„Sunt slabă, nu anorexică”

Hai să nu ne mai lovim unii de alții pe stradă. La cât de prost folosim cuvintele, definițiile și sensul lor, ar fi bine să ne scoatem fiecare câte un dicționar de buzunar cu interpretări proprii. Fiecare după capul lui. Și lângă să punem cazul în care le folosim. Detaliat. Anorexică-fată slabă; o hărțuire verbală pentru toate fetele slabe de pe stradă pe lângă care treci și n-au forme din alea de care-ți plac; sau n-au câte kilograme crezi tu că are tiparul tău de fată perfectă; sau nici nu contează, ai puterea de-a te lua de oameni pe stradă. Anorexică-fată slabă.

Pentru că așa funcționăm. Văzut, plăcut, luat. Văzut, nu plăcut, înjurat. De parcă faptul că te iei de cum arată cineva, pentru că nu intră în criteriile tale, schimbă cursul vieții cu ceva. N-o să-mi dublez porția de mâncare din cauza ta. N-o să-mi pun întrebări. N-o să mă îngraș. Și, mai rău, te folosești de o boală să jignești. Ca și cum ai avea voie și e ok să te simți bine cu cu genul ăsta de acțiuni. Cât de oribil să fii ca atunci când ajungi acasă să te simți împăcat cu tine?

De altfel, le-am auzit pe toate și mereu au fost în spațiu public, de la oameni cu care nu mă cunoșteam. În mod obișnuit, de fiecare dată când ies din casă mă aștept ca unii să se lege de lucruri pe care le văd la mine și nu le înțeleg. Păr scurt, păr mov, cercei în urechi, teneși la fuste, haine dubioase, alunița de pe picior, orice. Mi se întâmplă des în 2015, încă. E enervant și obositor să ieși în parc și să te trezești cu oameni maturi care se iau de tine. Nu e normal, dar treci peste. Însă anorexia e deja altă poveste, pentru că vorbim de-o boală, nu de un aspect. Și oamenii nu știu asta, ceea ce e grav. Anorexia nu e o boală legată strict de fizic, ca să poți trage concluzii când treci pe lângă mine timp de cinci secunde. Nu ești anorexică doar din simplul fapt că ești slabă sau ții o cură. Nu toate slabele au probleme. Eu nu am.

Anorexia e o tulburare psihică. Pleacă de la niște cauze, vezi șocuri emoționale, presiune socială, imaginea proastă despre sine. Are niște simptome, vezi frica de-a nu lua în greutate, ideea că ești gras, când ești, de fapt, chiar slab, excesul de exerciții fizice sau abținerea voluntară de la a mânca.
N-o întâlnești la absolut orice tipă de pe stradă doar pentru că poartă blugi XS. Că nu e atât de simplu. Și nu ai niciun drept să te legi de cineva când și cum vrei legat de aspectul ăsta, mai ales că e imposibil să știi dacă eu trec prin lucrurile de mai sus sau nu, în condițiile în care nu ne cunoaștem. Și-n majoritatea cazurilor, oamenii care te hărțuiesc, nu te cunosc. Practic, irosesc energie doar ca să fie răi. Să-ți râdă în față. Să-ți zică o judecată care e bazată pe lucruri puerile.

Șocul de pe fața unora când îți zic ții vreo cură? O să ajungi anorexică.

Sigur nu ești anorexică? Mai mănâncă și tu, te mai împlinești.

Păcat de tine.

Niște fete care-mi strigau pe stradă câte kilograme am.

Niște colege de clasă care întrebau dacă mănânc aer.

Cazul clasic al cunoscuților care te văd după câțiva ani și vor să te ducă la spital.

Cei care cred că nu ai mâncare acasă.

Apelative ca scândură, schelet sau pană în vânt.

Bancuri cu slabe ca ăla cu scobitoarea la restaurant și umbrela la intrare.

O parte din fetele astea rotunjoare (cu care nu am nimic și pe care nu le deranjez cu ceva) care vin și-mi zic că bărbații preferă grăsuțele. Că pe grăsuțe ai pe ce pune mâna. Că de grăsuțe nu te înțepi în pat. Că pe grăsuțe stau altfel hainele. Că grasă și frumoasă. Că nimeni n-ar vrea o anorexică lângă el.

Mai aiurea decât asta mi se pare că ne batem în imagini și aspect ca să mulțumim niște tipi. Să ne-aleagă pe noi primele, nu pe ele. E ca și cum mi-ai spune că pot să dispar, dacă tot nu vrea nimeni o anorexică lângă el. Ne eliminăm ca-n Hunger Games sau alte SF-uri, pentru că arătăm într-un fel? Serios? Nu se face așa ceva. Pot să port cât vreau la blugi, nu te influențează cu nimic. Există oameni care mă plac cu măsura 32, și există oameni care nu. Atât de simplu.

Cârcoteala asta agresivă nu mai e mișto.

Faptul că sunt slabă de când m-am născut și până la cei 20 de ani, înseamnă altă discuție despre arderi, metabolism, reacțiile corpului meu, poate un vierme în stomac și moștenire de familie. Dar ideea e că sunt slabă și atât. Nu dezvolt gândurile pe care un om anorexic le are, ba mi se pare un lucru nu foarte ok de făcut corpului tău. Faptul că mănânc și cât trei persoane la un loc, fără să se vadă, nu m-ar face anorexică nici în viața următoare. Există oameni care sunt așa natural și care nu fac nimic pentru asta. Există tot felul de oameni, cu tot felul de vieți, care nu ne ating în niciun mod. Și-ar trebui să înțelegem într-un final.

Suntem și slabe fără să fim anorexice, iar data viitoare când ne vezi, nu mai striga de pe partea cealaltă. Că e aiurea și nu vrea nimeni să te audă.

***
Georgiana Scarlat are 20 de ani, e născută în Galați și mutată în Iași. A terminat un liceu de Arte, momentan e la Facultatea de Istorie și plănuiește să dea și la Istoria Artei. Iubește marea, Pink Floyd, pe Van Gogh, pisicile și mâncarea. Are un blog pe care scrie cam tot ce-i vine prin cap.

Ilustrații de Andreea Dănăilă, care nu activează încă online, dar se pregătește pentru asta.