, veneau lăutari dintr-un sat vecin. Fie că era soare sau ploua, toată lumea din sat se aduna în „piață” și dansa, erau momentele mele preferate, toți tinerii, copiii și bătrânii jucau la horă cu aceeași bucurie; la înmormântări jeleau bocitoarele. Mâncarea pentru evenimentele din viețile oamenilor o făceau femeile din sat la grămadă, la fel când se tăia porcul într-o gospodărie, se adunau toate vecinele să afume carnea, să pregătească chișca și slănina, iar când terminau într-o gospodărie, se mutau la următoarea.

Am învățat să citesc când aveam 4 ani și uneori nu ieșeam cu zilele din curte, stând în cerdac cu vreo carte. Bunicul meu avea o colecție de câteva sute de casete video, filme de Almodóvar, filme de artă din America Latină sau Asia, filme indiene, la care am început să mă uit de când aveam vreo 5 ani. Am crescut înconjurată de cărți și filme pentru „oameni mari”, de muzica Romicăi Puceanu, a Mariei Tănase. Bunicii mă luau cu ei la toate șuetele și nu am fost ferită niciodată de poveștile și dramele adulților, chiar dacă nu păreau potrivite pentru un copil, cred că m-am maturizat foarte repede și înțelegeam multe, iar totul avea o aură magică, o doză de supranatural.

Lumea s-a schimbat foarte mult de atunci, dar eu în continuare caut autenticul cu care am crescut, magia, muzica, îmi place când oamenii se emoționează, când au trăiri puternice.

Tot timpul văd poze cu tine din Jamaica, Turcia, Sibiu, Vamă ș.a.m.d. Cât de mult călătorești și ce te atrage în destinațiile tale?

Până la 18 ani nu văzusem nici Bucureștiul și nici nu ieșisem din țară. Până și drumul spre mare de la Piatra-Neamț dura 10 ore și era atât de special atunci, văzut din micro-habitatul meu provincial. Am început târziu să călătoresc și cu o curiozitate uriașă.

Mereu aveam o poveste cu mine când plecam la drum, o atmosferă dintr-o carte sau dintr-un film, pe care o lăsam să mă învăluie și dacă nu găseam măcar o parte dintre acele elemente insolite pe care le căutam, consideram drumul eșuat. Acum, la 28 de ani, am văzut destul de multe locuri, iar fiecare dintre ele este asociat cu un cântec anume. Îmi place să merg unde merg localnicii, să vorbesc cu ei, să mănânc ce mănâncă ei, să dansez unde merg ei să danseze, să le ascult poveștile, bucuriile, supărările.

În fiecare călătorie, încerc să descopăr locurile unde se cântă live muzică tradițională, să cunosc muzicieni și alți artiști, să găsesc artizani care creează obiecte cu mâna lor. Din păcate aceștia sunt din ce în ce mai puțini peste tot, produsele de fabrică iau locul meșteșugurilor tradiționale iar oamenii au devenit foarte nepretențioși în ceea ce privește calitatea.

Cu ce te întorci dintr-o călătorie?

Aduc întotdeauna CD-uri cu muzică, bijuterii și fotografii ale oamenilor, uneori mai aduc și câte o trupă la Balkanik. De cele mai multe ori, călătoresc la festivaluri de film și de muzică și cunosc oameni foarte mișto din toată lumea care au job-uri asemănătoare cu al meu și învățăm unii de la alții, facem schimb de informații, de experiențe, ne împrietenim și planificăm următoarea revedere la următorul festival.

Stilul tău pare inspirat din călătoriile tale, e la intersecția multor culturi, e nomadic, e fluid, e lejer, elegant, sexy, cool. Cum ți-l descrii? Cum îți alegi hainele și accesoriile?

Îmi cumpăr haine și accesorii de obicei din locurile pe unde călătoresc și le aleg ținând cont de cum mă simt, de lumea imaginară în care mă aflu în momentul acela, pentru că mă îmbrac după cum mi-e starea iar starea mi-e influențată mereu de filme, cărți, de muzică, de locuri.

