Teleleu la Ideo Ideis

De 4 ani încoace, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au pornit Teleleu ca să spună poveștile celor care nu sunt ascultați de nimeni. Renunțarea la garsoniera din București și mutatul într-o autorulotă de câțiva metri pătrați a venit ca o alegere firească pentru cei doi pe 15 noiembrie 2013, în momentul în care au realizat că nicio redacție nu ar putea să îi finanțeze suficient pentru a realiza materialele în modul în care și-o doresc: să petreacă chiar și câteva luni într-o comunitate pentru a-i înțelege toate nuanțele.

Mai mult decât o contabilizare de kilometri, drumul lor e despre oamenii noi pe care i-au întâlnit în anii ăștia. I-am întrebat despre cum i-a îmbogățit pe ei experiența drumului, oamenii pe care i-au cunoscut și poveștile pe care le-au descoperit.

Cum simțiți că v-a schimbat drumul pe fiecare dintre voi?

Cosmin: Trebuie să înțelegi că înainte au fost vreo doi ani în București în care nu am ieșit din casă mai mult decât să fac cumpărăturile și să beau o bere, pentru că mă simțeam sătul. Acum mă simt mult mai bine și mai degajat.

Elena: Călătoria noastră e de fapt o goană continuă după povești. Experiența asta ne-a făcut să ne putem integra mai ușor în comunități pentru că suntem acolo cu ei, la fel de vulnerabili. Ne-a ajutat să ne apropiem mai tare de oameni, am devenit mult mai empatici, toleranți și mult mai deștepți cumva. Nu văzusem niciodată detaliile vieților oamenilor pe care am avut ocazia să le vedem acum.

Față de munca la revistele de lifestyle, pare că v-ați întors spre adevărul și simplitatea din oameni. Ce a determinat alegerea?

Cosmin: Eu am făcut parte din industria de fashion și publicitate 15 ani și m-am plictisit. Fățărnicie - un cuvânt mare, dar cam asta e acolo. Oamenii normali sunt mai frumoși pentru mine decât modelele sau actorii pe care îi fotografiam la București. Prima dată când am intrat sa fotografiez pușcăriașii din Aiud, i-am abordat ca și cum ar fi modele, nu știam atunci că aș putea să le aflu poveștile. Acum îmi dau seama că în patru ani mi-am schimbat modul în care abordez materialele- e frumos să afli povești sincere de viață, prefer oricând fotografia sinceră și neplătită decât o poveste nesinceră pentru bani.

Elena: Eu făceam deja la Marie Claire reportaje sociale, numai că eram extrem de frustrată că nu aveam timp și bani să stau până când credeam că am terminat cu subiectul. Aveam senzația că nu înțeleg subiectul și că povestea mea e superficială.

Cum găsiți și abordați oamenii când mergeți într-o comunitate nouă?

Elena: În prima zi, Cosmin nu scoate aparatul foto și eu nu scot reportofonul. Pur și simplu stăm de vorbă cu oamenii, le învățăm numele, asta-i tot.

Cum reacționează oamenii la curiozitatea și interesul vostru față de viețile lor?

Elena: Majoritatea sunt foarte fericiți când cineva are răbdare să îi asculte fără să aibă un timp limitat. Noi avem tot timpul din lume pentru ei și atunci ei se deschid. Oamenii care apar în poveștile noastre au ceva de spus, vor să povestească ceva.

În ce măsură păstrați contactul cu cei pe care îi cunoașteți după ce se încheie întâlnirea voastră cu ei?

Cosmin: Aproape cu toți păstrăm contactul într-o măsură mai mică sau mai mare. Unul din deținuții cu care am vorbit acum câțiva ani a păstrat numărul Elenei ca unul din cele vreo cinci numere de telefon pe care are voie să le folosească în închisoare, nu pentru că voia ceva de la noi, ci doar ca să fie ascultat. Am devenit moși pentru fiica unei familii de rromi (familia din Ultimul Căldărar), deci cu ei acum nu mai suntem doar prieteni, suntem neamuri. În sat ne privește lumea altfel, nu mai suntem străini.

Cât de mult a trebuit să vă adaptați pentru acest stil de viață alternativ?

Cosmin: Vine cu anumite limitări, dar pe care ni le-am asumat și le suportăm cu drag. Stăm într-un spațiu de câțiva metri pătrați, pentru 24 de ore. Genunchii noștri se ating la masa la care mâncăm și care ne e și birou, iar între noi stă cățelușa Tina. Dacă stăm amândoi în picioare nu putem merge la baie, unul trebuie să se așeze.

Unde sau ce reprezintă pentru voi acum ideea de acasă?

Elena: Cuvântul a început să își piardă cumva sensul pentru noi. Numim casa autorulota, dar acasă sunt și toate locurile în care am fost.

A apărut vreodată dorința să reveniți la vechiul stil de viață?

Elena: Nu cred că am simțit niciodată nevoie de a ne stabili într-un loc și nici nu văd cum am putea face asta. Ar însemna să nu ne mai facem meseria. Toată lumea ne întreabă când se termină proiectul, dar nu mai e doar un proiect.

***

Poveștile lui Cosmin Bumbuț și ale Elenei Stancu le găsiți pe teleleu.eu. Documentarul Ultimul Căldărar a primit premiul Zilele Filmului Românesc pentru debut la ultima ediție TIFF. 

Interviul a apărut inițial în gazeta Colaj, realizată de echipa SUB25 la Ideo Ideis.