Tablă şi beton: sensibilitate

Exterior 

În Parcul Izvor, nu departe de castelul de joacă pentru copii, o construcție din tablă punctează roșu aprins peisajul invariabil gri al ultimelor săptămâni. De departe, pare o căsuță, dar, pe măsură ce înaintezi spre ea pe alee, vezi că e ruptă în patru planuri, astfel încât, chiar și ajuns sub acoperiș, nu ești niciodată cu totul înăuntru.

Uranus Cronic(a) e o instalație urbană creată de Bogdan Ciocodeică, Diana Roșu și Ioana Ciocan. Programul Spațiu Expandat îşi propune activarea spaţiului public urban prin intervenţii artistice temporare; toamna asta au primit loc de expunere în Parcul Izvor* patru instalații pe tema Insider and Outsider, despre Palatul Parlamentului și despre zidul dintre el și oamenii pentru care a fost, teoretic, ridicat. Gândindu-se la cartierul Uranus, ras de buldozere la începutul anilor ‘80 pentru a face loc Casei Poporului, Bogdan și Diana au gândit o instalație care simbolizează țesutul de locuințe care a fost destrămat atunci. I-a entuziasmat că au putut folosi la ea tablă expandată, un material din care se fac de obicei platforme sau scări de evacuare, care lor le place pentru aspectul urban-industrial.

Cei doi au aceeași vârstă – 28 de ani –, au fost în aceeași grupă la Arhitectură și fac proiecte împreună din anul II de facultate. Au fost colegi de birou, chiar și colegi de apartament la un moment dat. Primul proiect „mai cu vizibilitate” al lor a fost în 2012, când au avut cinci zile la dispoziție să propună o amenajare pentru Puma Concept Store – „într-o cameră urâtă de 50 mp [în care] trebuia să băgăm vreo șase spații care să se împletească între ele.” Unul din cele mai recente și mai dragi lor e proiectul Farul Urban, cu care au câștigat competiția Eco Arhipelag, organizată de Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și menită să promoveze inovativ la București Delta Dunării și turismul non-invaziv. Farul, care încă poate fi văzut pe Dâmbovița, lângă Biblioteca Națională, e o construcție din lemn prietenoasă cu păsările (funcționează și ca suport pentru hrană) care plutește pe butoaie mari din plastic și luminează folosind energie solară. Pentru Diana și Bogdan, faptul că și-au putut vedea farul pus pe apă e în continuare o bucurie și o mirare.

Momentan, ca parte a perioadei de stagiatură, Bogdan lucrează la un birou de arhitectură unde se ocupă mai mult de proiecte mari, precum spații comerciale, iar Diana e regional architect la Decathlon. Asta i-a făcut mai abili în zona de management, de implementare, de lucru cu echipe mari, dar și să aprecieze și mai mult lucrul împreună. În proiectele lor comune, ea e cu documentarea, el cu prezentările, ea e cu haosul și frânele, el e cu ordinea și îndrăzneala. Colaborarea înseamnă încredere – „Nu mai avem nevoie să cerem constant părerea celuilalt,” spune Diana. „În anul II mi-era frică de surprizele tale, acum nu-mi mai e.” Înseamnă, invariabil, și o furtună.

Bogdan: La fiecare proiect care a ieșit OK există o ceartă din asta monstru la un moment dat între noi.

Diana: Eu sun de 10 ori.

B: După care eu răspund și fiecare spune ce are de spus calm. Lucrurile se leagă cumva. Suntem suficient de maturi încât să putem accepta când celălalt are dreptate.

D: Eu știu că nu pot fără el.

B: E clar că ne completăm foarte bine.

Interior

Firește că vor să aibă într-o zi propriul lor birou de arhitectură. „Spre asta mergem: noi doi într-o cameră, certându-ne, împăcându-ne și făcând concepte.” Până atunci, fac obiecte, se implică în proiecte artistice și amenajează apartamente, în cazul Dianei, cu efect asupra propriei case. „Experimentez la mine acasă ce aș vrea să fac la alții acasă. De exemplu, mi se părea că negru dă bine într-o casă și până nu am făcut la mine ca să mă asigur, n-am putut să zic altora.”