Pe cât te plimbi, și mai mult lucrezi. Ești una dintre cele mai active și ocupate personae pe care le cunosc. Cum reușești?

Nu știu cum, am foarte multă energie și pun foarte multă pasiune în tot ceea ce fac, prietenele îmi mai spun uneori „strigoaică”. Pot să am o zi în care lucrez foarte mult, după care să-l iau pe cel mic de la grădiniță, să îi citesc, să îl învăț despre lumea pe care o descoperă, să ne jucăm, după care să ies în oraș cu prietenii când el adoarme.

Lucrez la 4 festivaluri, unul de muzică și 3 de film în fiecare an, iar pe lângă ele mai apar și câte o lansare de film sau alte proiecte mai mici, mai și scriu, mai fac și fotografii, dar tot ce fac îmi place foarte mult, chiar dacă este foarte multă muncă. Nu îmi setez limite, ci doar foarte multe obiective, fiecare nouă ediție a festivalurilor trebuie să vină cu ceva nou, cu ceva în plus. Nu accept compromisuri, mai ales la nivel artistic, sunt perfecționistă, idealistă uneori și pun mult suflet. Și nici nu-mi place rutina, of. Munca mea diferă de la o lună la alta, iarna sunt mai mult într-un proces de cercetare și de creare a conceptului, temelor edițiilor următoare, vara sunt în mijlocul unui festival și în pregătiri înaintate pentru următoarele două.

Lucrurile se schimbă permanent, nu știi niciodată cu câteva luni înainte de un eveniment ce resurse ai la dispoziție, dacă poți să să realizezi tot ce-ți propui, asta e partea cea mai dificilă. Dar atunci când resursele sunt insuficiente, de obicei improvizez și lucrurile se leagă oricum. Uite, de exemplu anul acesta depusesem o propunere de proiect și am aflat că îl putem face abia cu vreo 3 săptămâni înainte de data când era planificat să înceapă. În 3 săptămâni, am pus cap la cap un festival. Cu cât capeți mai multă experiență, lucrurile devin un pic mai fluide, nu devine neapărat mai ușor, dar îmi plac mult provocările și ineditul.

De unde a venit idea Balkanikului? Ce voiați să faceți și ce v-a ieșit?

În 2011, când s-a născut festivalul, nu prea aveai unde să ieși să dansezi pe muzica asta, nu existau evenimente de gen în România, nici măcar party-uri sau terase, cluburi, unde să ieși să te destrăbălezi în spiritul balcanic. La Berlin, Bruxelles, Paris, Budapesta sau Istanbul, exista o scenă mult mai bine pusă la punct pentru muzica rădăcinilor/ world music. La noi existau Taraf de Haïdouks, Fanfare Ciocârlia, o muzică unică în toată lumea care nu avea deschidere acasă, în plus, foarte multe trupe din toată lumea erau influențate în muzica lor chiar de sunetele acestea românești sau rome din România.

La prima ediție a festivalului, nu aveam niciunul dintre noi experiență în organizarea festivalurilor de muzică, dar lucrurile s-au legat foarte bine și a ieșit spectaculos, fără niciun fel de probleme. Nu mai văzusem atâția oameni dansând cu așa poftă în România, a fost incredibil. În Grădina Uranus, nu se mai întâmplase nimic de ani buni, era ca o junglă murdară, ne-a luat câteva săptămâni și o echipă uriașă ca să o facem să arate ca o oază magică și în fiecare an reluăm acest proces. Voiam să facem o mare petrecere unde oamenii să descopere muzica din Balcani, muzica lumii, tradițiile din regiune, voiam să creăm o atmosferă care nu mai exista la niciun alt eveniment. Treptat, de la an la an, am dorit să integrăm din ce în ce mai multe elemente, expoziții, filme, ateliere.

