Te pupă mama, eşecule!

Am 21 ani. M-am lăsat deja de două facultăți și urmează să mă las și de a treia, pentru că probabil mă trec niște fiori anormali de curent electric prin corp care mă împiedică să mă pot adapta unde știu în sinea mea că de fapt nu mi-e bine. Unii zic O să rămâi doar cu bacul, ai înnebunit? Îți trebuie o diplomă. Alții zic Lumea e în schimbare. Fă ce simți că trebuie să faci. O să îți găsești tu drumul. Altcineva ajunge să spună Apucă-te de ceva care are legătură cu oamenii și cu ce te preocupă în mod curent, ceva… familiar. Uite, bagă-te și tu pe evenimente. Vrei să lucrezi la un festival de cultură urbană? Cred că ți s-ar potrivi.

Da, mi-am zis. Să fac asta, deși nu știu ce am de făcut. Păi, comunicare, ceva, promovare, d-astea. Nu știe nimeni exact cum se face ca să iasă autentic. Nu îți trebuie nicio rețetă, o să te descurci, e nevoie de suflu proaspăt.

Când îmi amintesc acum cât mă intimida noțiunea de viitor coagulată cu cea de responsabilitate, mă trec fiori, de data asta de genul nostalgiei. Privesc către mine de acum zece ani cu tandrețe, pentru prima oară. Îmi pare rău că nu am știut să învăț la timp să fiu blândă cu mine și să las lucrurile să curgă, să fac doar ce pot mai bine în dreptul meu și să las restul să vină de la sine. Făceam fix invers. Comparații, așteptări, dezamăgiri de sine și de terți. Nici nu îți mai vine să schimbi ceva după ce te împotmolești în imagina de sine pe care ți-o creează alții despre tine.

Dar, sigur că la 21 ani nu știam nimic despre toate astea. Tocmai schimbam perspectivele de carieră și dezvoltare personală odată cu fiecare lună plină sau ceva. Mă împiedicam la fiecare doi pași.

Mă duc la filosofie.
Și ce o să faci cu asta în viață?
Cum adică, de ce, pot să fac ceva cu asta și altundeva?

Mă duc la psihologie.
Ce, să stai cu nebuni toată viața față-n față?
Of, nebuni suntem cu toții și psihiatrul e cel care tratează patologiile, nu psihologul.

Mă duc la actorie.
Cum, să trebuiască să te bagi în lumea aia ca să-ți câștigi zilele?
Păi cum adică, dacă e ceva vocațional, ce contează ce e în jur?

Du-te la limbi străine. Vorbești deja două ca lumea. Poți să îți găsești și un post mai apoi la Bruxelles, nu? Poate citești și puțin drept.
Da...presupun că ar fi o soluție sigură.

Doar că nimic din toate astea nu s-a întâmplat, iar în primăvara lui 2010 am lucrat pentru un festival pe care îl consider până în zilele noastre foarte tare. Mă impulsiona să văd că informațiile legate de subculturi și lifestyle pot fi monetizate ca urmare a procesului de a fi puse în folosul unei comunități. Nu eram naivă să cred că lumea alternativă ia amploare, dar eram naivă să cred că în ea nu există canalii.

Eram și foarte săracă atunci, nu făceam decât să lucrez pentru festival și să dau meditații la germană ca să am din ce să trăiesc. Am dat meditații vreo 5-6 ani, până să am curaj să mă gândesc realmente la ce îmi doresc să fac în viață. Știam că la finalul verii va veni onorariul care urma să acopere cele 3 luni de lucru la promovarea festivalului.

Evenimentul a ieșit grozav pentru public, dar în culise situația nu era chiar așa roz. Și banii nu au mai venit.

Ba mai mult, din cauză că unii oameni m-au învinuit pentru întâmplări cu care nu am avut nicio legătură, mi-a fost afectată reputația. Apoi, pentru că a apărut un articol deformat despre mine, am fost învinuită că am plătit reclamă ca să-mi salvez curul. Peste câteva luni, după ce am început o relație cu cineva care activa în același circuit social, am fost vorbită pe la spate că m-am combinat ca să parvin.

A durat o vreme până mi-a mai propus cineva să lucrăm împreună, cineva care să nu fie mama unui preșcolar sau care avea informațiile adevărate despre ceea ce se întâmplase. Întâmplător, cel mai ghinionist individ pe care îl cunosc. Dar pentru că nu m-am dat bătută, am ajuns să cunosc foarte multă lume. Cu mult peste cineva care urmează o traiectorie de viață stabilă și ordonată.

Totuși, nu am lăsat școala de izbeliște, deși nu mi-am ales bine nimic din ce am studiat până acum. Am ajuns fix la comunicare, fix ca să o fac de gura lumii și am târât-o după mine patru ani în loc de trei, căznindu-mă să încap într-o cutiuță, crezând că o să îmi fie cu adevărat utilă sau că o să îmi nască diverse conexiuni. Am încercat și un master, care s-a terminat abrupt imediat după tragicul incediu din octombrie 2015.

În tot timpul ăsta deja lucram. Speram să nu se simtă niciodată activitatea din care trăiești ca o obligație, să fie totul numai o plăcere, să vină și câți bani îmi trebuie, nu mai mulți. Încercam mereu chestii noi, așa că am o experiență importantă raportată la perioada pe care s-a întins, dar specializarea a fost firește mai lentă. Și a venit pe cale intuitivă, nu printr-un proces formal. Apoi am avut curaj să visez că o să pot face față climatului fiscal și legislativ românesc în calitate de antreprenor, doar ca să constat în câteva luni că m-am sufocat într-un context total nepotrivit pentru mine, din care am ieșit mai șifonată ca oricând, iarăși din motive pe care nu le cunoaște lumea. Nu pot de fiecare dată când oamenii îmi construiesc o imagine neloială realității să dau un interviu la Vice și să explic adevărul, sperând să ajungă la cei care ajunseseră să mă bârfească, șuierând răutăți infantile la ureche când treceam pe lângă ei prin cluburi. Așa că failul, deși nu e nici măcar al tău, ci rezultatul unor evaluări croite după așteptările altora, ți se întipărește în cod, undeva.