Bogdan, care la 4-5 ani a mâzgălit cu cariocile orice suprafață liberă la care a putut ajunge în camera lui din Breaza, a încercat să amenajeze și casa în care a crescut, dar părinții, spune, sunt cei mai dificili beneficiari. „Relația dintre tine și ei a existat de dinainte să apară posibilitatea asta de arhitect – beneficiar, și atunci își permit orice și îți cer orice. Când mama te roagă a opta oară să faci o modificare, o s-o faci a opta oară, pentru că e mama.”

La Diana, în Ploiești, autorul principal al schimbărilor din casă a fost, dintotdeauna, tatăl ei, inginer proiectant. „Eu lipseam două săptămâni în tabără și tata își rădea mustața și era o casă nouă. Biblioteca aia pe care o aveam cu toții nu știam că se poate împărți în două, dar taică-miu a reușit. A pus una aicea și una aicea, în condițiile în care ne-am obișnuit să fie otova acolo. Deschizi ușa la sufragerie, dai de sfânta bibliotecă. Nu, tata a făcut mișcarea. Cred că-n momentul ăla mi-am spus: hopa!”

Diana se ducea la institutul unde lucra tatăl ei și-și petrecea ore întregi desenând cu linia pe planșetă. A preferat mereu să stea cu bărbații la șprițuri și reparații, să-l asculte pe nașul ei, inginer constructor, povestind despre cum e să faci poduri și despre relația inginer-arhitect. Nu-și amintește să fi avut vreodată un set ca lumea de bucătărie sau de doctor. „Eu le făceam injecții păpușilor cu un compas. L-am căutat în ultimul an de facultate și l-am găsit distrus, pentru că găurisem toate fundurile. Și pe-ăla l-am primit de la ceva rudă constructoare.”

La Borcan

Micile proiecte inţiate de Bogdan și Diana au o doză de joacă, sensibilitate și control al detaliilor pe care un proiect de anvergură, întins pe luni sau chiar ani întregi, nu le permit. Un exemplu e noptiera rămasă la stadiul de prototip pe care Bogdan a încropit-o în câteva zile din sticle de suc de la Angst umplute cu o instalație de pom și o placă de MDF. „Am băut foarte mult suc de portocale și de morcovi zilele alea.” Altul, mai recent, e La Borcan, o lampă încărcată de nostalgie pe care au prezentat-o anul ăsta la Stockholm, în cadrul expoziției de design românesc Wood & Wool, și la București, la Romanian Design Week.

Diana, pasionată de miniaturi, s-a jucat într-o zi cu hârtie și a făcut o bărcuță care le-a amintit amândurora de lucrurile pe care le făceau când erau mici şi de care au uitat. Încercând să creeze o casă pentru micile obiecte de demult, au ajuns la o lampă formată dintr-un borcan și o capsulă. Borcanul e fix un borcan din Carrefour –, că doar nu degeaba își petrec timpul pipăind obiectele de prin supermarketuri și ajung acasă cu sacoșele pline de produse dubioase numai ca să le ia carapacea. Capsula a fost din lemn de tei la Stockholm, iar la RDW au dus și un prototip cu capsulă din beton – alt material preferat al lor. Au închis în lămpile lor o mașinuță din colecția de copil a lui Bogdan, o jucărioară de pluș a Dianei, o girafă de lemn pe care Bogdan i-a adus-o ei din Budapesta în primul an de facultate. La RDW, pe cât de simple păreau jucărioarele alea în borcanele lor luminate, îți luau ochii, îți frângeau mina de vizitator și te opreau în loc. La Borcan, chiar și nou-nouță, e despre trecut. E un obiect care se poate umple de amintiri și de poveste din prima lui zi într-o casă și se poate personaliza la nesfârșitul obiectelor mici care au însemnat cândva totul sau prea puțin. Și te face să speri că joaca creativă Bogdan - Diana o să tot pornească furtuni și neuitări.

*Cele patru intervenții artistice – „Fotolii tip Casa Poporului’, de Mihai Balko, „Uranus cronic(ă)”, de Ioana Ciocan, Bogdan Ciocodeică şi Diana Roşu, „Schelet de megafon cu scrânciob”, de Adela Iacoban şi „Mulţumiţi, nemulţumiţi”, de grupul subREAL (Călin Dan şi Iosif Kiraly) – sunt expuse în Parcul Izvor până la finele anului.