De asemenea, ne-am dorit foarte mult să le arătăm muzicienilor din fanfare, tarafuri, că au un public și acasă, că muzica lor este iubită și valoroasă și că o încurajăm să nu dispară. Din păcate, cred că suntem martorii ultimei generații de lăutari și de meșteșugari tradiționali în România, aceste meserii se transmit din generație în generație și sunt foarte puțini la număr tinerii care mai sunt dispuși să ducă mai departe tradițiile astăzi. Asta se întâmplă cam peste tot și de aceea prezența unor trupe cum sunt Kalyi Jag sau Ivo Papazov and his Wedding Band, pionieri ai unor genuri care au cucerit Balcanii, este foarte importantă pe scena Balkanik Festival.

Balkanik Festival este o întâlnire a tradițiilor, a sunetelor vechi și noi, un festival care merge împotriva curentului, departe ce cultura mainstream, unde oameni diferiți, din culturi diferite interacționează firesc unii cu ceilalți, unde nu există prejudecăți, iar muzica și atmosfera ne unesc pe toți și ne fac să ne simțim aproape unul de altul.

Cât din tine se scurge în Balkanik? Ce înseamnă Balkanik pentru tine?

E doza de magie, autentic și adrenalină de care am nevoie ca de apă. Iubesc festivalul ăsta și în fiecare ultimă zi de Balkanik mă simt de parcă urmează să-mi plece bărbatul la război a doua zi, e senzația aceea intensă de fericire și durere, o voluptate extatică. Îmi place la nebunie să văd oamenii la festival înnebuniți de plăcerea pe care le-o provoacă muzica, atmosfera, dansul nebunesc, libertatea și descătușarea simțurilor, descoperirile pe care le au. Toate elementele din Balkanik, toate detaliile sunt importante și trebuie să fie în armonie. Investesc foarte multă energie și pun foarte mult suflet în acest eveniment.

Ediția de anul ăsta e prima care aduce artiști din afara Balkanikului - cum s-a întâmplat asta?

În primul rând, Balcanii sunt un mediu foarte eclectic, unde trăiesc culturi foarte diferite cu credințe diferite, artiștii care sunt dinafara Balkanikului anul acesta au reprezentări puternice aici. Sunt foarte mulți arabi care trăiesc în România și în toată regiunea, dealtfel, iar în ultimul an, m-a deranjat să văd cum a instigat mass-media la discriminare și prejudecăți, de asta mi-am dorit să-l invit pe Omar Souleyman, un mare muzician al Orientului, care să mai îmblânzească unele opinii influențate de media. Îmi doream de mult timp să aduc pe scena festivalului o componentă orientală, iar ediția din 2016 mi s-a părut contextul perfect.

Avem și muzicieni din India la ediția a șasea, Bollywood Masala Orchestra din Rajasthan – ei sunt un fel de Fanfare Ciocârlia a Indiei, locul de unde au migrat romii nomazi acum sute de ani. Ei au foarte multe în comun cu romii din România, dincolo de faptul că au aceleași rădăcini, că limba lor are aceleași origini în sancrită. Și la ei muzica se transmite din generație în generație și îmi doream să facilitez o întâlnire între romii indieni care trăiesc în Rajasthan și romii din România.

Ce faci la Balkanik? Ce presupune organizarea Balkanik an de an?

Pornesc de la cum vreau să arate și să se simtă Balkanik în fiecare an, de la o anume atmosferă pe care mi-o imaginez, de la anumite trăiri pe care vreau să le trezesc în oamenii care vin la festival, la început la festival pe de-a-ntregul, apoi la fiecare zi în parte. Selecția trupelor este un proces îndelungat, de la trupa care urcă prima pe scenă în fiecare zi de festival până la cei care încheie programul, energia trebuie să crească, să te ducă într-un film.

Aduc mereu artiști mari care nu au atât de multă vizibilitate în România, cum a fost anul trecut Ivo Papazov, de exemplu, care are concerte extrem de rare oriunde în lume și care nu mai cântase în România niciodată, cum sunt Bollywood Masala Orchestra, Omar Souleyman sau Band of Gypsies la ediția aceasta, artiști extraordinari și prezențe foarte rare sau în premieră în partea aceasta a lumii.  