Am stat aproape nouă ani într-o continuă alergătură între cei doi poli ai inadecvării: eu sunt nașpa vs. ceilalți sunt nașpa. Rodul dezamăgirilor consecutive este îndoiala de sine la puterea plus infinit. Atunci când nu mai apuci să îți tragi sufletul după câte un fail, uiți că de fapt nu au depins atât de multe de voința ta, ci înghiți toată vinovăția, ba chiar și pe a celor care îți greșesc ție. Pe măsură ce trece timpul, excitarea nervoasă pe care ți-o provoacă șocul scade, e ca atunci când dobândești o dependență sau o imunitate. Trebuie să fie provocarea din ce în ce mai mare, tensiunea tot așa, angoasa pe măsură, scepticismul exagerat. Dilatarea perspectivei pe care o ai apoi asupra realității îți declanșează reacții disproporționate la nimicuri: dai răspunsuri ieșite din context pentru că îți lipsesc diverse lucruri. Căutarea obosește, devii irascibil. Apare ceva nou și te extaziezi trei zile, apoi iarăși te descalți ca de niște pantofi pe care nu îi vei mai purta niciodată, pentru că te-au bătut de fiecare dată când i-ai pus în picioare și nu, nu s-au lăsat oricât ai mers cu ei pe jos.

Când, într-un final, ai ajuns pe un teritoriu insular în care trece o lună, două, fără să te mai tulbure nimic, îți spui că ai ieșit la liman. Că greul a trecut. Că de aici încolo o să fie bine, că doar de aia ai trecut prin atâtea. Că accepți depresia ca pe acest herpes psihic de care suferă mai toată lumea, dar nu vorbește nimeni despre el, că e rușinos. Că o să fii bine.

Cel mai nasol fail pe care poți să îl dai e ăla față de tine. Când renunți la a mai dori să îți creezi ție întâmplări plăcute, pentru că viața și-a pierdut într-o noapte credibilitatea în fața ta. Pentru că ustură și mai rău trezirea din amorțeală dacă ai senzația că ai ieșit la liman, dar tu doar te odihneai pe un colăcel șubred de salvare. Dar îți dă și acel climax, pentru că tristețea și anxietatea au crescut, le-au depășit pe precedentele, te-au înecat de o nouă formă de izolare, de disperare, de renunțare. Practic, ți-a ars toată grădina, iar cenușa te face să tușești. Dar când simți că nu mai ai nimic, se instalează foarte repede o senzație de ușurare.

În liniștea asurzitoare care se cască după ce ți-ai zdrobit fruntea de ciment (din nou) se ivește cel mai negru drac. Nu senzația că ești leșinat pe interior te înfrigurează, ci lipsa de sens pe care ți-o relevă introspecția excesivă. Acum nu mai cred că viața e creată ca obiect de analiză continuă și abrazivă, însă înainte să ajung unde sunt acum mă paraliza ecoul conștienței și al conștiinței. Aici m-am împotmolit - mă rog, eu și mai multe științe care nu pot explica încă originile acestui termen trendy: consciousness. Dar în aceeași liniște apare și un efect pozitiv: adâncimea îți dă spațiu și e numai al tău. Măcar acolo nu îi mai auzi pe ceilalți. Atunci înțelegi că firea umană nu știe să ducă vid, deci apar idei. Nu îți înțepenește creierul. Și după un eșec, apare recunoștința, pentru că înțelegi că ai acumulat experiență. Cu cât le pățești mai rău, cu atât mai full e discheta ta, pentru că vei ști că te arzi dacă te joci cu focul. Oh, și în câte feluri. După ce distilezi mai multe eșecuri, ajungi la instinctul de conservare care îți va spune: e de ajuns. Acum trebuie să te salvezi. Drumul nu mai poate duce decât în sus.

La festivalul de la care n-au mai venit niciodată banii am cunoscut un individ care a apărut în ultimii opt ani ca fata morgana în fața mea. Căprioara deznădăjduită însă n-a întins niciodată copita suficient de mult să vadă însă dacă e o iluzie sau nu. Până acum câteva săptămâni, când fata morgana s-a dezvăluit ca o lagună turcoaz. Scuze, dar chiar așa a fost. Șutul de acum opt ani a fost practic prilejul narativ să se deschidă într-un final traiectoria care bifează senzația mea de sens. Suferința s-a dizolvat într-o clipită și toate eforturile, eșecurile și greutățile s-au așternut într-o cheie tranzacțională inteligibilă. Dar cea mai grea lecție pentru mine a fost să învăț din greșelile reale, nu din cele închipuite. Să înveți dintr-un eșec nu e așa simplu cum pare, dar mi se pare cel mai util skill pe care îl poate dobândi cineva care nu vrea să se mulțumească cu platitudini convenabile, asortate unui ego prea voluminos. Am descoperit în prag de 30 ani că e în regulă ca nimic din ce e uman să nu îți fie străin, inclusiv eșecul. Așa am reușit să îmi suflec mânecile și să am viața care mă face fericită, unde mă văd tăind de pe listă pe zi ce trece lucrurile pe care mi le doream și am ajuns să le și înfăptuiesc. Te pupă mama, eșecule.