Foarte importante sunt descoperirile, trupele pe care publicul le întâlnește prima dată, cum au fost în trecut Baba Zula sau Kottarashky and The Rain Dogs, care după ce au cântat la Balkanik sunt acum populari în România și sunt difuzați și la radio. Un alt exemplu sunt Cumbuș Cemaat, turcii care au cântat anul trecut la afterparty-ul Balkanik și revin anul acesta pe scena mare. Balkanik a fost primul festival unde au cântat vreodată iar publicul nu le-a dat voie să coboare de pe scenă 3 ore. Orange Blossom sunt iarăși foarte puțin cunoscuți la noi și vor impresiona cu siguranță, este primul an când revin pe scenă după ce trupa a avut o pauză de mulți ani, un mexican, o egipteancă și un francez care te invită direct în transă.

Pe lângă line-up, mă ocup de imaginea festivalului, de visual, de spot, coordonez partea de promovare și comunicare, partea de târg și de activități conexe ale festivalului, filmele, expozițiile, jam sessions, tot ce se întâmplă în festival, altfel.

Care e atmosfera de lucru în echipă?

Suntem o echipă mică, fiecare dintre noi face o mie de lucruri, dar suntem o echipă echilibrată. Luăm decizii împreună, discutăm toate detaliile, ne sfătuim, facem tot posibilul să iasă bine ce ne propunem.

Thalia e mujer latina. Tu ești femeie balkanikă?

Sunt jumătate armeancă, jumătate moldoveancă iar în bazarul din Istanbul, vânzătorii, atât de cunoscători ai fizionomiilor, mă numesc andaluză. Oamenii sunt foarte diferiți între ei, indiferent de unde s-ar fi născut, sunt prea mulți factori care ne influențează pe fiecare în mod individual și nu mă înnebunesc după etichete sau tipologii. Poate câteva trăsături comune ale femeilor balcanice ar fi o rezistență crescută la greutăți de toate felurile, o stabilitate emoțională mai mare ca a femeilor din Vest sau Nord și poate statornicia.

Te consideri puternică emoțional? Ce te ține pe picioare când simți că nu mai poți? Simți vreodată că nu mai poți?

De cele mai multe ori cred că sunt strong. Sigur că am și momente de vulnerabilitate emoțională, dar încerc să le depășesc rapid și să nu le las să mă influențeze prea mult, iar când nu reușesc, uneori le ascund sau le înec la o întâlnire cu prietenii. Îmi dă putere să simt că fac lucruri care au un sens, pe care le pot împărtăși cu alții, nu-mi place să fac lucruri doar pentru mine.

Orice moment greu poate fi depășit și trebuie mereu să ne amintim asta atunci când e mai greu, oricât de insuportabilă sau grea ni s-ar părea o situație, timpul trece, apar mereu alte lucruri mai importante, creștem, câștigăm experiență, înțelepciune.Simt că nu mai pot uneori, da, că sunt copleșită, dar îmi amintesc că trece. Găsesc uneori voluptate în tristețe, cu asta nu mă laud.

Cum reacționezi la succes și la eșec?

Succesul mă entuziasmează și îmi dă foarte multă energie să continuu, mă bucur de confirmări ori de câte ori se întâmplă. Eșecul mă deprimă la început, chiar dacă poate fi cauzat de factori independenți de mine, dar după o perioadă de jelit și contemplat, mă ambiționează să merg mai departe cu și mai multă forță.

Gânduri bune de final: Care-i politica ta de viață?

Un principiu la care am aderat mereu este că oamenii trebuie să trăiască liberi, atâta timp cât nu încalcă libertățile altora. Repudiez prejudecățile, clișeele și discriminarea pe baza unor diferențe etnice sau anatomice. Prețuiesc respectul față de oameni și alegerile lor, dragostea pentru natură.

***
Fotografii de Claudiu Popescu
Ediția a 6-a Balkanik Festival va avea loc între 9 și 11 septembrie la Grădina Uranus. Detalii despre program și bilete găsiți aici.